Zbor deasupra unui cuib de muci

Propunerea României pentru premiile Oscar 2023 este filmul intitulat „Imaculat”, regizat de Monica Stan și George Chiper-Lillemark. Selectat în competiția națională dintre producții precum „Metronom” (regizat de Alexandru Belc), „Copacul dorinţelor. Amintiri din copilărie” (regizat de Andrei Huţuleac), „Miracol” (regizat de Bogdan George Apetri), „Crai Nou” (regizat de Alina Grigore) sau „R.M.N.” (regizat de Cristian Mungiu), filmul a mai câștigat în 2022 premiul Fipresci la TIFF, în cadrul Zilelor filmului românesc, dar mai ales premiul de debut la Veneția, în 2021.
Numai că „Imaculat” va avea la Oscarurile de anul viitor o competiție mult mai puternică, printre propuneri se numără filmul lui Lukas Dhont, „Close” (din partea Belgiei), sau „Bardo” al lui Alejandro Iñárritu (din partea Mexicului), ori remarcabila reeditare (remake) făcută de Edward Berger după „Nimic nou pe frontul de Vest” (din partea Germaniei).
Amândoi realizatorii noștri sunt debutanți ca regizori. Monica Stan, deși s-a remarcat deja ca scenarist, nu a mai regizat, iar George Chiper, care a fost operatorul multor filme premiate, printre care și „Nu mă atinge-mă”, nu a mai făcut lungmetraj de ficțiune. În acest context e relevant faptul că atmosfera din „Imaculat” e adeseori asemănătoare cu cea din filmul Adinei Pintilie, inclusiv incipitul, care pare o înregistrare video autentică, tehnică recurentă uneori fără justificare, dar mai ales tactilitatea din care decurge și forța acestui film. 
Eroina principală e o „tocilară pe heroină”, tânăra Daria (jucată de Ana Dumitrașcu și ea la primul ei rol de lungmetraj) care este internată într-o clinică de dezintoxicare. După prima scenă tonul se schimbă și filmul glisează către o imitație palidă a capodoperei lui Miloš Forman. Cei doi regizori reușesc să construiască tensiune, uneori intensitatea este transmisă dincolo de ecran. Așa se întâmplă când Daria interacționează cu  Spartac, „șeful de secție”, jucat cu mare forță de amatorul Vasile Pavel, lansat în „Soldații. Poveste din Ferentari” - de altfel din același film sunt scoși și alți „pacienți”, cum este Cezar Grumazescu în rolul Costea. Când Daria este obligată să îl „îmbrățișeze” pe Spartac, scena are o tactilitate brutală, susținută de planuri detaliu sugestive, care continuă în diversele atingeri dintre tânăra fată și  bărbații din jurul ei. Nu lipsesc nici scenele de corporalitate și carnalitate, imediat după interviul de la început o vedem pe Daria cum ascunde ceva în anus. Le fel, secvența de la sfârșit, în care cineva face dragoste cu Daria, fără ca spectatorii să știe despre cine este vorba, sunt momente de o visceralitate pură.
Însă Concepția cinematografică este inegală, pentru că uneori cromatica e deconcertantă, cum sunt trecerile de la albul „imaculat”, la albul murdar al pijamalelor, alteori este gratuită, cum e apariția oranjului din maioul lui Spartac, după care ajungem la un albastru metalic la conversația cu Costea. Aceste intervenții fără consistență narativă sunt alternate cu imagini bine compuse cinematografic, altele filmate din unghiuri excesiv dramatice, probabil intenția regizorală fiind aceea de a genera opoziție cu lumea de afară. 
În afara asistentelor și a directoarei (jucată neveridic de Diana Dumbravă, cândva Persida din „Crucea de piatră” al regretatului Blaier), singura femeie din salon este Chanel (jucată cu mare aplomb de Ilona Brezoianu). Nu știu cum stau lucrurile în instituțiile de dezintoxicare din România, însă mă îndoiesc că bărbații și femeile sunt puși la un loc și că interacționează fără supraveghere cum ne prezintă regizoarea, care susține în interviuri că povestea se bazează pe o experiență personală. Explorarea universului acestor tineri dependenți de droguri este credibilă, dar teatralitatea amplificată de scenografia minimalistă, cum este de exemplu monologul Dariei despre relația de dragoste care a dus-o la consumul de droguri, nu ajută. Ea este pe alocuri compensată de autenticitatea schimburilor de replici, pigmentată cu tot arsenalul din argoul contemporan (m-a băgat pe marfă, panaramă, du-te dracu fă, mânca-i-aș talentul ei etc.). Stilistic filmul nu aduce nimic nou. Planurile de urmărire sunt în eterna modalitate consacrată de cineaștii noului val românesc, cu aparatul de filmare plasat în spatele personajului, ale cărui emoții doar le intuim.
Mai ales relațiile tăcute pe care Daria le stabilește cu toți bărbații din salon sunt bine gestionate (cea mai convingătoare este relația cu Manu, dată și de veridicitatea adusă de Rareș Andrici) și pe ansamblu „Imaculat” e un debut onorabil, dar realizarea nu este nici pe de parte de Oscar. Povestea are forță, iar subiectul are încărcătură emoțională, dar finalul cu rebeliunea lui „Spartac” generează o senzație vulgară care transformă filmul într-un fel de „Zbor de-asupra unui cuib de muci”, care nici anul viitor nu ne va aduce premiul Academiei americane de film.