Prostia românească, moștenire strămoșească

Mai mulți concetățeni care confundă deșteptăciunea cu înțelepciunea și obrăznicia cu inteligența, au gândit ideea creață că pot salva „identitatea națională” obligându-i pe elevii din școlile de pe plaiurile unde au cântat strămoșii lor la frunză să învețe pe de rost proverbe și să horească doine în pauze. Ideea că ar exista un „suflet românesc” și o „înțelepciune mioritică” păstrată prin zicale, proverbe sau zicători, sau în ceea ce numim generic „înțelepciune populară”, este o gogomănie. Presupoziția că strămoșii noștri au creat diverse forme de cultură alternativă vine dintr-un complex de inferioritate al unui popor fără cultură scrisă timp de milenii, o societate fără filosofie și fără artă, dar plină de ifose. 
Nu știu dacă putem să înlocuim sculptura clasică cu cusăturile de pe ițari și filosofia platonică prin expresii neaoșe, dar este cert că nu putem vorbi despre identitate națională în zicerile populare. Chiar dacă uneori folosim ca un turnesol etno-psihologic unele „panseuri” locale, cum este încurajarea nemuncii („Cine-i harnic și muncește ori e prost ori nu gândește”) sau lenea („freacă menta”), paremiologia, știința care studiază proverbele și expresiile pline de înțelepciune, una dintre cele mai vechi discipline ale filologiei, demonstrează că nu putem face corelații între trăsăturile naționale și cuvintele de înțelepciune.

Paremiologul danez Bendt Alster, care a sistematizat mai multe tăblițe scrise cu litere cuneiforme descoperite în Sumerul antic, a demonstrat că proverbele au un traseu cultural milenar. Putem să urmărim cum aceste texte de înțelepciune antică trec prin literatura clasică și devin apoi proverbele europene contemporane (Bendt Alster. Wisdom of Ancient Sumer, CDL Press, 2005). Tot felul de precepte, sfaturi, cuvinte de înțelepciune transmise pe cale orală, felurile sugestii existențiale, chiar și ghicitori cu rol educativ care compun „înțelepciunea populară”, pot fi regăsite în cele mai vechi texte din istoria omenirii, care, desigur, nu au fost scrise de geto-daci.

Printre cele mai vechi forme de înțelepciune sunt cele din categoria numită „sfaturi paterne”, în care un tată transmite către fiul său felurite valori, idei, principii de viață. Așa sunt cuvintele unui bărbat nenumit din Șurupak către fiul lui Ziusudra, ori cele ale regelui Ur-Nimurta. Alster arată că unele dintre cele mai vechi forme de proverbe aparțin categoriei „carpe diem”, majoritatea fiind variațiuni pe „tema vanității”. Așa sunt sfaturile tatălui sumerian în formula „Nin-nam nu-kal” (Nimic nu contează), preluate apoi în Qohelet (Ecleziastul) și adoptate mult mai târziu de țăranii de la noi (aici găsiți Šuruppag către fiul său: https://etcsl.orinst.ox.ac.uk/cgi-bin/etcsl.cgi?text=t.5.6.1#).

Multe astfel de aforisme și vorbe de duh aparțin literaturii antice, de unde au fost preluate în viața de zi cu zi. Un exemplu este poemul didactic al lui Hesiod numit „Munci și zile” sau fabulele lui Esop. La Hesiod găsim nenumărate sfaturi, precum „Un om care face rău altuia, de fapt își face rău lui însuși”, de unde apoi au fost dezvoltate multe alte proverbe, devenite la  noi amenințarea cu săpatul gropii altuia.

Nici Biblia nu este scutită de acest proces de proverbializare trans-națională. Așa cum a demonstrat egiptologul englez Wallis Budge, chiar „Proverbele” preaînțeleptului Solomon din scripturile iudeo-creștine nu sunt altceva decât împrumuturi din texte mai vechi, cum ar fi Sfaturile lui Amenemope, preluate uneori cuvânt cu cuvânt (aici mai multe: https://www.perankhgroup.com/Amenemope.htm).

