Un strigoi bântuie creierele românilor sau despre sfânta aberație a creștinismului strămoșesc

Cum s-a transformat o aberație protocronistă într-o sărbătoare națională este rezultatul înlocuirii gândirii blânde, ca să îl parafrazez pe Heidegger, cu „gândirea bolundă”. După ce, în anul 1997, BOR l-a declarat pe sfântul Andrei drept „Ocrotitorul României”, statul român a decretat 30 noiembrie drept „sărbătoare legală” (prin Legea nr. 147 din iulie 2012), promulgată prin decret prezidenţial de către „marinerul” Băsescu, al cărui fief electoral era Constanța, unde se află o celebră peșteră, loc de pelerinaj inventat de către un preot legionar, parohul din Adamclisi, pe nume Constantin Lembrău.

Ideea țăcănită, transformată în sărbătoare publică, este aceea că a existat un creștinism românesc apostolic, că poporul român s-a „născut creștin” și că acest creștinism strămoșesc ar fi continuat neîncetat timp de 2000 de ani. 

Mitul că românii ar fi fost creștinați de către însuși apostolul Andrei, fratele sfântului apostol Petru, este util pentru că susține aberația existenței unui popor „creștin de 2000 de ani”. De fapt, argumentul politic al Bisericii ortodoxe române este acela că, din moment ce apostolul Andrei a fost implicat în creștinarea dacilor, creștinismul românilor este ancestral. Conexiunea cu apostolul Andrei a fost foarte importantă încă din Evul mediu, mai ales datorită consecințelor politice care decurg din faptul că evangheliile confirmă că el a fost primul ucenic, prin urmare fratele său, Petru, pierde o parte din autoritate și primordialitate, implicit reduce primatul papal enunțat de catolicism. 

Bazaconia care afirmă că Andrei i-ar fi creștinat pe strămoșii noștri nu provine din surse directe, ci dintr-o serie de texte târzii, ea fiind fundamentată printr-o informație găsită în „Istoria ecleziastică” a lui Eusebiu din Cezareea. Acest propagandist al lui Constantin cel Mare, care scria prin secolul 4 o istorie a bisericii creștine, pomenește la începutul capitolului III faptul că, atunci când au fost „împărțite” misiunile „de propovăduire” între apostoli, Andrei a „primit” sub oblăduire Sciția. Tertullian, care scrie cu cel puțin un secol înaintea lui Eusebiu, consemnează doar creștinarea la grămadă a tuturor populațiilor din nordul și sudul Dunării, incluzându-i aici pe parți, pe sciți, pe moesi, pe germani și pe daci, fără să ofere alte detalii. 

Însă din textul lui Eusebiu, care confirmă și că au existat unele texte eretice numite chiar „Faptele lui Andrei” care s-au pierdut, nu reiese nimic despre daci. Nu știm nici măcar dacă Andrei a evanghelizat popoarele din Sciția Mică (actuala Dobroge) sau dacă a ajuns în Sciția Mare, ținuturile din jurul Mării Negre, până în Crimeea.

Realitatea este aceea că noi sărbătorim un sfânt al cărui nume real nici măcar nu îl cunoaștem. Habar nu avem cum se numea cu adevărat acest discipol al lui Isus, care fusese inițial membru al sectei lui Ioan Botezătorul. Numele de Andreas (ca și Petrus) erau doar niște  porecle elenizante, nu sunt prenume evreiești. Andreas vine de la „andros”, însemând bărbat, luptător sau, prin extensie, om curajos (Bravul). Cum își spunea acest apostol, care a devenit primul ucenic al lui Isus, probabil că numele lui adevărat era Nadar sau Nader, însemnând făgăduială făcută lui Dumnezeu.

Oricum ar fi fost, cert este că posibila creștinare a românilor de către Andrei este o aberație pentru că românii nici măcar nu au existat în primul secol după Hristos. Știm acest lucru pentru că, atunci când romanii au pătruns în Dacia, strămoșii noștri erau păgâni și nu creștini. Chiar împăratul Traian, pe care îl considerăm un soi de strămoș sacru, a sacrificat un taur înainte de a intra în război, nu s-a închinat la icoane. 

Ideea că proto-românii ar fi fost creștini înainte ca împăratul Constantin cel Mare să decreteze creștinismul ca religie oficială și imperială prin celebrul edict de la Milano, din anul 313, este absurdă. Mai ales că romanii s-au retras din Dacia cu mai bine de patru decenii înainte, în fatidicul an 271. Realitatea este că nu avem nicio dovadă arheologică sau documentară pentru presupunerea că dacii s-ar fi creștinat. Dovezile despre creștinismul din Dacia sunt foarte târzii, cel mai probabil vorbim despre secolul 4 după Hristos.

Pentru a rezolva aceaastă problemă de cronologie istorică, protocroniștii dacomani au inventat o serie de fantasme. Deși nu știm exact când a fost crucificat Andrei, unii autori plasează moartea „primului ucenic” în timpul persecuțiilor lui Domițian (în anul 81 e.n.), apostolul a murit cel mai probabil mai devreme, în jurul anului 67 e.n., în vremea lui Nero, așadar cu cel puțin două decenii înainte de venirea la putere a lui Decebal (circa 87 e.n.). Prin urmare în acea perioadă prin Dacia nu era picior de creștin, doar gândirea bolundă poate face saltul de la informația conform căreia apostolul Andrei a fost „repartizat” la munca de jos, umblând prin Sciția, la concluzia că tot el i-ar fi creștinat pe daci.

