„Gulagul” românesc și denazificarea României postbelice

Denazificarea țărilor care au contribuit la crimele fasciste a fost unul dintre obiectivele Aliaților după Al Doilea Război Mondial. În toate țările implicate în atrocitățile războiului, așadar și în România, care a fost parte integrantă a Puterilor Axei începând cu octombrie 1940, au fost organizate procese de denazificare.  

Între 1945 și 1946 întreaga conducere a Germaniei naziste a fost judecată pentru crimele sale împotriva umanității și pentru nenumăratele crime de război, în celebrele Procese de la Nürnberg. În primă fază un grup de 161 de lideri naziști au fost condamnați la ani grei de închisoare, 37 dintre aceștia fiind condamnați la moarte prin spânzurătoare. După încheierea proceselor elitelor naziste, începând cu decembrie 1946 și până în aprilie 1949, doar în Germania au fost înființate douăsprezece tribunale militare suplimentare pentru judecarea crimelor de război ale naziștilor. Alți 177 de oficiali de rang înalt, judecători, industriași, comandanți SS și comandanți de poliție, militari, funcționari publici sau diplomați care au susținut dictatura nazistă au fost judecați, 24 au fost condamnați la moarte, 20 la închisoare pe viață și alți 98 au fost închiși. Procesele conduse de judecători militari americani au fost specializate pe diverse categorii de naziști, de la ofițeri la medici și chiar oameni de afaceri.
Se estimează că în Europa de Vest au fost condamnați aproximativ 100.000 de germani și austrieci pentru crime de război și, pe lângă aceștia instanțele sovietice au mai condamnat aproximativ 26.000 de germani și austrieci pentru activități naziste. Astfel, la o populație de aproximativ 80 de milioane de oameni, cât avea Al treilea Reich în 1939, rezultă că aproximativ 1,5% dintre germani au fost condamnați.
Decizia fusese luată la Conferința de la Moscova din 30 octombrie 1943, unde Roosevelt, Churchill și Stalin au semnat „Declarația atrocităților”. Aliații au constatat că forțele hitleriste au făcut masacre, atrocități și execuții în masă și cu sânge rece în toate țările pe care le-au invadat, astfel că au decis ca toți autorii unor astfel de fapte abominabile să fie judecați și pedepsiți.
Inclusiv 13 mari industriași de la I.G Farben au fost condamnați. Din păcate în Germania de Vest procesul de denazificare a fost oprit de Konrad Adenauer în 1949, noul cancelar considerând că integrarea foștilor naziști în societate era necesară, astfel că procesele au fost întrerupte. „Modelul” Adenauer a fost urmat și în România socialistă unde, după 1964, mii de foști legionari au fost integrați în societate, unii chiar recuperați intelectual și material.
Dacă analizăm ceea ce unii numesc „Genocidul comunist”, frază preferată a ideologilor anti-comunismului de după 1990, cele peste 2 milioane de victime avansate de către propaganda victimistă, vom vedea că lucrurile sunt mult mai nuanțate. Deși nu avem date obiective și mai ales pentru că nu putem vedea fără prejudecăți fenomenul, el fiind descris mai degrabă în termeni emoționali, există surse credibile pentru a înțelege impactul denazificării în România de după război.
Întrebarea e simplă: câte „victime ale comunismului” au fost în România postbelică? Chiar și în cărțile celor mai fervenți dușmani ai regimului comunist, cum este Cicerone Ionițoiu, fost deținut politic care a trecut pe la Canal, dar care a supraviețuit și a emigrat legal în Franța, ca apoi să se întoarcă în țară și să publice zeci de cărți pe această temă, inclusiv volumul autobiografic „Din ţara sârmelor ghimpate“, cifrele nu depășesc câteva zeci de mii. Dicționarele lui Ionițoiu, care va fi după 1990 vicepreședinte al PNȚ-CD, apărute în 10 volume și în sute de mii de exemplare, au fost incluse aproximativ 80.000 de victime.
Întrebarea este dacă e cazul să îi numărăm printre „victime” pe fasciștii notorii care au condus România între 1937, când guvernul fascist al lui Octavian Goga a ajuns la putere și 1944, când a fost arestat Ion Antonescu. Aceștia au fost condamnați pe baza Legii 488, aprobată în octombrie 1944 de către Consiliul de Miniștri condus de generalul Sănătescu și contrasemnată de M. S. Regele Mihai. Niciunul dintre ei nu poate fi bănuit de afinități comuniste. Legea prevedea, în conformitate cu deciziile Aliaților, arestarea și judecarea celor vinovaţi pentru dezastrul în care a fost dusă România, inclusiv a complicilor morali și materiali ai asocierii cu Germania nazistă. Printre cei arestați, unii împușcați, s-au numărat toți membrii guvernului Antonescu, fasciști și pro-hitleriști, responsabili pentru atrocitățile din timpul războiului mondial.
Ideea că în România comunistă ar fi avut loc un măcel în masă, un „fratricid” de-a dreptul, că toată țara a fost transformată într-o uriașă închisoare (formula lui Ionițoiu), că peste tot erau gropi comune, crime și torturi de nedescris, că torționarii erau la tot pasul sau că pretutindeni erau monștri care își obligau semenii la degradare morală, este o exagerare.
„Represiunea” sau „exterminarea poporului român” sunt noțiuni ușor de vehiculat, dar și ușor de contestat. În documentele IICMR, instituție care a demarat un vast proces de identificare a victimelor regimului, sunt incluși 70.000 de deținuți politici. Cu toate acestea, conform datelor din Raportul Tismăneanu, în 1954 în România socialistă mai erau în închisori doar 1.407 deținuți politici, iar în 1955 numărul acestora scăzuse la 427. Toți au fost eliberați între 1962 și 1964. Ideea că socialismul românesc era un sistem de exterminare este infirmată de numărul mare de deținuți reintegrați în societate, de la legionari confirmați cum era Constantin Noica, la legionaroizi timizi, ca Nicolae Steinhardt.  Inclusiv Corneliu Coposu, „Seniorul” cum i se spunea în anii 90, supraviețuiește și trăiește suficient ca să reînființeze PNȚ (CD) și să conducă opoziția din România post-comunistă.

