Cinematografícă, cinematogrăfel, cinematogrăfuț (sau ce-i mai mică și mai mică, decât arta lui Mirciulică)

Democratizarea societății este dezirabilă, iar democratizarea tehnologiilor este inevitabilă. Numai că în zona artelor și mai ales în artele cinematografice, această democratizarea continuă a dus la degenerarea formelor de exprimare. Trăim în epoca iutubărilor și a influenserilor dotați cu aparatură performantă și ieftină, așa că efectul acestei ieftiniri se resimte la nivelul conținuturilor, care au devenit tot mai reduse calitativ, într-atât de mult încât arta veche a cinemaului nu mai este cinematografică, ci a devenit cinematografícă - aici e important „i” cu accent acut, pentru că subliniază caracterul diminutiv al modului în care unii cred că fac cinema, deși tot ceea ce le iese este un fel de cinematogrăfuț.
Un astfel de exemplu este recenta producție ce poartă numele lui Mirciulică, zis și Bravo, căruia i-a ieșit un soi de filmuț de comediuță. Mircea Bravo, pe numele lui real Mircea Popa ar putea să-și schimbe numele de scenă în Mircea Huo, pentru că, din graba de a face „filme” eșuează într-o tentativă amatoristică.

Așa cum le spun adeseori studenților mei, cărora le intră pe o ureche și le iese pe alta, nu este suficient „să filmezi” ceva ca acel ceva să devină „film”. Însă, pentru că românul nu s-a născut doar poet, el s-a născut și scenarist, și actor, și producător de filme, aidoma lui Mircea Popa, acum devenit Mirciulică, la noi toți posesorii de DSLR-uri ajung să se creadă cineaști. Ca și soldații lui Napoleon, care se visau cu bastonul de mareșal în raniță, tot mai mulți „vlogări” mioritici și diverși „influensări” autohtoni au ajuns să se considere cineaști, doar pentru că au bani să (se) filmeze. După ce Bromania a îmbrobodit spectatorii de la noi cu kitsch-ul intitulat vulgar „Miami Bici” și Mirciulică și-a făcut propria „companie de producție de filme” (după cum spune pagina de Internet a Bravo Films). 

Așa că, fiindcă promisiunea lumii contemporane este că oricine poate să fie orice, „Mirciulică” crede că a reușit să realizeze un „film”. Faptul că, în doar o lună de la premieră și până acum, „Mirciulică” a încasat peste 6,6 milioane de lei (adică 1,3 milioane de dolari) pare să fie o confirmare a valorii. Gusturile nu se discută, ar putea spune unul din cei aproape 260 de mii de cumpărători de bilete, evident că fiecare cetățean poate să dea banii pe orice dorește.
Numai că, dincolo de succesul financiar, ceea ce reușește Mircea Popa este să ilustreze diminutivarea artei cinematografice și chiar diluarea culturală generalizată la care asistăm. Ceea ce vedem pe ecran e doar „artă cinematografícă”, adică un fel de cinema în versiunea „pentru tonți”, unde e cultivată nu numai superficializarea bunului gust, dar și deprofesionalizarea estetică a gustului public. 

Pentru că ceea ce face Mircea Popa și echipa lui în „Mirciulică” nu se numește cinema, se poate numi eventual filmuleț, filmuț sau filmișor - sau, ca să rimeze, o filmulică.
Poantele gratuite sunt ingredientul de bază al acestui „filmuț”, care începe, desigur, cu o glumiță. Genericul (sau intertitlul cum spun romglezii) ne anunță că producția a fost făcută cu ajutorul lui… Dumnezeu. Dar pentru că unde nu este, nici Dumnezeu nu dă, astfel de glumițe filmate nu produc împreună „un film”.

