Recomandare duminicală: Un film numit dorință

George Miller, creatorul seriei Mad Max, s-a reîntors pe marile ecrane cu o poveste despre imaginație și despre natura poveștilor, intitulat Trei mii de ani de dorință (Three Thousand Years of Longing, deși după capul meu „dorință” ar fi fost mai bine redat de „jinduială”). Însă, pentru că unele dorințe sunt mai puțin decât nevoile, iar altele sunt mult mai mult decât poftele, după cum a aflat însuși regizorul australian după lansarea acestei producții, ceea ce unul dorește, pe altul îl scârbește.

Deși filmul lui Miller a fost ovaționat minute în șir când a avut premiera la Cannes în mai 2022, după ce a fost lansat în cinematografele nord americane el nu a mai avut succes. Cu încasări de numai 12,5 milioane de dolari la nivel global, un film cu costuri de producție de 60 de milioane de dolari este o catastrofă din punct de vedere financiar, dar o bijuterie din punct de vedere cinematografic.
Poate și pentru că dorințele spectatorilor de azi nu mai sunt compatibile cu poveștile complexe. Noile generații de mergători la cinema nu mai vor să fie întrerupt spectacolul frenetic al acțiunilor. Deși filmul este un regal al fanteziei și al imaginației, desele treceri la realitate și alunecările în ceea ce pare banalitatea realului strică „experiența cinematografică” a oamenilor de azi care vor doar divertisment și amuzament rapid.
Dar chiar aceasta este problema personajului principal al filmului, Alithea Binnie, jucat de Tilda Swinton. Evident, personajul e un alter ego al autoarei, Antonia Susan Byatt, care este și prozatoare (la noi au fost traduse de către Virgil Stanciu și publicate la editura Nemira mai multe cărți - „Pasiune”, „Natură moartă” și „Cartea copiilor”), dar și critic literar. 
Alithea, al cărei nume vine din greacă, unde aletheia era adevărul, este un naratolog britanic, un șoricel de bibliotecă preocupată de studierea vechilor povești ale omenirii, care crede că poate găsi un numitor comun între toate. Cu o copilărie singuratică în care și-a creat un prieten imaginar, cu o viață de adult care nu este ieșită din comună, Alithea participă la un congres de naratologie de la Istanbul, unde începe să vadă creaturi ciudate. Cazată în camera 333, în care a stat și Agatha Christie în timp ce a scris „Crimă în Orient Express”,  Alithea cumpără un suvenir ciudat în care se află un duh, un Djinn jucat extrem de convingător de Idris Elba. Ajunsă în camera de hotel, Alitheia eliberează Duhul, care îi spune lunga poveste a celor trei mii de ani de dorințe. În timp ce Duhul îi spune naratologului mai multe povești, toate scoase parcă din „1001 de nopți”. Ajungem la  curtea reginei Saba, iubita regelui Solomon, vedem scene care au loc prin caravanseraiuri și haremuri, asistăm la bătălii produse de dorințe care nu se încheie niciodată cu bine, dar nu e niciodată doar atât.
Pornind de la această schemă narativă, tropul „celor trei dorințe”, Miller extinde discuția despre dorințe dincolo de marele ecran. Care e relația dintre dorințele pe care le ni le îndeplinește fantezia și dorințele concrete, care nu se termină niciodată cu bine. Care este relația dintre credințele religioase, mituri și povești, care constituie dimensiunea irațională a imaginației noastre, în opoziție cu informațiile științifice și lumea rațională. Mesajul filmului și al cărții este acela că tehnologiile ucid misterul, așa cum se întâmplă și cu Duhul care, ajungând în Anglia își pierde treptat din putere.
Chiar dacă în cele din urmă, ca să o parafraze pe Alitheia care îi spunea Duhului: „Sunt cercetător literar, noi nu știm prea multe”, nici eu nu sunt mai mult decât un critic de filme și nu știu prea multe, pot să recunosc și să recomand o poveste frumoasă oriunde aș găsi-o. Trei mii de ani de dorință este o astfel de poveste, care te face și să te distrezi, dar și să te gândești.