Recomandare duminicală: Regele n-a murit, trăiască Regele!

Filmul lui Baz Luhrmann despre Elvis nu este doar despre „Regele Rock 'n Roll”, în sensul filmelor biografice (bio-pic în engleză) tradiționale. De fapt povestea începe cu vocea managerului său, infamul „Colonel” Parker, excelent jucat de Tom Hanks. Deși Luhrman îi trasează acestui personaj malefic un portret adecvat, el nu reușește să depășească un nivel de superficialitate adeseori folosit în filme. Explorarea dinamicii dintre Elvis și acest individ ciudat, care și-a început cariera cu spectacole de circ și dresură de găini, reorientându-se către spectacole muzicale începând cu anii 50, merita aprofundată. Relația dintre un circar afacerist, mitoman și dependent de jocurile de noroc și băiatul sărman care a crescut în cartierul Shake Rag din Tupelo, care a lucrat ca asistent de electrician în Memphis pentru 1 dolar pe oră, ajungând să fie cel mai bine plătit cântăreț din istoria muzicii, încasând 1 milion de dolari pe an pentru spectacole și vânzând peste 600 de milioane de discuri este mult mai complexă. 

Multe informații sunt cunoscute, printre altele cartea scrisă de Alanna Nash (The Colonel: The Extraordinary Story of Colonel Tom Parker and Elvis Presley) documentează foarte bine dinamica distructivă dintre cei doi. Investigațiile făcute de Alanna Nash au scos la iveală mai multe lucruri pe care regizorul le trece cu vederea. Știm astăzi că acest „Colonel”, care a intrat în viața lui Elvis în 1955, nu se numea cu adevărat Tom Parker, numele său real era Andreas
Cornelis van Kuijk. Van Kuijk, născut în Olanda, era imigrant ilegal în SUA și se pare că plecarea lui intempestivă din țara de baștină era legată de o crimă, vecina familiei, o tânără pe nume Anna van den Enden, fusese ucisă în bătaie la puțin timp înainte ca viitorul „Colonel” să se îmbarce pe un vapor și să debarce clandestin în State. Un alt aspect pe care filmul, deși îl prezintă pe acest escroc într-o manieră convingătoare, este Parker a fost internat o vreme chiar într-un spital de boli psihice și vorbea adeseori despre el însuși la persoana a treia. Deși se auto-intitulat „Colonel”, el dezertase din armata americană. Cu toate că Tom Hanks reușește să suprindă figura diabolică a acestuia, un moment culminant al filmului fiind scena în care Elvis află despre „Colonel” că nu e cetățean american și că nu poate să iasă din țară și îl concediază în timpul unui concert, adevărul este că Van Kuijk a fost un profitor fără scrupule. Dimensiunea aceasta a fost deja explorată în filmul Elvis and the Colonel: The Untold Story (1997) în care regizorul William A. Graham l-a distribuit pe Beau Bridges în rolul Colonelului, iar în rolul lui Elvis pe banalul Rob Youngblood. 

Nici Luhrman, care îl prezintă pe Parker ca pe omul care l-a „descoperit” și cultivat pe Elvis, nu reușește să treacă de iluziile Colonelului. Realitatea este că nu „Colonelul” l-a făcut cunoscut pe tânărul crescut în mahalalele din Tupelo. Cel care l-a promovat pe Elvis a fost Sam Phillips, producătorul și directorul casei de discuri Sun Records, care era proprietar al multor piese compuse de muzicieni de culoare și care dorea să comercializeze aceste melodii afro-americane unui public caucazian. Prima întâlnire dintre Phillips și Elvis a avut loc în iulie 1953, când un tânăr de 18 a plătit ca să înregistreze un album cadou pentru mama lui, printre piese fiind și „My Happiness”, devenită populară în 1948 în interpretarea celor două Marlin Sisters. 