Astfel ideea conform căreia ar fi existat un „Gulag românesc” nu poate fi susținută. Chiar dacă ar fi fost 70.000 de victime, la o populație de 17,48 de milioane (conform datelor recensământului din 1956), aceștia reprezentau 0.41% din totalul cetățenilor români, proporțional mai puțini decât naziștii condamnați de către aliați. Desigur, fiecare suferință individuală este cumplită și fiecare tragedie personală este de neiertat. Dar nici pe departe nu putem să comparăm situația din România populară și apoi din România socialistă cu Gulagul stalinist. Nu e totuna, așa cum scrie Romulus Rusan în sinistra lucrare intitulată „Cartea morților”, dacă au murit 100 de mii de oameni sau 500 de mii.
După ani de cercetări, cu fonduri imense de la stat, IICMR a compilat o listă oficială a victimelor comunismului, reușind să adune informații pentru 46.951 situații („statusuri” cum spune platforma digitală http://www.victimelecomunismului.ro/lista/all). Astfel, în mod real, putem vorbi despre 0,26% din populația României. Câți dintre aceștia erau fasciști, legionari, criminali de război, rămâne de văzut. În plus, majoritatea celor 46.951 de victime au supraviețuit „exterminării”.
Dovadă unul dintre cei care se află pe această listă a victimelor, al cărui destin e extrem de relevant. Octav Bjoza, președintele AFDPR (Asociația Foștilor Deţinuţi Politici din România) a fost arestat în 1958 pentru uneltire împotriva statului socialist, deoarece a înființat o organizaţie explicit anticomunistă și cu titlu legionaroid, numită „Garda Tineretului Român”, care avea drept scop „înlăturarea regimului democrat popular din țara noastră pe calea violenţei”. 
Cu toate acestea, după 4 ani Bjoza este eliberat de către „regimul criminal” scapă de „exterminare” și termină Facultatea de Electromecanică la Universitatea din Braşov după care este angajat în industria socialistă de unde va primi un salariu lunar și apoi o pensie binemeritată. După revoluția din 1989 el va deveni membru marcant al PNȚ (CD) și în cele din urmă va ajunge chiar subsecretar de stat în Guvernul Câțu, unde se va remarca printr-o serie de remarci antisemite, contestând dimensiunile Holocaustului în România.