Iancule mare, Iancule tare, Iancule contra-revoluționarule!

La Țebea comemorarea a 150 de ani de la moartea lui Avram Iancu a eșuat într-un scandal cu huiduieli și îmbrânceli. Certurile dintre politicieni pe fond de fanfare și în miros de mititei oferă o tristă confirmare a moștenirii nefaste lăsată în urmă de acest personaj tragic al istoriei românilor ardeleni.

Deși Iancu este adeseori prezentat ca un „erou al revoluției de la 1848 din Transilvania”, în 2016 el fiind declarat prin lege de către președintele Iohannis ca „erou al națiunii române”, acțiunile coordonate de către acest tânăr de doar 24 de ani în 1848 nu au fost o „revoluție”. În pofida faptului că în imaginarul nostru colectiv istoricii naționaliști au construit cu grijă mitul „Crăișorului” ca erou revoluționar, în mod real Iancu a fost un reacționar contra-revoluționar.

Este indubitabil că acțiunile sale din 1848 în favoarea monarhiei austriece îl califică doar ca instrument al contrarevoluției. Pentru că nu există revoluționari pro-monarhiști,  adevărata Revoluție din Imperiul habsburgic a început la scurt timp după ce în Franța a fost alungat „regele cetățean” Ludovic-Filip. După ce, cu o seară înainte armata a tras în manifestanți, eveniment cunoscut ca masacrul de pe bulevardul Capucinilor, mulțimile de parizieni au ridicat baricade, pe 24 februarie 1848 ultimul rege al Franței a abdicat, fugind din oraș bărbierit și deghizat în „Mister Smith”, un sărman pescar englez. Revoluționarii au pătruns în palatul regal și au scris pe tron: „Poporul Parisului către toată Europa: Libertate, Egalitate, Fraternitate”.

Pe 13 martie la Viena revoluționarii din Imperiul austriac conduși printre alții de ziaristul maghiar Lajos (Ludovic) Kossuth, au declanșat propria lor revoluție anti-monarhistă. Pe 15 martie, la cafeneaua Pilvax din Pesta a izbucnit și revoluția maghiară, așa că Ludovic Kossuth s-a dus în Ungaria. Acolo poetul Sándor Petőfi și alți lideri maghiari și-au declarat deja susținerea pentru „Cele 12 puncte” ale programului revoluționar. Toate erau generoase, printre prevederile revoluționarilor maghiari se numărau și idealurile românilor transilvăneni, precum desființarea iobăgiei sau egalitatea în drepturi indiferent de origine și credință. 

Însă punctul 12 al acestor cereri, cu un caracter naționalist, se va dovedi fatal, prevăzând unirea Transilvaniei cu Ungaria. Această „Unire” a fost rapid acceptată de maghiarii ardeleni, pe 21 martie la Cluj au fost tipărite primele manifeste care susțineau această „Unire”. Chiar și o parte dintre românii ardeleni au aderat la programul revoluționar maghiar. Pe 26 martie 1848, când s-a reunit și grupul de tineri intelectuali români din Târgu Mureș, numiți și „canceliști”, printre care se număra și Iancu, aceștia au fost în primă fază chiar de acord cu „Unirea” cu regatul Ungariei. Printre colaboraționiști era și episcopul greco-catolic al Blajului, Ioan Lemeni, care devenise unul dintre cei șase români membri ai Dietei de la Pesta (și care va ajunge mai târziu arhiepiscop al bisericii greco-catolice ucrainene). Ca și George Bariț (Barițiu), fondatorul primului ziar românesc din Transilvania și ulterior membru al Senatului imperial de la Viena, „unioniștii” au susținut integrarea românilor ardeleni în noul stat. Același lucru l-a făcut și Eftimie Murgu care, la congresul din 27 iunie 1848 de la Lugoj, a susținut apartenența Banatului la Regatul Ungariei.
Însă adevăratul lider al revoluției românilor transilvăneni, preotul greco-catolic Simion Bărnuțiu, care va redacta pe 24 martie un manifest revoluționar la Sibiu, în care era inclusă și recunoașterea limbii române ca limbă oficială, va merge în altă direcție. Bărnuțiu, care se va remarca mai târziu în sens negativ când va profera mesaje antisemite la Iași, unde s-a refugiat începând cu 1854, era antiunionist. E relevant că „Proclamația” lui Bărnuțiu era redactată la Sibiu, deoarece majoritatea sașilor transilvăneni, din motive evidente, erau și ei antiunioniști. Această „Proclamație” va fi apoi expediată în toate marile centre (Blaj, Cluj, Mureș) și va deveni principalul document ideologic al românilor din Transilvania.