Una dintre scenele cele mai intense ale filmului, cea în care copilul Elvis asistă la un spectacol de muzică al cântărețului de blues Arthur “Big Boy” Crudup (jucat de muzicianul Gary Clark Jr.) și apoi ajunge din greșeală într-un cort unde are loc o slujbă religioasă pe muzică gospel conține în mod simbolic esența a ceea ce a fost Elvis. 
Realitatea este că prima piesă înregistrată în studio, „That’s All Right Mama”, a fost scrisă de Crudup și fusese deja lansată în 1946. Însă, pentru că „Big Boy" Crudup era un cântăreț de culoare din Mississippi, piesele sale au rămas relativ necunoscute pentru publicul larg. El e autorul altor cântece făcute celebre de Elvis, cum ar fi „My Baby Left Me”, însă nu a câștigat niciun ban de pe urma acestora, pentru că vânduse anterior drepturile de autor către compania RCA Victor. Așadar nu Elvis a creat rock-n-roll-ul, ci Crudup, care a sfârșit sărac, fiind nevoit să vândă alcool contrafăcut către sfârșitul vieții.
Deși Leonard Bernstein spunea că Elvis a fost cea mai importantă forță culturală a secolului 20, acesta, cu toate că a înregistrat peste 600 de cântece, nu a compus nicio piesă. El a fost trecut co-autor pe mai multe cântece doar la presiunea caselor de discuri, care preluau astfel jumătate din drepturile autorilor adevărați.
Chiar albumul de debut al lui Elvis, intitulat simplu „Elvis Presley”, primul din istoria rock-and-roll-ului care a depășit un milion de exemplare vândute, era compus din piese vechi. Așa este celebrul „Blue Suede Shoes”, care îi aparținea lui Carl Perkins, lansat încă din 1955, sau „I Got a Woman”, lansat de Ray Charles încă din 1954. Și „Shake, Rattle and Roll”, alt mare succes al lui Elvis, fusese deja lansat în 1954 de Big Joe Turner, dar fără mari vânzări, fiind reluat de Bill Haley & His Comets, la fel de puțin prizat. Primele piese de succes ale „Regelui” erau doar reluări ale unor melodii vechi, chiar single-ul care l-a consacrat, intitulat „Heartbreak Hotel”, o piesă inspirată dintr-o știre adevărată, fusese compusă de Mae Boren Axton și Tommy Durden și a fost oferită altor cântăreți, care au refuzat-o pentru că era prea „deprimantă”. „Heartbreak Hotel”, lansat la începutul anului 1956, s-a vândut în 300.000 de exemplare în numai trei săptămâni, transformându-l pe Elvis într-o sursă uriașă de profit.
Elvis, însă, a fost o creație a lumii spectacolului american, dar și o victimă a acestui univers al exploatării crude. În jurul lui au fost țesute tot felul de povești bizare, de la faptul că și-ar fi înscenat propria moarte în 1977, la ipoteza că ar fi fost extraterestru sau că l-ar fi asasinat pe J. F. Kennedy la ordinele CIA. Dar adevărata poveste sinistră a rămas nespusă de Luhrman. Deși în mod oficial a murit în urma unui atac de cord, analizele medicale post-mortem au arătat prezența unor opiacee puternice în corpul Regelui, el fiind dependent de barbiturice, multe prescrise de Doctorul „Nick” (pe numele său adevărat George Nichopoulos). Conform informațiilor care au ieșit la iveală în 1980, când Nichopoulos a fost acuzat pentru prescrierea excesivă de medicamente nu numai lui Elvis, ci și altor vedete ca Jerry Lee Lewis, în cele câteva luni înainte de moarte medicul i-a prescris vedetei 10.000 de doze de narcotice. Regele era deja obez, avea colonul mărit și ficatul afectat, avea glaucom și hipertensiune arterială, dar mai ales era atât de constipat de la zecile de cheeseburgeri pe care îi înghițea zilnic, încât nu-și mai făcuse nevoile de 4 luni! 
