Lecția de romgleză: Dileala dilărilor diluiți

Un cuvânt care nu există în limba română, dar care pare să fie pe limbile tuturor este „dilărul”. Acest termen atroce a pătruns pretutindeni, de la limbajul „specialiștilor” autohtoni în artă plastică și cauciucată, sub forma „dealer de artă”, dar mai ales utilizat în vorbirea curentă a diverselor categorii de activități oneroase, cum este „dealerul” de droguri (ca în știrea alăturată despre „dealerul” prins la Electric Castle) sau cum sunt numiți diverși indivizi reținuți în urma operațiunilor Poliției române (numite adeseori cu termeni mioritici ca „The Flag”), când poporul a fost anunțat de prinderea unuia dintre „cei mai importanţi dealeri” din zona București-Otopeni.
Însă „dilărul” a devenit extrem de popular printre vânzătorii de mașini, care și-au transformat locașurile de cult automobilistic peste noapte și fără veste în „dealership-uri”. Acolo se dezvoltă o nouă specie autohtonă, numită chiar „dealer profesionist”. Dacă sunt și mașini second-hand, un alt termen monstruos integrat pe toate geamurile firmelor de cârpe vechi din patria noastră învechită e și mai rău. Azi România e înțesată de diverse firme și indivizi care se prezintă în mod oficial ca „dilări auto”, deși „dilărul” de mașini este doar un comerciant de automobile. Cei mai amuzanți sunt „dilării autorizați”, care bașca mai oferă și „servis” auto (pentru romglezescul „service”). Ca și în franceză, unde există „revendeur”, în română am putea prefixa verbul a vinde în forma revânzare, cu substantivul revânzător (chiar cu forma veche „a previnde”). După cum se vede la o rapidă parcurgere a informațiilor de pe pagina companiei Țiriac Auto, în acest domeniu e chiar un titlu de glorie să te lauzi că ai „rețea de dealeri”, iar firmele de la noi se auto-intitulează „dealeri auto”.

Dar pentru că nu ne mai pasionează limba română, a ajuns să ne placă mai mult acest cuvânt care vine dintr-o engleză primitivă, vorbită doar de migranții anglo-saxoni, pentru care dælan însemna chiar a distribui. Rădăcina cuvântului de fapt e  prezentă în multe limbi indo-europene, unde a tăia era „dail” (devenit tai).  De aceea că „to deal” se mai poate referi și la împărțirea cărților de joc, cel care „taie cărțile” e „dealerul”. Și aici avem cuvinte, cea mai bună versiune pentru „dilărul” cărților este crupierul. Desigur, alături de „dealer” au pătruns și alte aberații, cum este „dilul”, ca în expresia „să facem un deal” sau „am încheiat dealul” (pronunțat evident altfel decât forma de relief strămoșească). Termenul e problematic și pentru că există deja verbul „a dilui”, probabil împrumuta din maghiară, care era prezent în limba noastră cu înțelesul de zăpăcit, amețit (cel mai adesea de băutură). Pe filieră țigănească mai avem și diliu, diliman sau dilimac, proveniți din dilo care, după cum știa chiar regizorul francez cu nume englezesc, Tony Gatlif, care a făcut în 1997 un film intitulat Gadjo dilo (Străinul cel diliu).
În engleză dealer este consemnat pe la 1600 cu sensul de distribuitor, adică acea persoană autorizată să vând en detail produse cumpărate en gros. El e  sinonim în general cu negustorul, omul care vinde și cumpără diverse lucruri. Deși negoțul și negustoria au devenit desuete, limba noastră are „pe stoc” termeni adecvați. 
Așa că, pentru cei care distribuie diverse substanțe ilegale avem „traficant”, cuvânt mult mai potrivit pentru toate activitățile ilicite. Pentru cei care fac transhumanța romglezească de la „deal” la „dil” și apoi către dileală, trebuie spus că există nenumărați termeni precum intermediar, vânzător, negustor sau  concesionar mult mai adecvate.
Din păcate dilărițele care se ocupă de DEX au introdus cuvântul și prin dicționare, așa că toată lumea „dilerește” când vrea, doar pe mine cuvântul mă dilește de-a dreptul.