Inițial rolul lui Iancu, ce făcea parte împreună cu Papiu Ilarian și alți tineri din grupul de „canceliști”, angajați ai „Tablei regești” din Târgu Mureș, adică funcționari de rang secund la Tribunalul superior al Transilvaniei, nu era important. 
Deși se vorbește adeseori despre „Marea Adunare” de la Blaj ca și când ar fi fost un singur eveniment, pe Câmpia Libertății au fost mai multe adunări populare românești. Primul eveniment a fost organizat în aprilie 1848 și poate fi numit „Adunarea din Duminica Tomii”, atunci a fost citită public și aprobată „Proclamația” lui Bărnuțiu. A doua Adunare, din mai 1848, la care au participat Vasile Alecsandri și chiar Alexandru Ioan Cuza, a luat o serie de decizii politice majore. Atunci a fost creat un Comitet Național, din care vor face parte toți liderii transilvăneni, incluzând greco-catolici ca Simion Bărnuțiu sau Timotei Cipariu (ambii preoți) și continuând cu fii de preoți greco-catolici ca Alexandru Papiu Ilarian sau August Treboniu Laurian, dar și ortodoxul Avram Iancu. În mai 1848 „revoluția” românilor ardeleni s-a transformat în contra-revoluție, pentru că liderii acestora au depus jurământ de fidelitate „augustei case austriace”. Nici vorbă de unirea cu Moldova și Muntenia, dimpotrivă, toți cei prezenți au jurat pe steagul imperial. Așa că, această Câmpie pe care a fost declarată „atârnarea” de împăratul Austriei ar putea fi redenumită „Câmpia Atârnării”.
Urmarea acestor evenimente trebuie înțeleasă într-un context mai larg. Contele József Teleki, numit de Dieta de la Pesta șef al Guberniumului, adică guvernator al Transilvaniei, a emis mandate de arestare pentru capii Adunării Blaj II, iar Dieta de la Cluj a votat în mod oficial Unirea cu Ungaria pe 29 mai, 1848.
De aici începe ascensiunea acestui absolvent al liceului piariștilor din Cluj, unde fusese înregistrat cu numele de „Iank Abraham”. „Abraham”, devenit Avrămuț, fusese delegat de conducerea Comitetului Național să mobilizeze moții din Apuseni. A treia adunare, din septembrie 1848, care s-a desfășurat tot la Blaj, este cea mai importantă. Iancu a venit cu 6.000 de moți înarmați (istoricii naționaliști spun 60 de mii), iar Comitetul Naţional condus de Bărnuțiu a decis organizarea lor în prefecturi şi legiuni militare, precum și numirea lui Iancu în rol de „prefect general”, adică general al acestor miliții pro-austriece.
Această „gardă națională”, cu detașamente conduse de „tribuni”, organizate în „lagăre” se va pune la dispoziția mareșalului baron von Puchner, fost guvernator al Transilvaniei și comandant-șef al trupelor austriece din regiune. Numai că Puchner va fi zdrobit de trupele lui Bem, susținute de voluntarii secui și va fugi plin de rușine peste munți, tocmai în Muntenia ce fusese deja pacificată de către otomani.
În octombrie 1848, pe fondul luptelor dintre austrieci și revoluționarii maghiari, Iancu și-a organizat milițiile numite Landsturm, după modelul armatelor romane în „legiuni”, conduse de prefecți și centurioni, cu el în rol de conducător al legiunii „Auraria Gemina”. Miliția română, după cum spunea chiar documentul de la Blaj, a luptat alături de austrieci împotriva maghiarilor. Armata revoluționară maghiară, care a fost obligată să lupte pe trei fronturi, cu austriecii, cu românii și, apoi cu trupele rusești, a reușit în primă fază să obțină o serie de victorii. De altfel chiar episcopul Șaguna chemase trupele țariste pentru că austriecii erau în pragul dezastrului militar.
