Cum am devenit sexo-marxist

Una dintre prejudecățile despre socialismul românesc este aceea că psihanaliza era interzisă și că nimeni nu putea să vorbească despre Freud fără să fie trimis în „Gulag” sau bătut la fund cu rigla. 

Realitatea este că în România nu a existat o școală psihanalitică nici înainte de războiul mondial. Din pricina disprețului intelectualilor noștri față de „freudism” chiar și mult lăudata cultură interbelică era opacă la psihanaliză. Pentru că autorii cei mai respectați din epocă, precum Nae Ionescu sau Mircea Eliade, scriau depreciativ despre textele de psihanaliză, acest lucru a generat o antipatie constantă față de Freud. Vedem cum acest anti-freudianism autohton a rămas intact, însuși filosoful nepereche Noica îi învăța pe discipolii săi la Rășinari despre faptul că psihanaliza reducea totul la „maman, papa, caca”. Acest dezgust intelectual era dublat și de antisemitismul tot mai evident al liderilor politici de la noi, care vedeau în teoriile lui Freud o manifestare a gândirii evreiești. În România a fost interzisă în 1932 chiar una dintre conferințele „Criterion” dedicate lui Freud, pe motiv că ar fi fost „propagandă bolșevică”. Această antipatie e conservată și de dușmanii „sexo-marxismului” de azi, universitarii conservatori care domină în continuare sfera politică și publică mioritică și care tresar de fiecare dată când aud concepte psihanalitice (poate și de frică să nu-și descopere simptomele ascunse).

Cert este că în România interbelică aproape că nu existau traduceri din operele lui Freud, iar puținele texte traduse erau mai degrabă din lucrări accesibile gustului public, cum era „Tălmăcirea viselor” (Traumdeuntung), tradusă parțial în limba română în 1900. Profesorul Constantin Vlad va încerca publicarea unei reviste de specialitate, intitulată chiar „Revista română de psihanaliză”, începând cu anul 1935, pornind de la faptul evident că Freud nu numai că nu era cunoscut, dar era și „răstălmăcit” la noi. E relevant că acesta a fost primul și ultimul număr al revistei. Iar atunci când, în 1932, același precursor al psihanalizei autohtone a publicat cartea „Mihai Eminescu din punct de vedere psihanalitic”, una dintre puținele analize clinice a comportamentului poetului „național”, criticii noștri, începând cu „marele” Călinescu, au considerat că aceste observații despre natura schizoidă a personalității lui Eminescu erau „scandaloase”, minimalizând opera lui Freud și respingând ca neserioase observațiile de factură psihanalitică.
Desigur la blocajul psihanalizei nu a ajutat nici obtuzitatea stalinistă și instaurarea unui regim primitiv ca gândire și acțiune. Însă nu comunismul e incompatibil cu psihanaliza, ci stalinismul și dogmatismul. De exemplu Troțki va publica în 1927 articolul „Cultura și socialismul”, unde va susține că psihanaliza și marxismul nu erau incompatibile, iar în „Literatura și socialismul”, din 1924, el afirma că împăcarea dintre materialism și metoda psihanalitică era posibilă. De altfel unul dintre apropiații lui Troțki, diplomatul Adolf Yoffe (scris și Joffe), a studiat psihanaliza cu Adler. De fapt, după cum consemnează Isaac Deutscher în biografia lui Troțki, acesta a fost preocupat de probleme psihanalitice până la sfârșitul vieții. Până în anii 30 în URSS exista o extrem de activă „Societate psihanalitică rusă”, iar bolșevicii nu numai că nu au prigonit psihanaliza, dar cele două doctrine au conviețuit. Nu întâmplător Editura de Stat din Moscova (Gosizdat), condusă chiar de către soția lui Lenin, Nadejda Krupskaia, a început un program de publicare a lucrărilor lui Freud. 

După moartea lui Lenin în 1924, dar poate și pentru că Țroțki era susținător al freudianismului, atitudinea lui Stalin a fost una de respingere a tuturor manifestărilor acestei discipline. După exilarea lui Troțki va fi demantelată și societatea psihanalitică din URSS, iar conducătorul acesteia, Mosche Wulff, care practica psihanaliza în cadrul Universității din Moscova în vremea bolșevicilor, va emigra mai întâi la Berlin și apoi la Tel Aviv.