Problema este că majoritatea mizanscenelor sunt artificiale, fără realism și fără autenticitate. Alegerea decorurilor vrea să fie „realistă”, dar efectul general este acela de reclamă la produse de curățenie și nu de cinema. Cele mai multe decoruri sunt goale și lipsite de veridicitate, un astfel de contra-exemplu este modul cum e filmată chiar camera lui Mirciulică, care arată de parcă ar fi fost realizată de un elev care concurează atelierele TIFF pentru copii. La fel este scena în care Mirciulică se întâlnește pentru prima oară cu vampa (jucată de Denisa Vlad), soția patronului firmei de salubritate la care personajul se angajează. Încercând să sugereze o intensitate similară doar cu întâlnirea dintre Neo și femeia în roșu din filmul fraților Wachowski, lui Mirciulică îi iese o scenă flască, filmată pe un hol alb ca de spital. 

Fără dinamism vizual, fără complexitate scenografică, fără creativitate cinematografică, „filmuțul” lui Mirciulică nu reușește să fie creativ. Amuzante sunt doar eforturile lui Mirciulică-Bravo de a părea cult. Din chiar prima scenă, în care personajul apare în mod egocentric în oglindă (motiv recurent în acest filmișor), care se dorește o trimitere la celebrul monolog al lui De Niro din „Taxi Driver”, efectul este doar lipsa de vlagă. Filmările în stil amatoristic (home video, pe romgleză) nu ne introduc în nicio atmosferă, nu ne oferă niciun fel de informații diegetice. Dacă ar fi făcut efortul să vizioneze cu atenție secvența lui Scorsese, Mirciulică ar fi învățat ce înseamnă cinema și poate că nu ar fi făcut acest „cinematogrăfel”.

Ce nu știe acest absolvent al Facultății de Drept a celei mai bune universități din spațiul carpato-danubiano-pontic, nu este faptul că redundanțele sunt de dorit numai atunci când dorim să reducem entropia, ci faptul că nu poți face „film” dacă însăilezi scenele unele după altele într-o compoziție vizuală dominată de un singur tip de planuri cinematografice. Minute în șir toate decupajele sunt realizate doar din planuri medii apropiate (medium close-up, pentru romglezi), ca și când producția aceasta nu ar fi avut la bază un scenariu de imagine (storyboard, pentru romglezi). Evident că acest tip de decupaj vine din fascinația lui Mirciulică Bravolică pentru propria sa persoană, ceea ce îl face să-și dorească să fie mereu în prim-plan. Însă narațiunea vizuală cinematografică nu se poate dezvoltat din astfel de imagini de-contextualizate. 

Chiar și atunci când asistăm la încercările disperate ale echipei lui Mirciulică de a „face filme”, cum este secvența de dinainte de introducerea titlului, unde aparatul de filmare panoramează spre cer (sky transition pentru romglezi), pare că tehnicile au fost învățată „de pe tutoriale” găsite pe Internet. Crezând le oferă spectatorilor o tranziție de nivelul celor întâlnite în „Odiseea spațială 2001”, realizatorii care au lipsit probabil la lecțiile despre tranzițiile cinematografice, generează o înșiruire de planuri care nu au nicio continuitate. Realizatorii acestui „filmuțuc” își amintesc doar din când în când ce au învățat din „tutoriale” și aplică aceste lecții aiurea. Așa e secvența în care se folosește o încetinire a filmării pentru a arăta confuzia personajului. Dar, pentru că nu au văzut „Raging Bull”, ei nu știu că ralantiul (slow motion, pentru romglezi) trebuie să aibă o finalitate narativă, nu doar să încetinească mișccarea personajelor în mod aleatoriu.

Însă cea mai mare problemă a acestui „filmuleț” sunt personajele schematice și dialogurile artificiale, care dovedesc un soi de amatorism atroce. Atunci când Mirciulică-scenaristul vrea să ne transmită informații (cum ar fi faptul că trebuie să dea un examen la magistratură), mama sa îi spune chiar lui că… are examen la magistratură. După ce mama iese pe holul hotelului în care se aflau, ea se întâlnește cu o cameristă, căreia îi mai spune o dată că Mirciulică dă examen la magistratură, după care îl vedem pe eroul nostru dând examen la… magistratură. 

Cei câțiva actori profesioniști care îl înconjoară pe Mirciulică, cum ar fi Elena Ivanca în rolul mamei, sau Dan Chiorean în rolul tatălui, remarcabili în secvența de la masă unde tatăl povestește ce aruncă oamenii în toalete, nu au nicio șansă în fața avalanșei de amatorism și vulgaritate din alte scene. 

