Despre cinemaul fără desuuri potrivite

Anul acesta sunt șase filme nominalizate la premiile Gopo, la categoria cel mai bun film de lungmetraj (alfabetic): Crai nou (regia Alina Grigore ), Imaculat (regia Monica Stan și George Chiper-Lillemark), Metronom (regia Alexandru Belc), Miracol (regia Bogdan George Apetri), Oameni de treabă (regia Paul Negoescu) și Pentru mine tu ești Ceaușescu (regia Sebastian Mihăilescu). Despre Imaculat, care a fost nominalizat (degeaba) și pentru premiile Oscar, am mai scris, așa că voi începe prezentarea acestor producții recente cu filmul care a adunat cele mai multe nominalizări. Metronom, scris și regizat de Alexandru Belc are în total 11 nominalizări, de la categoria pentru cel mai bun film, la cea mai bună regie, precum și la categoria „cel mai bun scenariu”, dar mai are câteva nominalizări și pentru actori (Șerban Lazarovici și Mara Bugarin pentru cel mai bun actor/ actriță în rol principal), sau pentru imagine (unde e nominalizat Tudor Vladimir Panduru), ori sunet (Alexandru Dumitru, Răzvan Ionescu), decoruri (Bogdan Ionescu) și costume (Ioana Covalcic).
Pentru că la filmul lăudat nu e bine să mergi cu gura căscată și în pofida faptului că Metronom are câteva calități cinematografice incontestabile, producția deja premiată internațional are și câteva defecte majore. Povestea este coerentă narativ, bine structurată ca unitate de timp și spațiu, iar personajul principal, numit Ana, e jucat extrem de convingător de Mara Bugarin. Belc folosește o schemă narativă relativ banală, povestea e un soi de Romeo și Julieta din vremea comunismului, dar conflictul e lipsit de tensiune. Familia băiatului se pregătește să emigreze, în minunata Germanie capitalistă, iar fata va rămâne în urmă, pierzându-și virginitatea în întunecatul comunism, dar interacțiunea celor doi e limitată și seacă. Dacă structural filmul e relativ simplu, poate fi urmărit ca o poezie (socialistă) - Ana e la școală, Ana merge acasă, Ana e la chef, Ana e la Miliție, Ana e interogată, Ana vorbește cu tata, Ana e eliberată, Ana face sex, Ana bea o limonadă, această simplitate e deranjantă. Dimpotrivă, ea constituie punctul forte al regizorului, care este ajutat de imaginile mereu plăcute estetic realizate de Tudor Panduru, dar și de scenografie și costume, care sunt atent alese. Nu lipsesc magnetofoanele și telefoanele de epocă, mobilierul veridic, Daciile 1300 amplasate strategic, dar nici celebrul radiotelevizor sovietic, „Rubin 102”, vândut și prin Romania, până în 1967. 

Și contextul este bine ales, suntem în 1972, când avea loc finala Cupei Davis, care s-a jucat chiar la Bucureşti. Tatăl Anei, bine conturat de Mihai Călin, chiar se uită la televizor la meciul de dublu dintre Năstase-Țiriac și Smith-van Dillen. Tinerii ascultă muzică la „Europa Liberă” și auzim vocea celebrului fugar muzical Cornel Chiriac, prezentatorul emisiunii „Metronom”. Referința culturală este și mai sugestivă pentru cei care au ascultat radio Europa Liberă în acea perioadă. Chiriac, care fusese redactor al Radiodifuziunii române, unde a realizat tot emisiunea „Metronom”, a fugit în 1969 în Vest și transmitea muzică de calitate din Vest, adeseori transmitea piese la care toți tinerii din România tânjeau. Uciderea lui, în martie 1975 la München, de către amicul său Mario Gropp, a provocat multe speculații în România și în Occident, dar nu acesta este subiectul filmului numit Metronom.