Nu știm ce s-ar fi întâmplat în societatea socialistă dacă la conducerea URSS nu ar fi venit un satrap sado-masochist și dacă psihanaliza sovietică ar fi putut să se dezvolte liber. 
Repulsia staliniștilor pentru „inconștient” sau „pulsiuni” ori „perversiuni”, care este psihanalizabilă ea însăși, a fost amplificată de dogmatismul gândirii sovietice din anii 30-40. E limpede că Marele Tătuc de la Moscova, care suferea el însuși de un imens complex oedipian, exploata masochismul profund al societății rusești. După cum arată Rancour-Laferriere (în The Mind of Stalin: a Psychoanalitic Study, 1988), megalomania, paranoia și sadismul liderului sovietic pot fi găsite în traumele unei copilării cumplite.
Oricum, slugile stalinismului de la noi, printre care și academicianul Mihail Ralea, s-au grăbit să denunțe psihanaliza sub protecția ideologiei dominante. Fost profesor de psihologie în România burgheză, acesta a ajuns directorul Institutului de Psihologie al RPR în 1955 și a fost primit în Academia română (socialistă). În 1954 Ralea a publicat la Editura de Stat pentru Literatură Științifică volumul intitulat „Caracterul antiuman și antiștiințific al psihologiei burgheze americane”, unde va denunța vehement freudianismul. Promovând ideea că psihanaliza era o „știință burgheză”, instrument al capitalismului, acești staliniști de nădejde vor face imposibilă dezvoltarea psihanalizei la noi în anii 50-60. Urmând prejudecățile Tătucului de la Moscova staliniștii noștri au preluat nenumărate prejudecăți despre psihanaliză. Multe dintre acestea sunt conținute în descrierea lui Ștefan Odobleja (din Psihologia consonantistă, apărută în 1938 și republicată la editura Științifică și Enciclopedică 1982), care îl face pe Freud „șarlatan”, și care descrie teoria Inconștientului ca o „generalizare absurdă și patologică”. „Freudismul” era prezentat ca un „misticism psihologic”, iar teoria marelui psihiatrul vienez era descrisă ca o doctrină care propagă imoralitatea, viciul, destrăbălarea, pornografia și trivialitatea, psihanaliza fiind doar un „vis obscen”, un „tratament iluzoriu” al unor boli „imaginare”.
Însă, în pofida legendei conform căreia psihanaliza era „interzisă de comuniști”, eu l-am descoperit pe Freud datorită unor traduceri care au apărut la noi în anii 70-80, pe fondul liberalizării societății și culturii. Am avut o „Mare revelație freudiană” când am citit o carte intitulată generic și neutru „Scrieri despre literatură și artă”, apărută la editura Univers în 1980, tradusă de Vasile Dem. Zamfirescu, cu o prefață de Romul Munteanu. Împărțită în trei părți (Creatorul, Opera, Plăcerea estetică) cartea cuprindea unele dintre cele mai importante eseuri freudiene, printre preferatele mele fiind cel despre „Cuvântul de spirit și umor”, dar mai ales „O amintire din copilăria lui Leonardo da Vinci”. De altfel am folosit mai târziu capitolul despre Dostoievski și paricid când mi-am redactat lucrarea de licență și mă întorc chiar și azi cu plăcere la textul despre Moise și Michelangelo. Cartea avea la final un „glosar” de termeni psihanalitici care oferea oricărui cititor din România socialistă conceptele necesare pentru a înțelege metoda freudiană.
Dezghețul psihanalitic de la noi ar începe, așa cum arată doctorul Gheorghe Brătescu (în Freud și psihanaliza în România, Humanitas, 1994) cu o traducere la editura maghiară Kriterion, unde a fost publicat volumul „Pszichoanalízis” (1977), cu extrase ample din „Prelegeri de psihanaliză” și parțial din „Totem și Tabu”. Însă în librăriile socialiste se găseau, încă din 1972, prin grija editurii Dacia, volume precum cel semnat de V. Săhleanu și I. Popescu-Sibiu, intitulat chiar „Introducere critică în psihanaliză”. Deși doctorul Victor Săhleanu, cel care va crea mai târziu notoria mișcare numită „Meditația Transcendentală”, semnează această carte, principalul autor este Ion Popescu-Sibiu, promotorul studiilor de psihanaliză în România încă din anii 20, teza sa de doctorat cu titlul „Doctrina lui Freud” fiind publicată în 1927. Tot la editura Dacia va publica și Ion Vianu în 1975 „Introducere în psihoterapie”, carte în care autorul, care va emigra mai apoi în Occident unde va practica psihanaliza, prezintă de fapt tehnicile analizei freudiene.
