Urzeala medievalismului socialist

Astăzi cărțile lui J. R. R. Tolkien sau G. R. R. Martin sunt publicate în milioane de exemplare, având sute de milioane de spectatori la filmele adaptate după aceste povești amplasate într-un timp și spațiu ficționale, care arată însă de parcă Evul Mediu european ar fi singura fantezie posibilă. Ele fac parte dintr-o lungă fascinație pentru medievalism, numită uneori neomedievalism sau revitalizare medievală (medieval revival). Natura lor reacționară este greu de observat în spatele multitudinii de intrigi grotești, amestec de vrăjitorie și ocultism, barbarie și primitivism. Doar în naivitatea noastră de consumatori ai erei digitale putem să credem că toate aceste forme denaturate de nostalgie medievală sunt inovatoare.
O atracție similară pentru trecutul medieval o găsim și în „Inelul nibelungilor” al lui Wagner, dar și la pictorii pre-rafaeliți, ambele regăsindu-se în noile serii cum este „Inelul puterii”, finanțat de acest nou Grendel al civilizației umane, Jeff Bezos. De fapt, atunci când a fost inventat termenul de „stil gotic” nu numai că goții dispăruseră din istorie de aproape 800 de ani, dar istoricii descriau acest tip de „barbarie” arhitecturală ca și când ar fi fost deja medievală. Catedralele gotice evident că nu fuseseră construite de goți sau de verii lor, vizigoții, însă eticheta era o formulă peiorativă menită să descrie cu dispreț ceva ce părea învechit și medieval, forme care au devenit ulterior dezirabile. Proza gotică sau romanele „de cape et d’épée” (capă și spadă) sunt dovezi clare că „evmediostalgia” are o lungă tradiție culturală. Diverse elemente romantizate ale Evului Mediu (cavalerii), creaturi specifice (dragonii din Beowulf, unicorni), evenimente precum Cruciadele (recurente în seria Indiana Jones), personaje precum regele Arthur sau prințul Valiant, sau nenumăratele versiuni ale lui Robin Hood, precum și sfântul Graal, continuă să ne bântuie imaginația.
Puțini devoratori de azi ai produselor neomedievaliste știu, însă, că în epoca socialistă fascinația medievală era extrem de puternică. De altfel celebrul roman al lui Umberto Eco, „Numele trandafirului”, publicat în italiană ca „Il nome della rosa” la Bompiani în 1980, a fost tradus relativ rapid, versiunea în limba română a lui Florin Chiriţescu fiind tipărită inițial la editura Dacia, în 1984. Chirițescu era el însuși autor de romane de mistere (De taină: Povestiri, Cartea Românească, 1977; Seara cînd se-nchide poşta... Editura Eminescu, 1971) și se specializase în autori italieni, astfel că mai multe cărți de Pavese sau Buzzati au fost publicate în „gulagul” românesc încă din anii 70.
Și filmul și proza socialistă de la noi au fost cuprinse de fascinația medievalismului. De la fantezia lui Ion Popescu Gopo, „De-aș fi... Harap Alb” (1965), unde frumosul Florin Piersic acompaniat de fiica lui Gh. Gh. Dej, Lica, în rolul Zânei bune, la mult mai dinamicul „Săgeata căpitanului Ion” (1972) regizat de Aurel Miheleș după scenariu lui Al. Mitrea. Romanul fusese publicat în 1967 cu subtitlul „Legendă valahă” la editura Tineretului, urmat de „Vulturii de foc” și „Strălucitoarea sabie”. De altfel toți regizorii și prozatorii de la noi păreau să fie la mare concurență cu prolificul Sadoveanu, al cărui roman „Frații Jderi” era transformat în film încă 1974 de către neobositul adaptator cinematografic, Mircea Drăgan.
În colecția „Clubul Temerarilor” apăruseră deja mai multe romane istorice amplasate în epoca medievală, cum era „Banul Mărăcine” al lui Grigore Băjenaru (nr. 27, 1970). Băjenaru, devenit celebru cu povestea despre liceeni din „Cișmigiu et Comp.” a mai scris câteva romane de aventuri medievale. Așa sunt „Inelul lui Dragoș-Vodă” și „Cerbii lui Mihai-Vodă” (ambele apărute la editura Tineretului în 1968); „Taina lui Mircea-Voievod” sau „Spătarul Coman de Suceava” (la editura Ion Creangă în 1974 și, respectiv, 1977).