Din păcate această producție nu reușește să fie mai mult decât încă una dintre acele povești „despre comunism” realizate în cheie anti-comunistă explicită. Grav este când oameni care nu au trăit cu adevărat „în comunism” ne explică ce a fost și cum a fost în acea vreme. Belc, al cărui talent a fost deja consacrat după ce anul trecut a primit premiul pentru regie la secțiunea „Un certain regard” de la Cannes, a fost asistent de regie al lui Corneliu Porumboiu (la Polițist, adjectiv, 2009) și s-a remarcat cu documentarul Cinema, mon amour (2015), după un scenariu scris împreună cu Tudor Giurgiu, care a fost premiat la Gopo pentru cel mai bun film documentar.
Regizorul, însă, s-a născut în 1980 la Brașov, prin urmare nici măcar nu exista în planurile de stimulare programului de nașteri din statisticile socialismului când are loc acțiunea filmului. Iar în 1989, când a picat regimul pe care îl pictează cu atâta strășnicie, avea doar 9 ani. Poate și din acest motiv realitatea prezentată de Belc este bearcă. Eu am fost licean în România socialistă, am participat la zeci de chefuri și niciodată nu a venit Securitatea. Am ascultat acasă și Europa Liberă și Radio Luxemburg și nu ne-a arestat nimeni. Aveam zeci de casete și benzi de magnetofon cu muzică occidentală și nu am fost bătut de Securitate.
În loc să spună o poveste interesantă în mod convingător, regizorul/ scenarist decide să urmărească o premisă ideologică, dorind să își convingă spectatorii cu privire la trecutul despre care a învățat, probabil, de la televizor în anii 90. Presupoziția că în România comunistă viața era cumplită, că Securitatea bătea pe toată lumea și că tinerii nu puteau asculta muzică, sunt false. 

Problematic e faptul că discursul ideologizat aduce cu sine nenumărate inconsecvențe cinematografice deranjante. Așa este cu imaginea liceenilor români îmbrăcați ca niște martori ai lui Iehova, ceea ce e doar o formă de propagandă vizuală negativă. Am fost elev în școlile și liceele socialismului și niciodată nu am purtat costum negru, cravată neagră și cămașă albă. E adevărat că aveam uniforme, așa cum au multe licee selecte ale capitalismului, dar băieții și mai ales fetele își asortau uniformele în diverse moduri creative. Cordeluțele albe și cămășile încheiate la gât ale liceenelor lui Belc sunt evident încercări de a proiecta o imagine maoistă a socialismului românesc. Ca să nu vorbim de faptul că tânăra liceană, Ana, ajunge acasă după ore și nu numai că rămâne îmbrăcată cu odioasa uniformă, dar merge în vizită la prietena ei cea mai bună tot în uniformă. Nu doar că nimeni nu umbla pe stradă în uniformă după ore, dar elevii din România socialistă nu erau ca în Coreea de Nord. 

Și mai amuzante sunt desuurile Anei. Dintre toate anacronismele, cel mai deranjant este modul cum e reprezentată lenjeria intimă a Anei. În cele două scene erotice care pigmentează o poveste altfel anodină, vedem fie sutienul tinerei fete, care probabil că a fost purtat de vreo babă comunistă prin anii 80, fie chiloții, care sunt moartea pasiunii, deși poate că au aparținut vreunei pensionare de la APACA. Dar nicio tânără fată, oricât de socialistă ar fi fost, nu ar fi purtat o asemenea  lenjerie intimă (cel puțin nu adolescentele pe care le-am cunoscut eu în socialism).

