Fasciști au fost, fasciști sunt încă: Rectorul și recuperarea legionarilor în socialism

Legionarismul românesc s-a dezvoltat și a înflorit în mediul academic, el fiind susținut și promovat de elitele universitare ale României interbelice. Chiar dacă membrii oficiali ai Legiunii au fost de multe ori intelectuali marginali și mediocri, succesul fascismului românesc s-a datorat implicării active a rectorilor tuturor marilor universități de la noi. La Cluj, la Iași sau la București, conducerile instituțiilor de învățământ superior erau parte integrantă a propagandei legionare.

Un exemplu negativ rămâne remarcabilul istoric și profesor P. P. Panaitescu. Așa cum va scrie chiar el în ziarul legionar „Cuvîntul”, al cărui director va fi începând cu octombrie 1940, „dintre zidurile Universității ieșene ș-a rădicat glasul, începînd lupta împotriva evreilor cotropitori profesorul A. C. Cuza și tot de acolo și-a început lupta „Căpitanul nostru”. Sub conducerea lui Panaitescu această publicație legionară se va vinde într-un tiraj de 120.000 exemplare, devenind unul dintre cele mai bine distribuite ziare din România fascistă. Când, pe 8 noiembrie 1940, Iașul va fi proclamat „oraș legionar”, la evenimentele organizate cu acest prilej festiv „Comandantul” Horia Sima va aprecia că acest oraș universitar era epicentrul luptelor studențești „împotriva jidovimii”. Alături de legionari erau, desigur, și M. S. Regele Mihai și Regina Mamă, dar și mulți intelectuali printre care P. P. Panaitescu, apreciat „fiu al Iașilor”. 

Din păcate și acest valoros istoric a aderat destul de rapid la fascism, iniția prin adeziunea la Partidul Națiunei, organizație fascistă înființată de Carol II, după care a virat spre mișcarea lui Zelea-Codreanu. Despre Căpitan Panaitescu va scrie că era „cel mai mare profet al neamului”, el nefiind doar un reprezentat al timpului prezent pentru că vedea „dincolo de veac”. Ca și alți contemporani, profesorul de istorie era fascinat de privirea Căpitanului, scriind că „era ceva tulburător și îndepărtat în ochii aceia albaştri palizi, cu atât mai neașteptaţi într-o figură cu înfăţişarea de atlet roman, cu energie nezdruncinată… A prevăzut şi moartea şi învierea, care e scopul final… De unde este acest dar tainic, turburător? Desigur că, tot ce au văzut marii profeţi, au şi dorit cu patimă şi dragoste. Căpitanul a dorit moartea pentru credinţa şi învierea neamului prin Legiune şi de-aceea le-a prevăzut. Să fii profetul unui neam înseamnă nu numai să vezi lumina de dincolo de zări dar, adesea, să fii chiar tu acela care o aprinzi. Vestitor și creator, el pune în dorinţa lui voinţă şi putere; vede viitorul pentru că el l-a pregătit”. Folosindu-și autoritatea de istoric, el avansa ideea că Mișcarea legionară era continuatoarea unor „virtuți ancestrale” dacice, legionarii având chiar „sângele dacic” în vine și urmând o formă de credință similară cu cea a lui Zalmoxis, cel care i-a învățat pe geto-traci despre nemuririi sufletului.
Panaitescu a avut un rol nefast nu doar la nivel propagandistic, ci și la nivel administrativ, pentru că după instaurarea guvernării naţional-legionare, Panaitescu va fi numit Rector al Universităţii din București. În urma Decretul-Lege din 2 noiembrie 1940, emis de Antonescu, care urma să „adapteze” învățământul superior din România la structurile statului naţional-legionar, apreciatul profesor de istorie a ajuns în fruntea Comisiei de Revizuire, organism academic care a epurat din universități de „elementele indezirabile”, mai ales dascălii de origine evreiască. În noiembrie 1940, când Antonescu a fost invitat într-o delegație oficială la Führerul Germaniei naziste, alături de demnitarii și fruntașii legionari, ca Mihail Sturdza, Ministrul de Externe, s-a numărat și Panaitescu, selecționat personal de către Horia Sima pentru „a da un nou imbold relaţiilor culturale cu Germania”. În timpul rebeliunii legionare el va încerca să medieze între Antonescu și Sima, dar negocierile au eșuat, așa că după tragicele evenimente el a fost inculpat în timpul proceselor rebeliunii, fiind chiar închis în ianuarie 1941, apoi eliberat din funcție.

După război Panaitescu a fost „iertat” de regimul comunist, fiind angajat la Institutul de Istorie din București, de unde s-a pensionat. Deși a fost arestat în mai multe rânduri pentru cercetări, în 1953 și apoi în 1957, venerabilul profesor va supraviețui până în 1967, văzându-și operele recuperate în societatea socialistă, multe dintre acestea fiind integrate în bibliografia școlară.

 Începând cu edițiile operelor cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche în 1955, Miron Costin în 1958), continuând cu remarcabilul volum de „Contribuții la istoria culturii românești” (Minerva, 1971) și apoi studiile postume, cu tot trecutul său de propagandist legionar, el va fi acceptat ca parte a „culturii românești”, după cum este titlul memorabilei sale lucrări „Introducere la istoria culturii românești” (Editura Științifică, 1969).
Unii susțin că regimul comunist l-ar fi folosit pentru că era printre susținătorii influenței slave asupra culturii române, mai ales că studiul său intitulat „Perioada slavonă la români și ruperea de cultura Apusului”, apărut în ianuarie 1944 în Revista Fundațiilor Regale unde avansa o serie de ipoteze convenabile prieteniei româno-sovietice. Dar interesul lui Panaitescu pentru influența slavă și cultural slavonă era real, dovadă influenta cercetare despre „Începuturile și biruința scrisului în limba română” (Editura Academiei, 1965). Iar după 1990 manualul pe care Panaitescu l-a publicat în 1942 și care fusese utilizat în școlile legionarizate de regimul Antonescu, „Istoria Românilor” a fost reintrodus în programa școlară, multe dintre stereotipurile fasciste (precum ideea că dacii erau „voinici cu părul blond”) fiind perpetuate în educația post-decembristă.