Chiar și Agatha Christie de România, Rodica Ojog-Brasoveanu a publicat inițial la Albatros, în colecția Cutezătorii cartea intitulată „Agentul secret al lui Altin-Bey” (1976), seria fiind continuată la editura Militară, unde apare un întreg ciclu de romane dedicate logofătului Radu Andronic (Logofătul de taină, 1978; Ochii jupâniței, 1980; Letopisețul de argint, 1981; Vulturul dincolo de cornul lunii, 1988). Acest logofăt era un fel de super spion internațional și, împreună cu slujitorul lui, Ilie Machidon, acționa din umbră pentru interesele economice și politice ale lui Constantin Brâncoveanu, numit de turci și Altîn Bei pentru lăcomia lui de galbeni.
Concurența era acerbă în România socialistă pe acest sector. Printre autori era și Vasile Mănuceau, cu „Logofătul Dragu” (Albatros, Colecția „Cutezătorii”, 1975), „Perla diavolului” (editura Militară, 1976), sau „Gorganul” (Albatros 1980). Tot la Albatros au apărut cărțile lui Remus Luca („Drum de soartă și răzbunare”, 1970), dar mai ales romanele neobositului Dumitru Almaș, care scoate după Comoara brâncovenilor (editura Militară, 1977) o duzină de povești pentru copii amplasate în Evul Mediu românesc. 

Dar dintre toate romanele cu iz de Ev Mediu mioritic cele mai căutate erau cărțile lui Ioan Dan. Așa-numitul ciclu al Cavalerilor începe cu „Curierul secret”, apărut mai întâi la editura Eminescu în colecția Clepsidra în 1974. După neașteptatul succes al acestui roman de spionaj medieval, Ioan Dan a scos pe bandă rulantă „Cavalerii” (1975) „Taina cavalerilor” (1976) și „Cavalerii ordinului Basarab” (1977), toate fiind vândute în milioane de exemplare în România socialistă. Ioan Dan emigrează în 1984 în Germania și ajunge în 1986 în Statele Unite, unde probabil spera să devină prozator de succes. Dar Cae Indru, spionul internațional cu ifose de 007 din Balcani, nu a reușit să obțină mai mult decât o re-editare la Munchen. 
Lor li se va adăuga și academicianul Mihnea Gheorghiu, care scrie scenariul pentru filmul Mușchetarul român (1975), în regia lui Gheorghe Vitanidis, unde Iurie Darie joacă rolul lui Mihuț, cunoscut și ca Miguel São Miguel și care va fi publicat sub formă de roman abia în 1990, cu titlul „Mușchetarul lui Cantemir”, fiind una dintre primele apariții ale editurii Albatros de după Revoluție.
Revenind la Numele trandafirului, filmul omonim regizat de Jean-Jacques Annaud, care a apărut în 1986, a devenit rapid unul dintre cele mai populare în serile de „videouri”, el fiind rulat chiar înainte de proiecțiile cu pornografii nemțești. Azi cuplul Sean Connery (William) și Christian Slater (Adso) nu mi se mai pare este convingător, adeseori modul cum este construită povestea despre crimele care au avut loc în anul 1327, înainte și în timpul unui conclav papal, este distorsionată de prezența unui Connery care pare mai mult Agentul 007 decât un călugăr cu abilități detectivistice. Mult mai coerentă și mai apropiată de intențiile romanului mi se pare miniseria italiană de televiziune, realizată în 2019, cu John Turturro în rolul principal.
Un alt lucru important este faptul că romanul lui Eco, așa cum recunoaște chiar el într-un text teoretic (Travels in Hyperreality, 1987) unde explică multiplele paliere ale fascinației prezentului pentru medievalitate, utilizează una dintre cele mai importante tehnici al narațiunii medievaliste. Revizuirea ironică a trecutului, care în romanul despre maestrul Guglielmo da Baskerville a fost interpretată ca o dovadă a postmodernismului, este tot o formă de nostalgie. E adevărat și că unele reprezentări medievaliste sunt comice în și prin ele însele. Aici intră, desigur, filmele Conan Barbarul (1982) și Conan Distrugătorul (1984) în care eroul inventat de Robert E. Howard în anii 30, luptătorul legendar cu chiloți de piele, vorbește cu accent austriac. Nu ar trebui uitat nici filmul lui Franco Zeffirelli, Fratele Soare, Soră Lună (Brother Sun, Sister Moon, 1973) unde sfântul Francisc din Assisi cântă și se roagă pe muzică de… Donovan. Dar există și un medievalism comic de calitate, așa cum reușește filmul trupei Monthy Python, Sfântul Graal (1975), acesta oferindu-ne unele dintre cele mai amuzante revizuiri ale tropilor medievalismului, dar și versiunea lui Mel Brooks care parodiază toată seria de filme cu Robin Hood, în Men in Tights (1993).