Luhrman își folosește propriul său arsenal cinematografic. Ca și în filmul Romeo + Juliet (1996), cu DiCaprio în rolul principal, unde folosește elemente ale culturii populare pentru a spune povestea clasică a lui Shakespeare, și în Elvis regizorul australian amestecă genurile și stilurile, pentru a crea un hibrid cinematografic. Limbajul și imaginarul carnavalesc domină vizual povestea, iar referințele la efemera lume a spectacolului (numită cu un joc de cuvinte „snow business) sunt recurente, adeseori imaginile fiind realizate în stilul benzilor desenate pe care le citea micul Elvis, sau montate uneori ca în telenovele, combinate cu elemente din filmele de serie B pe care le-a realizat cântărețul în anii 60. Pe mine m-au deranjat intervențiile muzicale în stil hip-hop, însă acest film hibrid se potrivește perfect pentru această figură hibridă a culturii populare contemporane. Elvis nu era doar un muzician care a hibridat cultura muzicală afro-americană cu cea hillbilly, dar era în parte descendent al unui trib de indieni americani, stră-străbunica lui Gladys, mama cântărețului, era numită Morning Dove White și făcea parte din tribul Cherokee. El însuși o figură de circ, muzicantul îmbrăcat în costume cu paiete și cu pelerine caraghioase, cu pantaloni evazați prinși cu centuri bătute cu diamante, penticostalul care purta lanțuri cu simboluri evreiești la gât are o biografie extrem de controversată, deși foarte bine documentată.

Filmul este susținut și de prezența lui Austin Butler, care e un actor remarcabil. Cu toate că nu seamănă cu celebrul cântăreț, acesta având zeci de imitatori mult mai asemănători, Butler reușește să intre în pielea personajului, să devină cu adevărat Elvis. De la vocea adâncă, la mișcarea buzelor și, desigur, freza pomădată, actorul emană energia lui Presley. Coregrafia mișcărilor din șolduri și din pelvis, cântărețul fiind pe bună dreptate poreclit Elvis the Pelvis pentru că dansul său se baza în mod voit pe o mișcare vulgară, devenită legendară, chiar cele mișcările simple sunt studiate și interiorizate. 
O altă dimensiune relevantă a filmului lui Luhrman este contextualizarea carierei interpretului, a cărui evoluție este marcată de evenimente majore din istoria contemporană a Statelor Unite, de la asasinarea lui Martin Luther King și a lui Robert Kennedy, la revoltele pentru drepturi civile. Deși este văzut adeseori ca o figură apolitică, Elvis era un pion în politica momentului. Mitul lui Elvis s-a născut nu doar pentru că era nevoie de un idol al tinerei generații, ci și pentru a servi intereselor politice. Acest adevărat zeu al rock and roll-ului, figură semi-divină a muzicii, rebelul care a transformat tineretul din întreaga lume, patriotul care a renunțat la milioane de dolari ca să își satisfacă serviciul militar timp de doi ani, a fost utilizat cu scopuri politice. Puțini fani ai lui Presley știu că a fost numit cetățean de onoare al Budapestei, dar și mai puțini știu că în 1956 cântărețul susținea revoluția anti-sovietică și că, în timpul spectacolului de la The Ed Sullivan Show în 1957 „Regele” a vorbit despre revoluția maghiară, participând la o imensă strângere de fonduri pentru Ungaria. La fel piesa „If I Can Dream”, din concertul de Crăciun, e un mesaj de conciliere politică, cu trimitere directă la Martin Luther King. Sunt multe alte elemente politice care sunt greu inteligibile în film. Așa este prezența din umbră a malignei Byrd Organization, acuzațiile despre „negro-izarea” societății, opoziția față de desegregare din fostele state ale Confederației și rolul muzicii în procesul de transformare a unei societății segregaționiste sunt ilustrate mult prea confuz. În 1956, când Elvis devenea mare vedetă, cântărețul de culoare Nat „King” Cole a fost atacat de un grup de albi. Presley, așa cum arată cartea lui Michael T. Bertrand (Race, Rock, and Elvis) era o manifestare a armoniei rasiale într-o țară divizată.
