Cum a fost colonizată Transilvania și cum s-a întemeiat România Mare pe un furtișag

Astăzi se împlinesc 100 de ani de când, pe 15 octombrie 1922, a avut loc încoronarea regelui Ferdinand I și a reginei Maria la Alba Iulia ca „ca Regi ai tuturor românilor”. Modul cum a avut loc încoronarea ilustra situația paradoxală a statului român, care avea în frunte un rege catolic și o regină protestantă, acum „unși” de către un sobor de preoți ortodocși. Ferdinand s-a declarat „Întregitor” și și-a pus singur pe cap „coroana de oțel” de la Plevna, căreia i-au fost adăugate trei pietre prețioase, reprezentând „nestematele” alipite la „Țara Mamă” Transilvania, Basarabia și Bucovina. Fastul ascundea, însă, tensiunile din societatea românească. 
Pentru că triumfalismul evenimentelor organizate în „cetatea Unirii” la finalul anului 1922 nu putea oculta mai multe realități murdare, evidente din simplul fapt că cei care făcuseră cu adevărat Unirea Transilvaniei cu Regatul României nu au fost prezenți la această încoronare de paradă. Nu doar că Iuliu Maniu a lipsit în mod ostentativ de la ceremoniile fastuoase de la Alba Iulia, dar Vasile Goldiș a scris chiar un articol intitulat „Ne-am unit cu România, nu cu ciocoii de la București”.

Încoronarea avea loc pe fondul unor matrapazlâcuri politice fără precedent puse la cale de către Ion I. C. Brătianu în înțelegere cu „Întregitorul”, zis și Nando, după cum era cunoscut Ferdinand printre apropiați. Acesta l-a numit pe Brătianu prim-ministru în februarie 1922, astfel că alegerile anticipate convocate pentru luna martie au fost organizate de către Partidul Național Liberal. Sub oblăduirea lui I. I. C. Brătianu, liberalii au „câștigat” 222 de locuri din cele 372 din Adunarea Deputaților și 111 din cele 148 de locuri din Senat. Marele perdant al acestui scrutin a fost Partidul Poporului al viitorului mareșal Averescu, generalul care a condus luptele de la Mărășești, care a dispărut de pe scena politică. Deși la alegerile din 1919 Averescu obținuse 206 mandate, iar liberalii doar 16, situația s-a inversat.  

Însă fraudarea alegerilor din 1922 era și mai brutală în Ardeal și Banat unde voturile au fost măsluite fără rușine. Deși Partidul Naţional Român condus de Maniu era cea mai importantă forță politică regională, Brătianu făcuse în așa fel încât să îi elimine pe ardeleni din viitorul Parlament.  În multe dintre circumscripțiile electorale din Transilvania au fost pur și simplu numiți reprezentanți ai liberalilor pentru că guvernul a refuzat să confirme candidaturile. Astfel candidatura lui  Alexandru Vaida Voievod din judeţul Caraş-Severin nu a fost aprobată, iar în Hunedoara 6 din cei 9 deputați au fost aleși fără să fie votați. Evident „câștigătorii” erau reprezentanții liberalilor. Astfel că, în urma alegerilor măsluite, Partidului Naţional Român condus de Maniu a obținut doar 26 de locuri în Parlamentul de la București.

Nemulțumirea reprezentanților politici ai ardelenilor era evidentă, ei au organizat înainte de „Încoronare” mai multe congrese județene în marile orașe din Transilvania, publicând în octombrie „Manifestul Partidului Naţional Român către poporul din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, precum și către frații de pretutindeni”. Românii transilvăneni îl acuzau pe Brătianu de transformarea noului stat într-un „pașalâc” și denunțau furturile electorale masive. Maniu, într-o altă scrisoare publică adresată lui Ferdinand atrăgea atenția că alegerile fuseseră „o ruşine naţională”.

De fapt România Mare s-a întemeiat pe un furt electoral și pe un rapt instituțional, pentru că faimoasa Constituție din 1923 a fost votată de către un Parlament fraudat. În spatele acestor furturi era, însă, o stratagemă bine pusă la punct prin care „Vechiul Regat” prelua controlul asupra „provinciilor”, mai ales asupra „nestematei” transilvănene. După cum va observa Alexandru Vaida-Voevod într-un discurs din 1931, efectul acestora coțcării ale ciocoilor bucureșteni a fost înlăturarea sistematică a ardelenilor din funcțiile publice și înlocuirea lor cu regățeni. Vaida-Voevod arată cum Transilvania a fost colonizată cu regățeni, denunțând transformarea Ardealului într-o „colonie siberiană”, unde care erau trimiși sistematic oameni pentru a prelua controlul asupra instituțiilor. În „România Nouă” fondată de către Nando și Brătianu, așa cum observa Vaida-Voevod, din 6 județe transilvănene, 4 erau conduse de prefecți din Vechiul Regat și niciunul dintre administratorii financiari nu erau ardeleni. Justiția, armata și alte instituții publice, inclusiv vămile sau Căile Ferate, erau controlate de regățeni. Un exemplu negativ erau tribunalele din Ardeal, unde erau 199 judecători din Regat și doar 87 judecători din Ardeal.

Devenea evident pentru liderii politici ai românilor transilvăneni că singura soluție era un „Ardeal pentru ardeleni” (în Gazeta Transilvaniei, n. 115, noiembrie 1931, aici sursa https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/80417/1/BCUCLUJ_FP_P2538_1931_094_0115.pdf). România Mare nu era „a tuturor românilor”, devenise un fief al clicilor de interese economice și politice de la București.