Fascinația pentru proverbe începe în Europa renascentistă o dată cu unul dintre primii colecționari de proverbe care a fost Erasmus din Rotterdam. El a publicat pe la 1500 o primă versiune a cărții numită „Adagia” (Adagii), care a ajuns în cele din urmă la peste 4150 de zicale. Din păcate la noi culegerile de proverbe au apărut mult mai târziu, primul fiind Iordache Golescu (în „Proverbe comentate”. ed. Gh. Paschia, Editura Albatros, 1973) care a adunat la 1800 un set de cuvinte de „Înțelepciune rânduită cărturărește”, dar, tocmai datorită acestor prelucrări târzii, nu putem să fim siguri care este sursa multor forme de înțelepciune românească.

De fapt proverbele nu sunt creația unui singur popor. Nu doar că mecanismele proverbializării sunt universale (aliterații, elipse, metafore, paralelisme etc.), dar și conținutul acestora trece dincolo de granițele naționale. Paremiologul maghiar Gyula Paczolay a urmărit traseul a 50 de proverbe din diverse culturi europene (în European Proverbs in 55 Languages with Equivalents in Arabic, Persian, Sanskrit, Chinese and Japanese (1997) și a demonstrat universalitatea proverbelor, care este accelerată astăzi de globalizare și de cultura populară. Multe sunt transmise azi prin mass media (personaje din filme, expresii din reclame etc.) și uniformizează conținutul paremiologic. 

Un exemplu este conexiunea dintre „înțelepciunea” românilor și cea a maghiarilor. Dacă citim cartea lui Paczolay, o colecție de 750 de proverbe ungurești, devine evident că aproape toate proverbele „mioritice” sunt de fapt prezente în literatura populară a vecinilor noștri. Ceea ce inculții de azi cred că ar fi zicale strămoșești, cuvinte de înțelepciune moștenite din moși-strămoși, transmise direct de la Zalmoxis, sunt doar adevăruri universale, zicători, maxime, aforisme, cugetări și felurite panseuri care au circulat tip de mii de ani în cultura europeană.

Unele dintre acestea, cum sunt cele din categoria sfaturilor de viață (Grăbește-te încet) sau diversele indicații practice (Câinele care latră nu mușcă) nu au o mare valoare filosofică. Altele sunt pur și simplu expresii paradoxale, jocuri ale minții. Cartea „Proverbelor” din Vechiul Testament, dar și multe dintre pildele lui Isus, intră în această categorie de expresii memorabile, dar ilogice sau chiar absurde (cum ar fi intrarea cămilei prin urechile acului). 

Numai că, pentru că proverbele care li se aplică multor conaționali sunt din categoria „prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul” și pentru că am ajuns să fim conduși de proști ori, după cum vedem adeseori în Parlamentul României, cel mai rău este că se „întâlnesc hoțul cu prostul”, vom ajunge să îi învățăm pe copii cu de-a sila tot felul de inepții. În cele din urmă, după cum zice un proverb ce pare strămoșesc, dar care se găsește și în „Jacula Prudentum”, culegerea cu peste 1000 de ziceri făcută în 1651 de preotul englez George Herbert, când un prost dă cu piatra în fântână, o mie de înțelepți se vor străduiesc să o scoată din apă.
Am făcut o scurtă listă de proverbe pe care cei 34 de A(i)UR-iștii de la noi ar trebui să le scrie de 100 de ori în caiețelele lor de notițe înainte de a mai avea inițiative, pentru că de prea multe ori „prostul moare de grija altuia”:

1. Nu mai umblați cu cioara vopsită (nu este neapărat o constatare rasistă);

2. Nu mai faceți din rahat bici (fără să fie o ofensă la adresa dulciurilor turcești);

3. Nu vă mai trageți pe fund (aici este vorba despre pierderea de vreme prin Parlament);

4. Nu mai trageți mâța de coadă (idem);

5. Nu mai dați cu mucii în fasole (ne referim la calitatea străveche de a murdări orice);

6. Dacă tăceai, filosof rămâneai;

7. Cine seamănă, se adună;

Ultimele, dar nu cele de pe urmă:

8. Ai plecat bou (în Parlament) și ai ajuns vacă;

9. Nu vă mai băgați nasul unde nu vă fierbe oala!

10. Dacă din cur faci, din cur mănânci;