Fasciști au fost, fasciști sunt încă: Legionar călare pe două fleacuri

E bine că la Cluj există un Institut de Lingvistică și Istorie Literară, dar faptul că acesta poartă numele lui Sextil Pușcariu, onorabilul profesor care a fost primul rector al Universității românești din „Orașul minune”, precum și existența unei străzi centrale care îi poartă numele, trebuie să ridice câteva semne de întrebare.

Contribuțiile științifice ale profesorului Pușcariu sunt indiscutabile, iar lucrările sale de lingvistică rămân importante. El a pus bazele Muzeului Limbii Române la Cluj, care azi este un Institut de Lingvistică și Istorie Literară ce îi poartă numele, a avut o carieră academică prodigioasă, a înființat o revistă apreciată ca Dacoromania, a coordonat marele Dicționar al limbii române (Dicționarul „tezaur”), dar și Atlasul lingvistic român. El a fost membru marcant al Academiei Române, ales membru titular încă din 1914, pe când era încorporat la serviciul de intendență al armatei austro-ungare. A fost și diplomat de carieră ajungând în anii 20 reprezentant al României la Liga Națiunilor de la Geneva.

Din păcate tot el a fost și directorul Institutului Român din Berlin în timpul guvernării național-legionare, calitate în care a fost decorat de către Hitler cu Ordinul de Merit al Acvilei Germane (Deutschen Adler), acordat străinilor care promovau interesele Germaniei naziste - onoare care i-a revenit inclusiv lui Henry Ford. Este cert că acest respectat profesor de lingvistică a fost membru marcant al Senatului legionar, a contribuit ca organizator și propagandist al Partidului Totul pentru Țară la ascensiunea legionarismului, fiind și un susținător și admirator al „Căpitanului” Codreanu.
Recuperarea lui Pușcariu, împreună cu cea a altor legionari, s-a produs în timpul dezghețului din anii 60. Primul semn că regimul comunist dorea să îl recupereze a fost publicarea în 1968 a memoriile sale de tinerețe, în volumul „Călare pe două veacuri: Amintiri din tinereţe (1895-1906)”, care apare la Editura pentru Literatură. Ulterior, în 1978, editura Minerva a publicat volumul intitulat simplu „Memorii” care se opresc în mod convenabil în 1930, chiar când avea loc ascensiunea fascismului, deși jurnalele sale conțineau însemnări cel puțin până în septembrie 1944. Editorii socialiști știau că, începând din anii 30, poate și sub influența Manoileștilor, Pușcariu devenise susținător al Gărzii de Fier și admirator al legionarilor. Desigur, memoriile acestea fuseseră îngrijite atent de Magdalena Vulpe, care era lingvistă, dar și nepoata profesorului Pușcariu și soția academicianului Alexandru Vulpe.
Acest lucru nu a împiedicat apariția volumului „Cercetări și studii” (1974), urmat de „Limba română” (1976) ambele la editura Minerva, după care au fost republicate și alte studii importante, printre acestea numărându-se „Istoria literaturii române. Epoca veche”,  retipărită la editura Eminescu, în 1987. Chiar și criticii literari au avut voie să scrie despre el, așa că în 1972 Mircea Vaida va publica „Sextil Pușcariu. Critic și istoric literar”, la editura Dacia din Cluj. În 1977 Universitatea "Babeş-Bolyai" din a organizat un simpozion aniversar la 100 de ani de la nașterea lui Pușcariu, comunicările prezentate fiind publicate într-un volum omagial. 
Recuperarea este completă astăzi când, chiar sub egida Academiei Române se publică o serie de „Caiete Sextil Pușcariu”, ce conțin sute de articole ale unor cercetători ce participă la „Zilele Pușcariu”, acompaniați uneori și de primarul Clujului, Emil Boc.
Nu știu, însă, câți dintre cei care trec sub tăcere perioada legionară a lui Pușcariu știu că acesta a fost martor al apărării în procesul intentat lui Codreanu după asasinarea premierului Duca, unde a lăudat religiozitatea șefului legionar, apreciind adânca lui iubire de țară, dar și devotamentul acestuia față de tron. Dovada incontestabilă a legionarismului său se găsește în ziarul „Buna Vestire”, în numărul 7 din decembrie 1937. Rectorul clujean, împreună cu alte personalități ale culturii, își declara public simpatia pentru Mișcarea legionară. Pușcariu spunea că a început să iubească legionarismul după ce a citit cărțile „Căpitanului”, pe care le considera „emoționanta epopee a celor mai umilitoare persecuții pentru cei călăuziți de cel mai pur idealism”. Pentru că se simțea „înrudit sufletește cu Legiunea” el va deveni susținător și beneficiar al Statului Național Legionar.
Unii istorici, cum este Zigu Ornea (în Anii treizeci. Extrema dreapta românească) leagă simpatiile lui Pușcariu pentru legionari de înclinațiile sale ortodoxiste tot mai puternice, el fiind chiar conducătorul „Frăției Ortodoxe Române” fondată la Cluj și reînviată după 1990. Documentele citate de Ornea confirmă că Pușcariu era unul dintre reprezentanții Partidului Totul pentru Țară, paravanul politic al lui Zelea Codreanu, fiind implicat direct în campania electorală care va duce la succesul neașteptat al fasciștilor autohtoni.