Psihanaliza era atât de „interzisă” în România socialistă încât ea era subiect al unor cărți de popularizare științifică. Aurel Dicu a publicat o broșuri intitulată chiar „Ce este psihanaliza?”, în colecția „Știința pentru Toți”, a editurii Științifice și Enciclopedice, în 1978. Cartea explică sistematic toate conceptele freudiene, de la inconștient la libido, parcurgând istoria metodei lui Freud de la primele studii la neofreudianism, încercând să păstreze un ton neutru, dar oferind informații extrem de importante pentru o minimă educație psihanalitică. 
În 1978 Vasile Dem. Zamfirescu publică „Etică și psihanaliză”, la editura Științifică, iar în 1980 editura Didactică și Pedagogică va publica o carte cu numele marelui psihanalist pe copertă, „Sigmund Freud: Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene”, astfel că textele de bază ale psihanalizei erau accesibile tuturor cititorilor din România socialistă. 
Uneori informațiile despre psihanaliză erau conținute în studii despre psihiatrie sau psihoterapie, care va deveni „numele de cod” al psihanalizei. Astfel, în 1981, A. Olaru publică la editura Medicală  „Tradiții și orientări în psihiatria românească” unde parcurge și scurta istorie a psihanalizei autohtone. Însă o carte care a fost extrem de importantă pentru formarea mea psihanalitică rămâne imensul „Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, apărut în 4 volume la editura Medicală, începând cu 1987. Cărțile, pe care le păstrez cu mare grijă și azi, coordonate de profesorul Constantin Gorgos, conținea capitole consistente despre despre psihanaliză, scrise de Veronica Şandor sau Irina Talaban.
De fapt Irina Talaban, sub îndrumarea profesorului Popescu Sibiu, a practicat psihanaliza în anii 70, fără ca Securitatea să o aresteze sau măcar să o ancheteze. Și Ion Vianu va recunoaște că a practicat psihanaliza și a ținut în 1973 cursuri despre psihanaliză la Facultatea de Filologie din București fără să fie arestat. Vianu va publica în 1975 la editura Dacia un volum intitulat „Introducere în psihoterapie”, în care face elogiul fățiș al psihanalizei. În 1977 face un gest de curaj și semnează Apelul lui Goma, astfel că e obligat să emigreze și va ajunge să profeseze în Elveția la o clinică de psihiatrie. De altfel și Eugen Papadima, cel care va ajunge la Institutul de Psihoterapie din New Jersey, din Statele Unite în 1988, emul al lui Popescu-Sibiu, poate fi considerat unul dintre promotorii psihanalizei în România socialistă pentru că timp de aproape un deceniu a predat și a practicat metoda freudiană sub numele de „psihoterapie analitică”.
Din păcate, începând cu 1981, psihanaliza de la noi a căzut victimă scandalului „Meditația transcendentală”, mișcare din care au făcut parte Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Sorin Dumitrescu, dar și Mihai Șora. În urma acestui scandal, Nicolae Ceaușescu va decide închiderea Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice în 1982, România redevenind treptat un vis urât psihanalizabil. E relevant că, în aceeași perioadă, în alte țări socialiste, cum era Ungaria, psihanaliza cunoștea un reviriment. În 1987 la Budapesta a fost organizată o conferință internațională a Societății Maghiare Psihanalitice, fiind prezentată o istorie a psihanalizei în țara vecină și prietenă, mai ales a activităților grupului constituit în jurul lui Imre Hermann, președintele acestei societăți între 1945 și 1949. Hermann, autorul unei cărți despre psihanaliză ca metodă, a continuat să practice și să educe generații întregi de psihanaliști maghiari, inclusiv în timpul socialismului. Urmaș al lui Sándor Ferenczi, acesta a fost chiar decorat de statul socialist maghiar în 1969 cu Ordinului Muncii. 
La noi s-a lăsat tăcerea peste psihanaliză și psihoterapia analitică a fost practicată pe ascuns. Când am ajuns în Franța la începutul anilor 90 l-am descoperit pe Lacan și m-am reîntors la Freud și la un soi de marxism psihanalitic ale cărui concepte și abordări continuă să mă fascineze, așa cum m-au fascinat în urmă cu mai bine de 30 de ani primele lecturi despre copilăria lui Leonardo.