Blego ciao, blego ciao, blego ciao ciao ciao

Trăim astăzi într-o epocă a eroismului blegomanilor, în era activismului fără vlagă, într-o lume a nebăgaților în seamă care mânjesc opere de artă doar ca să devină vizibili pentru câteva minute, o civilizație a nulităților care visează mereu să devină „cineva” deși sunt niște „neica nimeni”. Locul partizanilor și al luptătorilor gherilă din jungle și munți a fost luat astăzi de teroriștii de aprozar și de revoluționarii de de galerie. Eroii și vitejii din trecut au fost înlocuiți de niște belicoși blegomani, care se tem să se lupte pentru idealurile lor, dar au curajul să atace obiecte neînsuflețite. Activismul molâilor a ajuns singura formă de terorism de care mai e în stare generația milenialilor, asistăm la un nou tip de război al debililor, care nu mai au vigoarea necesară ca să lupte pe câmpuri de bătălie adevărate, așa că se lipesc cu prenadez de pereții muzeelor.

Cele mai recente operațiuni din teatrul de război al activiștilor molâi s-au produs la începutul lunii octombrie 2022, când doi tineri membri ai mișcării „Just Stop Oil”, au aruncat plini de curaj conținutul unei cutii de supă de roșii pe unul dintre tablourile lui van Gogh de la Galeria Națională din Londra, lipindu-se apoi cu mâinile de peretele muzeului în semn de protest. Ieri alți trei „activiști” ai aceleiași mișcări au fost arestați pentru că au atacat cu o substanță necunoscută tabloul „Fata cu cercelul de perlă” al lui Johannes Vermeer, unul dintre ei lipindu-și fruntea cu adeziv de peretele galeriei. 
Pentru că nici paznicii muzeelor nu mai au curajul să le tragă o lanternă în cap tembelilor care atacă tablouri, acțiunile lor sunt simptomatice pentru civilizația contemporană unde până și activismul a devenit lipsit de vlagă și creativitate. Dincolo de senzația acută că asistăm la un film cu Mr. Bean, care distruge tabloul lui Whistler pretinzând că este expert în artă, imaginile cu junii acneici care se înfruntă cu simezele ar fi amuzante, dacă nu ar fi grotești. Desigur, agresiunile împotriva capodoperelor sunt vechi de când lumea, de-a lungul timpului mai multe opere artistice, statui, monumente, tablouri sau imagini publice au fost atacate, distruse sau deteriorate. Dario Gamboni (The Destruction of Art) face o bine documentată istorie a acestor distrugeri, urmărind traseul istoric al iconoclasmului.
Mona Lisa este astăzi în spatele unei sticle antiglonț tocmai pentru că a fost vandalizată de mai multe ori de-a lungul timpului. În 1956 un tânăr bolivian a aruncat cu o piatră în tablou, în 1974 ea a fost stropită cu vopsea roșie, iar în 2009 a fost lovită cu un vas de teracotă. În 2022 un alt protestatar climateric de mare curaj a aruncat cu o prăjitură în tablou. Și alte opere au fost victime ale prostiei omenești. „Rondul de noapte” al lui Rembrandt a fost tăiat cu cuțitul de câteva ori, asupra tabloului „Fecioara cu Pruncul” al lui Da Vinci cineva a tras cu pușca, găurind pieptul Fecioarei, tablouri fiind atacate cu acid sulfuric, în vreme ce opera provocatoare a lui Andres Serrano a fost lovită cu ciocanul.
O explicație simplă este aceea că, dorind să beneficieze de notoritatea pe care o au unele imagini activiștii politici se „lipesc” de simbolurile deja existente ca să își transmită mai ușor mesajele politice. Modelul tuturor activiștilor contemporani rămâne sufrageta Mary Richardson, care, în 1914, a tăiat cu toporul minunatul tablou al lui Velázquez, unde Venus apare goală în fața unei oglinzi. E sugestiv și faptul că domnișoara Richardson a devenit mai târziu membră a partidului fascist britanic, pentru că există o doză mare de fascism în distrugerea operelor de artă. Multe tablouri realizate de pictorii moderniști, etichetate drept „degenerate” au fost distruse de naziști. Mii de opere expresioniste, impresioniste sau cubiste sunt astăzi pierdute pentru totdeauna pentru că niște barbari cu ifose se credeau critici de artă.
Acești vandali fără vlagă fac de rușine până și termenul de vandalism. Inventat în secolul 18, când abatele Henri Grégoire a publicat un raport public prin care atrăgea atenția asupra distrugerilor din timpul Revoluției franceze, vandalismul în sine este bazat pe o gogomânie. Bunul abate a folosit numele vanadalilor, care într-adevăr au intrat în Cetatea Eternă, crezând că aceștia au distrus Roma. Puțină lume știe că vandalii au locuit o vreme în Dacia, fiind colonizați de către romani undeva în nordul Dunării, unii dintre ei ajungând printre cei mai importanți lideri militari ai Imperiului roman, dar și mai puțini știu că vandalii au fost victime ale propagandei catolice. Vandalismul a devenit o etichetă negativă pe nedrept deoarece, atunci când au ocupat Roma în anul 455, vandalii nu au distrus nicio clădire, nu au demolat nicio statuie. Vandalii erau creștini, doar că de confesiune ariană, iar regele Geiseric, al cărui fiu trebuia să se căsătorească cu fiica împăratului Valentinian III, nu a atacat Roma, ci pe uzurpatorul Petronius Maximus, care îl asasinase pe împărat și își căsătorise fiul cu fiica acestuia.
Oricum, pentru că abatele francez nu citise prea multă istorie, el a cuplat barbaria medievală cu distrugerea imaginilor religioase și a altor bunuri ale Bisericii catolice din acel moment, inventând vandalismul. Dacă în contextul revoluționar „vandalismul” avea funcție politică, mânați de idealurile revoluționare cetățenii și-au manifestat furia față de reprezentările trecutului, prin violență, vandalismul a ajuns să însemne azi orice formă de distrugere gratuită și smintită a unor opere de artă. De multe ori vandalizarea artei (Kunstvandalism) este nejustificată, mulți dintre atacatori suferă de boli psihice și sunt motivați de un soi de frustrare personală.
Neo-vandalii din noua generație de nulități patentate, auto-proclamații „activiști” care atacă tablouri, duc un război de natură lingavă. Ca și „luptătorii” pentru apărarea climei care au atacat cu cartofi piure un tablou al lui Claude Monet, neo-eroii se implică doar în cele mai puțin periculoase zone ale societății contemporane, muzeele și galeriile de artă unde cel mai rău lucru care li s-ar putea întâmpla ar fi să li se ceară să nu facă gălăgie. Atacatorii tabloului „Floarea soarelui” probabil că nu fac distincții între pictura în ulei și uleiul care poluează natura, însă acest lucru nu îi împiedică să se afle în treabă. Învățați de mici că trebuie să se facă remarcați și că au voie să se exprime, indivizi care nu au creat nimic în viața lor ignară parazitează 
Bravii mileniali care trag cu ketchup în loc de kalașnikov și fac revoluție doar în weekend, pentru că în timpul săptămânii sunt prea ocupați cu jocurile video și cu „bingiuitul” de seriale pe Netflix, ar trebui să își asume ca imn refrenul „Blego, ciao!”.