Desigur, cinema popular a existat și în România socialistă unde personaje precum nea Mărin sau Păcală au fost extrem de bine primite. Dar „filmuluțul” lui Mirciulică nu se califică (aici „i” cu accent normal) nici măcar la această categorie. Genului comediei populare (comédie grand-public), care este extrem de îndrăgit în Franța, modelul fiind împrumutat și în industria noastră cinematografică, are câteva trăsături ce puteau să fie prezente și în „Mirciulică”. Spre ilustrare autorul putea să vizioneze un film cum este „Le Dîner de cons”, în regia lui Francis Veber, care a scris și scenariul și piesa de teatru omonimă. Povestea, reluată mai târziu chiar și la Hollywood în „Dinner for Schmucks”, se bazează tot pe motivul tontălului care ajunge într-un context nepotrivit, ca și Mirciulică. Această premisă generoasă, însă, este subminată pentru că „filmuțul” acesta alunecă în derizoriu. 

Sunt și excepții, cum ar fi episoadele de comedie romantică, când Mirciulică o invită la restaurant pe tânăra proprietară de cafenea (foarte convingător jucată de Ioana Maria Repciuc, actriță la teatrul din Oradea), când beau cafea „de aparat” sau aparițiile Elenei Moldovan, distribuită în rol de bunică. Prezența în poveste a lui „tanti” Lenuța, care nu are nicio legătură de rubedenie cu Mirciulică, ea fiind „lansată” spațiul public de către postul de televiziune defunct Look TV, face din când în când ca „fimulușul” să devină comic. Norocul lui Mirciulică a fost și este această lele din satul Chinteni, cu hainele și accentul ei autentice, racolată de tânărul iutubăr și transformată în vedetă de reclame. „Lelea Lenuța”, după ce a vândut o vreme lapte domnilor de la Cluj, a dobândit pe merit o aură de celebritate virală, din care se alăptează și falsul ei „nepoțel”. Septuagenara, care are o naturalețe și un șarm imposibil de falsificat, putea să ofere energie întregii producții, dar naturalețea ei de „mătușă de la țară” nu e suficientă pentru a face cinema. 

Chiar dacă Mirciulică se crede un fel de Antonioni de Gherla, încercând să exploreze experiența personală și folosind o intrigă ce pare scoasă din „L’Avventura”, Punctul „culminant” al poveștii este doar un moment jenant, fără tensiune dramatică și fără umor. Șeful vine acasă, soția este cu amantul, iar Mirciulică duce niște puști.
Sunt și secvențe reușite din punct de vedere vizual, dar acestea sunt copii palide ale altor filme românești, mult mai bine realizate. Din păcate pentru talentul lui Cătălin Herlo, care e doar un nou Dorel Vișan, refăcând rolul de „senator al melcilor” în versiunea „deputat al gunoaielor”, potențialul unor asemenea momente se pierde.
Nici coloana sonoră nu depășește sonoritățile unui videoclip încărcat pe Youtube, muzica de fundal fiind adeseori o simplă umplutură, zgomot de fond, fără rol narativ sau explicativ. Chiar și când se încearcă o parodie acustică, cum e referința la scena dușului din Psycho atunci când Mirciulică decapitează o găină, ea pare gratuită și simplistă. 
De la intriga de prost gust - unchiul lui Mirciulică e un șomer cu ifose de crailâc, care are o relație cu soția șefului său - la contextul dezgustător - personajul e angajat la firma de salubritate din Gherla - produc un miros greu, pestilențial. Combinat cu vulgaritatea gratuită a personajelor, sexismul grobian și degradarea relațiilor interumane, care ar fi pardonabile dacă nu ar fi amplificate de incompetența cinematografică și nerozia narativă, efectul final este dezamăgitor. Așa că, la final, mă văd nevoit să spun: „Mircea, bravo, stai jos! Nota 4 la cinema”.

Pentru ilustrare, aici filmul promoțional (trailăr, cum zic romglezii)