Stratagema de pastișă postmodernă, chiar dacă e ascunsă în referințe calofile, este evidentă și la detectivul lui Eco. El e numit chiar William din Baskerville și, după cum sugerează chiar numele său, este o trimitere directă la titlul romanului lui Arthur Conan Doyle din 1902, „The Hound of the Baskervilles”. Guglielmo, după numele său italienesc, e un investigator avant la lettre, el folosește tehnici detectivistice cum
ar fi interogarea martorilor, deducția logică și chiar culegerea de probe, care nu sunt doar anacronisme, sunt ironii la adresa tuturor locurilor comune din genul „de investigație”. De aceea cartea lui Eco face multiple trimiteri la filosofie, dar mai ales la Roger Bacon și William Occam, filosofii britanici ce pot fi considerați părinți ai gândirii critice moderne. Guglielmo folosește  chiar și ochelari de vedere, știut fiind faptul că Bacon a scris, încă din 1268, despre utilizarea lentilelor pentru citit.
Evident că William din Baskerville, care era un soi de Sherlock Holmes medieval, e însoțit mereu de novicele Adso, în rolul doctorului Watson. Dar pastișa lui Eco este multiplă, structura narativă fiind o revizuire a celebrei cărți scrisă de Agatha Christie, călugării murind pe capete ca în „10 negri mititei”, apărută la noi în colecția Meridiane a Editurii pentru Literatură Universală, încă din 1966 (în mod sugestiv volumul era numerotat cu 10). 
Dar o sursă și mai relevantă de inspirație pentru Eco era Borges care, în „Moartea și busola”, tradusă la noi tot în colecția Meridiane, devenită ediția de buzunar a nou înființatei edituri Univers, în 1972. Detectivul lui Borges, Erik Lönnrot, descoperă o serie de conexiuni bizare între o mai multe crime și numele sacru al lui Dumnezeu, Tetragrammaton. Dar referința devine și mai transparentă dacă ne gândim că asasinul din umbră din Numele… se cheamă chiar Jorge de Burgos și care, aidoma marelui scriitor argentinian, nu era doar orb, dar era și bibliotecar.  
Pe această listă trebuie să adaugăm romanul Juliei Kristeva, intitulat Meurtre à Byzance (Moarte la Bizanț, 2004) și care nu a fost tradus la noi decât târziu, în 2004 la editura Rao. Și „Bătrânul și lupii” (1994) a apărut în excelenta colecție a ziarului Cotidianul în 2008. În aceste cărți, ca și în Possessions (Posesii, 1996), romanele semiologului francez sunt bazate pe aceeași ziaristă-detectiv Stéphanie Delacour, care descoperă țara Santa Varvara. Kristeva, născută în Bulgaria, amplasează alegoric toate aceste aventuri, dar e relevant că ea este unul dintre puținii prozatori care utilizează lumea bizantină ca sursă de inspirație medievalistă, folosind informații care intersectează epoca modernă cu scrierile Annei Comnena.
Proza medievalistă era extrem de populară în Occident în anii 70-80 și o mare parte dintre aceste texte erau cunoscute în România socialistă. Interesul pentru Evul Mediu este ilustrat atât de popularitatea unor cărți de istorie ficționalizată, cum era cartea Barbarei W. Tuchman, tradusă la noi încă din 1988 de editura Poltică sub titlul „O oglindă îndepărtată. Urgisitul secol XIV”  (Dark Mirror: The Calamitous 14th Century), dar și de apariția unora dintre cele cele mai importante lecturi pe care le-am făcut în anii 80, după apariția studiului lui Jacques Le Goff, „Pentru un alt ev mediu”, publicat în două volume la editura Meridiane, în colecția extrem de bine gândită și apreciată, „Biblioteca de Artă”.
Așadar Eco nu inventează un nou gen literar, el pur și simplu parodiază un stil deja consacrat. 
Adevăratul „părinte” al genului numit „policierul călugăresc” este de fapt o femeie, pe nume Edith Mary Pargeter. Deși Pargeter a publicat sub mai multe pseudonime (John Redfern, Jolyon Carr sau Peter Benedict), numele cu care s-a consacrat și care a făcut-o extrem de bogată a fost Ellis Peters (nu trebuie confundat cu Elizabeth Peters). Aproape necunoscută la noi, tradusă târziu prin anii 2000 și inclusă în oribila „Colecție roz” a editurii Alcris, Pargeter a fost extrem de apreciată în cultura literară anglo-americană. Romanele sale i-au adus un premiu Edgar Allan Poe și titlul de ofițer al Ordinului Imperiului Britanic. Consacrarea a venit, însă, în 1977 când a apărut primul volum din seria „fratele Cadfael” (pronunțat în galeză Cadvîl), continuat cu o duzină de alte cărți care erau bazate pe investigațiile acestui călugăr benedictin. Transformate în serial de televiziune în 1994, cu Derek Jacobi în rolul principal (și filmate în Ungaria), aceste povești se bazează pe aventurile un galez născut pe la 1080, participant la Prima cruciadă, revenit în Anglia în jurul anului 1120. După ce intră în cinul monahal al benedictinilor din Shrewshbury, Cadfael rezolvă mister după mister, crimă atroce, după crimă atroce.