După ce în primă fază contrarevoluția sprijinită de români a avut succes, în decembrie 1848 generalul polonez Iosif (Józef) Bem a intrat în Transilvania și a înfrânt trupele austriece din toate marile orașe, punând pe fugă și pe „lăncierii” români, care erau aliații austriecilor. Trupele lui Bem, convertit la mohamedanism după revoluție și transformat în Amurat Paşa, cu ajutorul a 10.000 de secui, ocupă Dejul și Clujul. Sub comanda lui László Csány, comisar plenipotențiar al guvernului al Transilvaniei (condamnat la spânzurătoare în 1849), sunt organizate procese și condamnări publice. Martorii din epocă, printre care George Bariț, spun că peste 6.000 de români au fost executați, peste 230 de sate fiind complet distruse. Listele oficiale menționează 4425 de bărbați, 340 de femei și chiar 69 de copii. Această Curtea marțială, cu sediul la Cluj, îl va spânzura pe prefectul Alexandru Bătrâneanu în octombrie 1848, care fusese trădat de preotul român Grigore Elekeș, lăsându-l împreună cu tribunul Vasile Simonis să atârne în ștreang mai multe zile.
În aceste condiții milițiile lui Iancu transformă războiul din Transilvania într-un război de gherilă și exterminare. Crimele și atrocitățile devin parte a strategiei ambelor tabere însă, așa cum se întâmplă cu toate răscoalele populare, jafurile și răzbunările devin parte integrantă a conflictelor. E evident că toate acestea sunt acțiuni ale unor criminali de război. De exemplu la Zlatna jumătate din populația maghiară a fost ucisă, iar la Aiud trupele lui Iancu au incendiat biserica maghiară cu enoriașii înăuntru. Cel mai notoriu rămâne masacrul de la Zlatna, unde milițiile țărănești ale „Crăișorului” i-au ucis în octombrie 1848 toți prizonierii maghiari deținuți în localitatea Presaca, inclusiv femei și copii. Pe 13 noiembrie Vințul de sus a fost ars în întregime de „lăncierii” lui Iancu, care pe 20 noiembrie asediau Turda. După ocuparea orașului Iancu va merge la Cluj, pentru a raporta generalului Wardener, care îl va trimite pe „Crăișor” mai departe, ca să primească ordine de la colonelul Lorenau. Acesta îi ordonă să pornească către Huedin și Ciucea, unde incendierile și execuțiile continuă. În noiembrie trupele lui Iancu, care acționau la comanda căpitanului austriac Gratze, vor participa la dezarmarea revoluționarilor maghiari din Aiud care s-au predat. La finalul luptelor „Craiul munților” va primi direct de la generalul von Lüders, comandatului corpului rus de armată, 3.000 de galbeni pentru contribuția sa la victoria împotriva revoluției maghiare. Faptul că Avram Iancu era de partea contra-revoluției este confirmat de faptul că a fost decorat atât de către Franz Iosif, primind crucea de aur pentru merite aduse coroanei, cât și de către Țarul rus, de la care a primit ordinul Stanislav clasa a II-a.
Așadar imaginea lui Iancu, îmbrăcat în țundră și cu cușmă din blană de miel este o ficțiune. Ea a fost impusă în imaginația publică de portretul idealizat al acestuia, realizat de Barbu Iscovescu, pictor evreu din Muntenia, azi relativ uitat. Portretul de dimensiuni mici face parte dintr-un grup de imagini pe care Iscovescu le-a făcut în 1849 tuturor prefecților ardeleni, printre care și Ioan Buteanu, Simion Balint sau Petru Dobra. Imaginile, descoperite din întâmplare în 1901, includeau și portretele unor revoluționari munteni, dar și sârbi. Iscovescu realizează o imagine denaturată, prezentându-l pe Iancu îmbrăcat aidoma unui haiduc, ca un descendent al lui Horea. Eroarea devine vizibilă dacă facem o comparație cu alte portrete de epocă, mai ales cel realizat de Mișu Popp, dar și schița făcută de Ion Constande. Ambele ne arată un cu totul alt chip al Iancului. Consider că Mișu Popp, care era în Transilvania în 1848 și cel mai probabil îl întâlnise pe Iancu, ne oferă cel mai realist portret al tânărului „cancelist”.