Pentru a face această tranziție este nevoie de o serie de erori elementare de logică, de falsuri istorice și de multă gogomănie. Dovezi despre modul cum funcționează această gândire găsim în cartea unui membru al Uniunii Scriitorilor din România, chiar redactor al ziarului Lumina publicat de Patriarhia BOR, Dumitru Manolache. Acesta a publicat în 2000 la editura Anastasia o carte reeditată în 2008 la o editură numită Dacica, despre „Andrei, Apostolul Lupilor”. Aici Manolache susține că prima liturghie din istoria neamului românesc ar fi fost ținută într-o peșteră din Dobrogea, azi loc de pelerinaj, timp în care românii au devenit creștini în urmă cu mai bine de două mii de ani. Fabulațiile creștino-dacice includ informații despre presupuse icoane creștine care s-ar găsi inclusiv pe columna lui Traian, dar mai ales citate din cântece populare unde se spune că Decebal însuși merge să se închine la crucea sfântului Andrei. În plus chiar Tropaeum Traiani, primul monument ridicat de Traian în Dacia după războaiele din 101-102, fiind aproape de renumita pesteră a apostoluluii, ar fi fost un templu creștin.

De aici decurge o altă idee bizară, conform căreia ar fi existat un creștinism al dacilor, premergător chiar mesajului lui Hristos. Dacii nu doar că au fost creștinați rapid, dar erau niște proto-creștini, prin urmare nu a fost nevoie să li se explice principiile acestei noi secte iudaice deoarece existau credințele „zamolxiene”, ce conțineau deja ideea nemuririi sufletului sau monoteismul. Dovezile sunt niște „citate” preluate din „înțelepciunea” unor sihaștri din munții Carpați, care „mărturisesc” cum s-a produs convertirea preoților lui Zalmoxis la credința propovăduită de Andrei. Desigur, faptul că acest evreu din Betsaida nu vorbea nici latină, nici geto-dacă, ci o limbă greacă stâlcită, nu îi împiedică pe creștino-dacomanii noștri să afirme că „Zeul Moș” al presupușilor noștri strămoși era același cu Yehova. Aici sunt incluse tot felul de gogorițe lupi, daci și sfântul care ar fi fost ocrotitorul lupilor, deci apărătorul Daciei protocreştine pentru că daci aveau sărbătoarea „Sântandrei”. Numai că „Gadinetele șchiop” (sau lupul șchiop) nu era sărbătorit pe 30 noiembrie, ci în prima săptămână după începerea Postului Crăciunului. Dacă adăugăm și legendele despre „Lupul Alb” care l-ar fi vegheat pe Andrei în Dacia, animalul mitologic similar cu cel care ar fi păzit Sarmisegetuza, se produc efecte extrem de amuzante. O consecință a acestor conexiuni este aceea că dacii, care erau „lupi”, au fost convertiți la religia „Mielului”, adică învățăturile lui Hristos, ceea ce dă o nouă semnificației zicalei: „să pui lupul păstor la oi”. 

Realitatea este aceea că apostulul plecat din Palestina nu a văzut în viața lui vreo cetate dacică, iar misiunea de evanghelizare (dacă a existat) s-a limitat în cel mai bun caz la cetățile grecești de la malul Pontului Euxin.  Cert este și că Andrei nu a murit în Dacia, ci în Ahaia, în nordul peninsulei Peloponez, condamnat la moarte de un presupus prefect roman numit Egheas (Aegeas), fiind răstignit în Grecia pe o cruce în formă de X.

Nu suntem singurii care vrem să folosim legenda sfântului Andrei, ba chiar alte neamuri au primordialitate istorică pentru că scoțienii, de exemplu, care celebrează și ei data de 30 noiembrie, folosesc însemnele crucii lui Andrei încă din 1286. Și portughezii îl comemorează pe Andrei, fiind o națiune maritimă ei folosesc patronajul acestui apostol care, împreună cu fratele lui pe nume Simon (devenit Petru) era pescar.

Există și o lungă tradiție a traficului cu moaștele lui Andrei, care a început în jurul anului 357, când sfântul Ieronim confirmă că oasele sfântului au fost duse cu forța de la Patras la Constantinopol, unde împăratul Constantin aduna cu toptanul relicve din tot imperiul. Nimeni nu îi pomenește, însă, pe strămoșii noștri, dimpotrivă, legenda sfântului Regulus (în irlandeză Riagal), despre care se spune că a dus cu el adevăratele moaște și regulile sfântului Andrei în insulele britanice, arată că omul a fugit din Patras de frica „bunului” împărat creștin Constantin la sfatul unui înger care i-ar fi apărut în vis. Nu știm sigur ce s-a întâmplat și dacă sfântul Regulus, despre care se zice că era însoțit de o ceată de virgine, a ajuns sau nu cu oasele în Scoția, unde astăzi se găsesc trei degete ale mâinii drepte a sfântului, un os din brațul superior, o rotulă și unul dintre dinți. O mare parte a oaselor sacre au rămas în Bizanț, iar cruciații le-au furat în 1204, după care au ajuns în Italia, la Amalfi. Capul a fost separat de trunchi și dus la Roma, iar în 1964 papa Paul VI a trimis capul sfântului Andrei înapoi la Patras. Și ortodocșii noștri susțin că bucăți din aceste moaște s-ar găsi prin mănăstirile noastre, inclusiv în peștera omonimă din Dobrogea.

Ideea existenței unui creștinism românesc primordial sau ipoteza că a existat o legătură directă între încreștinare și etnogeneza poporului român, despre care preotul și profesorul universitar de teologie Mircea Păcurariu scrie în „Istoria Bisericii Ortodoxe române” că fi fost fenomene simultane, sunt doar aberații nocive.

Hepi seint Endriuz dei!