Au urmat apoi tot mai mulți detectivi medievali, subiectul fiind tratat de autori precum Peter Tremayne, Clayton Emery, sau orientalistul olandez Robert Hans van Gulik, toate foarte bine receptate. Unele, cum sunt zecile de romane ale lui Tremayne din seria despre sora Fidelma sunt copii directe ale lui Cadfael. În locul „călugărului investigații” avem aici o călugăriță celtă care, ajutată de un călugăr saxon, fratele Eadulf, rezolvă zeci de crime din Irlanda medievală. Genul numit „detectivul medieval” (medieval sleuth), bazat pe rezolvarea unor crime amplasate într-o epocă în care nu existau instituții specializate, este un subgen al romanului polițist specific modern.
Acest medievalism a fost apoi preluat în cinema unde a fost propagat și popularizat. „Cinemedievalismul” include mai mult decât filmele „clasice” precum Braveheart (Gibson, 1995) sau Kingdom of Heaven (Scott, 2005). Mai multe desene animate ale Disney, cum ar fi Sabia din stâncă (1963) sau chiar Albă ca Zăpada se califică în categoria fantezie medievalistă, fiind urmate de eroina din Brave, prințesa Merida, realizată de Pixar, ori Hiccup, înblânzitorul de dragoni creat de DreamWorks în 2010. Chiar și Shrek este amplasat într-o lume medievalistă.
Aici trebuie să căutăm și sursa fascinației din medievalismul noilor seriale de televiziune care ecranizează „marile fantezii” precum Stăpânul inelelor sau Urzeala tronurilor. Medievalismul ne fascinează pentru că, așa cum arăta Eco, el reprezintă receptacolul tuturor dorințelor ascunse ale epocii noastre neomedievale. Visăm la Evul Mediu, spune semioticianul italian, pentru că toate problemele societății din care facem parte sunt în fond născute în acea perioadă, de la concepția noastră despre iubirea ca chin, la viziunea despre o singură piață comună europeană.
Mai mult, toate fantasmele și fricile noastre de acum, sunt deja trăite de oamenii medievali. Marea ciumă, conflictele dintre creștini și musulmani, dar și criza sistemului bancar, au fost deja trăite de oamenii din ceea ce numim impropriu „Evul Mediu”. Evul mediu nu există în sens istoric, dar e sinonim cu Subconștientul nostru colectiv, e depozitul de pulsiuni oribile, tendințele noastre violente, cruzimea, sexualitatea atroce sau brutalitatea față de semenii noștri sunt proiectate în acest „Ev Întunecat”. De aici izvorăsc fantasmele noastre despre o „Epocă a beznei”, care colcăie pe dedesubtul existenței noastre de oameni „moderni” și care iese la suprafață mai des decât am vrea,
E relevant că „aevum” în latină era sinonim cu aeternitas, „un ev” nefiind este o unitate de timp, ci însăși eternitatea, un timp imposibil de definit. Așa că nostalgia medievalistă nu începe cu Ivanhoe al lui Walter Scott, nici nu urmează după Cocoșatul de la Notre Dame al lui Victor Hugo și nici nu se va termina cu Harry Potter sau cu elfii de culoare de la Amazon Prime.
Evul mediu, după cum sugerează Eco, este doar un pretext. Toate „evurile medii” sunt create de oamenii moderni, ele nu există decât în subconștientul nostru colectiv, în persistența unui imaginar medieval din care ies din când în când gargui și balauri, demoni și monștri, cavaleri neînfricați și domnițe vaporoase, precum și tot ceea ce Epoca rațiunii a reprimat din identitatea ființei umane. Atracția irezistibilă pentru supranatural și fantastic este o expresie a dorințelor unor oameni care trăiesc mult prea mult într-un imaginar searbăd. Poate e relevant că medievalismului a înflorit într-o cultură cum este cea hollywoodiană, care s-a născut într-o societate fără medievalitate. Tocmai Statele Unite, care sunt o națiune a-medievală, un ținut fără Trecut, au construit din peliculă și iluzii un trecut fictiv care există doar în mințile noastre.