Sunt multe scene remarcabile din punct de vedere cinematografic, dar ele sunt create numai ca exerciții de estetică, fără un suport real și adeseori ilogice în contextul istoric autentic. De exemplu, în timp ce părinții se ceartă în holul din fundal, Ana ascultă o înregistrare pe bandă magnetofon a unei întregi emisiuni „Metronom”, transmisă de radio „Europa Liberă”. Chiar dacă unii ascultau melodii înregistrate de la „Metronom”, nimeni nu înregistra emisiuni întregi pentru ca mai apoi să le reasculte. La fel de deranjantă este utilizarea elementelor de arhitectură cu scop ideologic. Nu știu harta Bucureștilor, dar știu că liceul „Lazăr” este lângă Cișmigiu, deci foarte departe de monumentul „Eroilor Patriei”. Și, deși nu am locuit la București în vremea comunismului, sunt convins că liceenii de la Lazăr nu se întâlneau la monumentul eroilor ca să joace fotbal și cu atât mai puțin ca băieții și fetele să bată mingea, după care să studieze Liviu Rebreanu. Scena e impresionantă din punct de vedere vizual doar dacă vrei să proiectezi o imagine negativă a stalinismului (de altfel monumentul a fost creat în 1957), așa că filmul începe cu o panoramare pe altoreliefurile cu bătăliile strămoșilor. Însă socialismul din anii 70 nu are legătură cu stalinismul din anii 50. Belc o fi fost inspirat de discuțiile cu unul dintre absolvenții de la „Lazăr”, marele filosof anti-comunist Gabriel Liiceanu, dar altfel nu se explică de ce insistă să strice un scenariu bun cu derapaje politice.
La fel de ridicole sunt costumațiile securiștilor, îmbrăcați în scurte de piele neagră, de parcă ar fi nepoții lui „dom’ Semaca”. Nu lipsește nici stereotipul securistului malefic, evident jucat de Vlad Ivanov, aici în rolul colonelului Biriș. Nici Ivanov nu mai reușește să își depășească propriile stereotipuri, actorul devenind un fel de Dorel Vișan al NCR-ului românesc (Noul Cinema Românesc cum zic cine-specialiștii noștri). Aici este cel mult o combinație între „domnul Bebe” și personajele malefice pe care le-a creat în filmele lui Porumboiu sau Mirică. Și aici regizorul avea un potențial uriaș, relație stranie, dar insuficient dezvoltată, între tată și fiică (mama e aproape absentă), ce putea fi proiectată asupra dinamicii abuzive dintre colonelul Biriș și Ana.

Nici măcar cheful liceenilor, unde are loc intriga principală a poveștii, nu este veridic. Tinerii care beau vin din pahare de cristal, sunt încheiați la cămașă până la gât și fac amor socialist pe muzica trupei Doors sunt niște caricaturi. Incongruențele nu sunt evidente pentru Belc, care nu a fost niciodată la un „bairam” din vremea comunismului, poate doar dacă s-au organizat la Șoimii Patriei. Dar, dacă regimul era atât de opresiv și muzica rock sau de cultura hippie erau interzise, cum se face că difuzoarele duduie într-un clădire din epoca ceaușistă, dar niciun vecin nu pare deranjat? Disidenții politici (ca Ursu sau Cornea), care au scris scrisori politice și le-au expediat la Europa Liberă au fost anchetați, dar nu există dovezi că a fost cineva arestat pentru o scrisoare trimisă la „Metronumul duminical” al lui Chiriac (nostalgicii pot asculta aici una dintre emisiuni: https://youtu.be/vRTlPrjDCjQ)
În acest context (șpoilăr alărt) are loc conflictul din Metronom. Tinerii elevi sunt arestați și duși la Miliție, unde sunt puși să dea declarații, pentru că au fost „turnați” că se pregăteau să trimită o astfel de scrisoare. De aici lucrurile degenerează, la un moment dat unul dintre tineri e chiar bătut de un securist cu un telefon roșu. Metafora poate că e interesantă, dar nu e veridică. Nu sunt veridice nici unele dialoguri, cum este scena în care colonelul Biriș simte brusc nevoia să menționeze că „suntem în octombrie 72”, nu cumva spectatorii să creadă că evenimentele aveau loc în 1952 și începe să citeze dintr-un articol de lege, exact cum fac anchetatorii în filmele de la Bollywood.
E regretabil, pentru că altfel filmul reușește să exploreze probleme universal umane, vorbește despre iubire și trădare, despre compromisuri și lașitate. Deznodământul, oarecum previzibil, acela că prietenul Anei a fost turnătorul care i-a denunțat pe colegii săi care s-au adunat la „ceaiul dansant” pentru a scrie o scrisoare către „Metronom”, numai ca el să poate emigra în Germania, este lipsit de energie. Așa cum nici lenjeria Anei nu era potrivită, nici finalul nu este adecvat, scena de amor „de despărțire” e mai degrabă o recompensă pentru trădare. 

Altfel Metronom se adaugă la lunga listă de filme despre trecutul comunist care construiesc o istorie falsă, un timp existent doar în propaganda anti-comunistă. Metronomul lui Belc bate în ritmul propagandei și în detrimentul cinemaului.