Din păcate filmul este mult prea interesat de mitologizarea lui Elvis și nu include numeroase aspecte urâte ale biografiei sale. Poate și pentru că fost „aprobat” de Priscilla Presley și de Lisa Marie, abordarea lui Luhrman ridică mari semne de întrebare. O dovadă este faptul că actrița Ginger Alden, amanta care l-a găsit mort în veceu pe Rege, dar nici Linda Thompson, femeia cu care Elvis a trăit la Las Vegas începând cu 1972, nu apar în povestea aceasta „biografică”. Elvis, ca orice figură legendară și mitizată, are mai multe fațete întunecate, iar relația lui cu Priscilla, pe care Luhrman o prezintă într-o manieră inocentă, se numără printre acestea. Când s-au cunoscut în Germania, el avea 24 de ani, iar ea avea doar 14, iar când ea s-a mutat cu el la Graceland avea 15, ceea ce îl făcea pedofil din perspectiva legilor americane. În film Priscilla e jucată de Olivia Dejonge, o actriță australiană de 24 de ani, ceea ce ascunde obsesiile sexuale ale marelui „Hound Dog”. Mai târziu, când s-a cuplat cu Ginger Alden, cântărețul avea 41 de ani, tânăra actriță doar 20. Așa cum arată Joel Williamson în cartea „Elvis Presley: A Southern Life”, toate prietenele lui Elvis erau minore, cântărețul având un fetiș special pentru fetițe virgine. Williamson susține că relația cu Priscilla nu era chiar atât de romantică cum apare în film, chiar înainte de despărțirea din 1972 Elvis ar fi violat-o, fapt confirma și de autobiografia Priscillei. Priscilla, fostă președinte a Elvis Presley Enterprises (EPE), una dintre cele mai profitabile companii din SUA, care are încasări anuale de peste 23 de milioane de dolari, e interesată să păstreze intact mitul fostului soț, însă un alt aspect dezgustător pe care Luhrman îl ignoră este pasiunea Regelui pentru karate și mai ales faptul că instructorul de lupte marțiale pe nume Mike Stone a avut o relație amoroasă cu Priscilla în timp ce era căsătorită cu Elvis, Regele chiar intenționând să îl asasineze. Multe informații, care apar în cartea autobiografică intitulată „Elvis și Ginger”, unde Alden descrie fața întunecată a „Regelui” sunt minimalizate. E adevărat că Elvis își amenința adeseori prietenii și prietenele cu pistolul încărcat, că îi abuza verbal și fizic pe toți cei din jur, dar Luhrman arată aceste aspecte doar în trecere.
Când muzicianul a murit la numai 42 de ani el era înconjurat de așa-numita „Memphis Mafia”, un grup de sicofanți care îl acompania pretutindeni, printre care Billy Smith, vărul său care i-a fost alături zi și noapte la Graceland. Nici aceștia nu sunt portretizați adecvat, Luhrman se concentrează pe relația cu Colonelul. Desigur, cariera lui Elvis a prins avânt după încheierea contractului cu Parker, în 1956 imediat după apariția la The Ed Sullivan Show, emisiunea de televiziune cea mai populară în SUA, el primind și primul contract pentru filmul Love Me Tender, urmat apoi de alte 30 de producții tot mai proaste. Evident pentru toate acestea Parker a cerut inițial 25% din toate încasările, dar nu e adevărat că lua jumătate din banii cântărețului. 
Elvis este un mit creat într-un context politic specific, dar, ca orice mit, el este astăzi mai valoros după moarte decât în viață, încasările Elvis Estate depășind 27 de milioane de dolari pe an. Dovadă este chiar filmul lui Luhrman, care a avut cele mai mari încasări din ultimul timp, cu peste 144 de milioane de dolari în SUA și Canada și 210 milioane la nivel global.