Îngrijorat de „invazia evreiască” de la Universitatea clujeană, Pușcariu va scrie (în același număr din „Buna Vestire”) că universitățile noastre trebuiau să fie „recucerite pentru românism și scăpate mai ales de invazia evreiască”. În memorii el va consemna că „Oradea Mare se românizează greu. Evreii sînt prea mulţi și prea puternici”, dar și că „Mediaşul e altfel. Acolo sașii sunt atotputernici, refractari”. Antisemitismul și xenofobia explicită erau asociate cu un rasialism nedisimulat. La deschiderea universității din Sibiu, al cărei rector va fi după pierderea Universității din Cluj în urma Diktatului de la Viena, Pușcariu va adresa generalului Antonescu sentimentele sale de „gratitudine”. Tot atunci îl informa pe Conducătorul Statului că în laboratoarele universității conduse de el se făceau analize „sanguine”, care dovedeau că „din punct de vedere rasial sângele ce curge prin vinele noastre e ca vinul nobil” și că străinii care s-au lăsat „absorbiți” de bună voie nu au „alterat calitatea superioară a sângelui nostru traco-geto-dac”.  Astfel că el îi îndemna de la tribuna oficială pe toți profesorii și studenţii universităţii să-și asume „spiritul de sacrificiu legionar și altruismul totalitar” ale lui Ionel Moța.

În perioada de maximă intensitate a legionarismului activitățile lui Pușcariu se leagă de calitatea de director al Institutului Român din Berlin, pe care l-a creat și condus între 1940 și 1943. Acest Institut a fost inaugurat în timpul guvernului fascist Gigurtu și a fost fondat cu semnătura Ministrului de Externe Mihail Manoilescu, care era și fratele ginerelui lui Sextil Pușcariu. De altfel, așa cum arată studiul riguros realizat de Irina Matei și Lucian Nastasă-Kovács (Cultură şi propagandă. Institutul Român din Berlin (1940‑1945), editura Mega, 2011), perioadă care a rămas într-un con de umbră, Institutul berlinez va devenit o afacere de familie legionară, unde acesta își aducea prietenii, printre care Maximilian Hacman, dar și pe „Grigorel”, ginerele care va prelua mandatul după demisia socrului în 1943 și care avea experiență legionară pentru că fusese directorul ziarului Buna Vestire în timpul guvernării naţional-legionare. El o va aduce la Institut pe fiica lui, Lia, măritată Manoilescu în 1931, dar și pe Constantin Noica, imediat după rebeliunea legionară. Tot acolo va organiza un fastuos eveniment de comemorare a lui Moța și Marin, Institutul berlinez devenind un epicentru al legionarismului.
În 1941 Pușcariu va scrie în publicația oficială a Academiei Naziste Germane că „noua Românie” s-a aliniat cu „noua ordine din Europa”, la a cărei construire a participa activ. Martorii din epocă confirmă că toată familia Pușcariu era legionară (Ion Pușcariu https://foaienationala.ro/ion-puscariu-episod-din-istoria-miscrii-legionare-3-6-septembrie-1940-la-brasov.html) și că între Rectorul universității clujene și Căpitanul Codreanu era „ o profundă afecțiune reciprocă”. Devotamentul său față de Legiune era atât de puternic că Pușcariu își va dona salariul de profesor universitar în perioada cât a stat la Institutul din Berlin către Ajutorul legionar.
Dezvăluirile făcute de cercetătoarea Daniela Olărescu în 2009, dar și cartea lui Matei și Nastasă-Kovács, care documentează toate formele de nepotism promovate la Institutul berlinez precum și legăturile acestuia cu fascismul din anii 40, au rămas fără prea mare ecou.
Pentru că regimul ceaușist l-a iertat și l-a recuperat, numele lui Pușcariu a rămas în România post-comunistă neafectat de trecutul său fascist.