Mică declarație de iubire pentru literatura rusă

Împărtășesc, împreună cu George Saunders, iubirea pentru scriitorii ruși. Gogol și Tolstoi (atât Lev, cât și Aleksei), Cehov sau Turgheniev, Isaac Babel sau Mihail Bulgakov mi-au oferit adeseori refugii binemeritate în vremuri de neîncredere în oameni și omenire. Saunders, care este el însuși prozator, dar și profesor la Universitatea din Syracuse, unde predă cursuri despre proza rusă, a redactat recent un scurt compendiu cu un titlu provocator: O lecție de înot într-un iaz în ploaie (A Swim in a Pond in the Rain: In Which Four Russians Give a Master Class on Writing, Reading, and Life, Random House Publishing Group, 2021).

Așa cum spune Saunders încă din scurta introducere de la începutul acestui manual de proză scurtă, deși trăim într-o epocă în care expuși unui soi de scurtime narativă, de fapt suntem bombardați cu informații superficiale, creăm mesaje simplificate și diseminate rapid. Nu întotdeauna ceea ce este scurt, cum sunt cele 140 de caractere ale Twitter este și relevant. Probabil că există și alte forme de scurtime care nu ciuntesc viața, ci o amplifică.
A citi poveștile scurte prozatorilor ruși de secol 19 poate să fie ca o baie într-un bazin cu apă, în timpul unei ploi de vară. Pare redundant să citim, în fond de ce ne să expunem unor astfel de povești, când avem toată realitatea la dispoziție? Desigur, și pentru a scăpa de dimensiunea pur materială (și materialistă) a existenței, însă mai ales pentru că a trăi în realitate nu ne face automat cunoscători ai realității în care viețuim. Cei patru prozatori pe care îi citește și recitește Saunders, împreună cu studenții săi și acum împreună cu noi, ne oferă nu doar lecții despre cum să scriem proză, dar ne deschid trasee de înțelegere asupra unor dimensiuni ale vieții și umanității care nu ne sunt altfel accesibile. 
Poate că Tolstoi în loc de Twitter este ceea ce ne trebuie în lumea de astăzi.
Deși cărțile lui Saunders de până acum au fost traduse relativ rapid în limba română, acest manual practic de literatură se lasă încă așteptat, poate și pentru că traducătorii lui Sanders de la noi sunt editorii de la Humanitas.

Cartea, însă merită să fie la dispoziția cititorilor de la noi, pentru că Saunders ne oferă la finalul fiecărui text de proză rusă câte o „reflecție”, un îndemn la meditație (afterthought), iar la sfârșitul cărții găsim mai multe seturi de exerciții practice. De fapt, așa cum face cu povestirea lui Gogol, intitulată „În căruță”, cu care debutează volumul, fiecare text este marcat de o serie de discuții cu privire la tehnici narative și personaje, pasajele originale fiind uneori intercalate de comentarii și întrebări, dar acestea nu sunt doar lămuriri tehnice care dezvăluie mecanismele interioare ale fiecărui autor discutat, ci sunt și îndemnuri la reflecție individuală.

Desigur, nu lipsește nici „Nasul” lui Gogol, ale cărui hohote de râs reverberează până astăzi, pentru că nenumărați contemporani ai noștri sunt, aidoma maiorului Kovalev, în căutarea nasului pierdut. Absurdul aparent al subiectului (incidentul ciudat al frizerului care găsește un nas într-o pâine) este depășit rapid de tehnica narativă a lui Gogol, care îi menține pe cititori într-o stare de delicioasă incertitudine, fără să ne mai mirăm de faptul că, la un moment dat „Nasul” pornește la plimbare. Desigur, ideal ar fi să citim aceste proze în limba rusă, ale cărei subtilități sunt adeseori imposibil de redat în română (sau în orice altă limbă), însă în cazul acesta semnificația expresiei „a-ți lua nasul la plimbare” devine ușor de dibuit.
În proza lui Cehov Saunders descoperă un alt mecanism, pe care îl numește escaladare (escalation), respectiv capacitatea scriitorului de a ne prinde într-un soi de energie a povestirii, care ne face să ne conectăm cu personajele și cu acțiunile.

Al treilea exercițiu de la finalul cărții (care se numește chiar „exercițiu de traducere”) discută un prozator care nu este inclus în volum, Isaac Babel, dar care merita să fie prezent împreună cu mulți alții. „Povestirile din Odesa” ale acestui prozator inegalabil, apărute în 1926 (traduse de Victor Kernbach în 1967 și apărute în colecția Biblioteca pentru toți), ilustrează savoarea imposibil de imitat a limbii care construiește universuri veridice.
Înțeleg, desigur, că selecția autorului este subiectivă și că alegerile sunt limitate de spațiul editorial. Dar din panoplia aceasta mie mi-a lipsit Gorki, ale cărui proze scurte sunt ca niște stropi de rouă dimineața.

Oricum, nu știu ce veți face voi, dar eu știu ce voi citi în acest sfârșit de săptămână.