Figura aceasta de erou țăran este perpetuată și în cinema. De exemplu filmul din 1980, Munții în flăcări, regizat de Mircea Moldovan după scenariul lui Petre Sălcudeanu, îl arată pe actorul Vlad Rădescu îmbrăcat după imaginea lui Iscovescu.  Desigur, filmul reia nenumărat stereotipuri, inclusiv iobagul din Albac care spune „Munții noștri aur poartă/ noi cerșim din poartă-n poartă” sau monologul interior al lui Iancu, care recită „Deșteaptă-te române”, imnul lui Andrei Mureșanu, rostit în stilul declamativ consacrat la „Cântarea României”
Din păcate nici revoluționarii maghiari, în frunte cu Kossuth, n-au avut o contribuție prea bună la aceste evenimente. Liderul maghiar se adresează în octombrie 1848 „poporului valah”, pe care îl numește „gunoi ingrat”, amenințând cu spânzurarea și împușcarea oricăror rebeli. Așa numitele „tribunale de sânge” vor primi dreptul de a condamna cu celeritate (în numai 3 zile) orice rebel român, mulți oameni fiind executați sumar, fără proces. 
Era prea târziu când, în mai 1849, Nicolae Bălcescu a mers la Debrețin unde s-a întâlnit personal cu Kossuth pentru a media o pace între români și maghiari. Armatele Țarului Nicolae I au intrat deja în Ungaria și Transilvania când în ceasul al 13-lea Adunarea maghiară a votat la Seghedin o Lege a naționalităților, în iulie 1949. Revoluționarii maghiari s-au predat pe 13 august 1849 și idealurile politice ale revoluției din Imperiul habsburgic, care includea și dorințele politice ale românilor transilvăneni, printre care desființarea iobăgiei au fost anulate. 
Chiar dacă liberalii maghiari, printre care și Kemény Dénes, care a susținut în Dieta de la Budapesta emanciparea iobagilor, credeau că pot rezolva problemele politic, deja pe Iancu și pe ceilalți reprezentanți ai brațului înarmat al Comitetului Național nu îi mai interesa atât de mult această problemă. E foarte posibil ca Iancu să fi visat la înființarea unui Ducat al românilor, cel mai probabil cu el în fruntea acestei noi provincii exclusiv românești din Imperiul habsburgic. Această Romanienland ce fusese promisă de autoritățile de la Viena, care făcuseră promisiuni similare și altor naționalități din imperiu, nu s-a mai materializat.
Poat și pentru că „Avrămuț” care era „prefect al glotașilor” era iute de mânie, cel puțin așa îl decria George Bariţ, care observase această trăsătură negativă de caracter a presupusului „nepot” al lui Horea. Această componentă a personalității sale va fi accentuată de ofensa adusă liderului milițiilor românești când, pe 15 decembrie 1849,  a fost arestat de trupele austriece în localitatea Hălmagiu și doar furia populației va duce la eliberarea lui. Pe 20 februarie 1850 el va ajunge la Viena împreună cu ceilalți membri ai delegației românilor transilvăneni (Bărnuțiu, Treboniu Laurian și alții), fiind primit în audiență de Împărat pe 8 martie.

Marea problemă va fi intransigența lui Iancu, principala cauză a dezastrului politic al națiunii române din Transilvania în urma revoluției din 1848-1849. Deși guvernul austriac dorea inițial să împartă Transilvania în trei regiuni, una maghiară, una săsească și una românească, victoriile militare și toate beneficiile posibile au fost pierdute din pricina incapacității lui de a negocia și de a discuta politic. În februarie 1851 Iancu refuză decorația habsburgilor și este obligat de către poliție să părăsească Viena din pricina atitudinii sale recalcitrante. Când, în 1852 Franz Iosif a vizitat Țara Moților, în august 1852 Iancu a fost arestat pentru distrugerea însemnelor imperiale. Din păcate în închisoare este bătut și umilit, iar după eliberare suferă o depresie și devine alcoolic. Cu puternice tulburări mintale și bolnav de tuberculoză, între 1852 și până în 1872 când a murit, Iancu va bântui prin munții Apuseni ca o fantomă alcoolică, un semn al neputinței politice. Pentru că, în timp ce Crăișorul vagabonda nebun și bolnav prin munți, cântând la fluier și fluturând tot felul de documente soioase, revoluționarii maghiari negociau cu Franz Iosif și, la numai 18 ani de la revoluție, în 1867, austriecii au oferit Ungariei Transilvania și jumătate din imperiu, monarhia devenind bicefală, românii neprimind altceva decât o mitropolie greco-catolică (în 1853) și una ortodoxă (în 1863). 
Sfârșitul tragic al lui Iancu, mort ca un om fără adăpost pe prispa casei covrigrarului Stupină, zis și „Lieber” din Baia de Arieș este un avertisment trist cu privire la efectele catastrofale ale ineptitudinii politice.