Am fost contemporan cu mine însumi

În ultimul timp mi se pare că totul s-a accelerat, că timpul însuși trece mult prea repede și că am pierdut șirul evenimentelor. Poate fi și din pricina faptului că, îmbătrânind, am senzația că nu mai am timp, ceea ce face ca timpul să-mi devină mai prețios. În mod inevitabil nu mai simțim timpul așa cum era el perceput de oamenii din Antichitate și nici măcar așa cum era resimțit de către strămoșii noștri, care au trăit alături de animale, în ritmuri agricole, până când comunismul le-a adus electricitate și i-a mutat în fața televizoarelor. Suntem beneficiarii unor tehnologii care ne-au micșorat spațiul (trenuri, mașini, avioane) și ne-am înconjurat cu aparate care ne reduc timpul (televizoare, ecrane). Ele sunt rezultatul unor accelerări mecanice (date de viteza mijloacelor de transport), însoțite și de o accelerare a tehnologiilor comunicării (doar viteza internetului a crescut exponențial), care duc la accelerarea ritmului vieții prin intermediul unor aparate devoratoare de timp. Vrem să le facem pe toate, să le vedem și să le trăim pe toate, suntem duși rapid dintr-o parte în alta, atât în spațiu, cât mai ales în timp, dar la sfârșitul zilei nu mai avem timp.

Poate și pentru că viața contemplativă (vita contemplativa) despre care vorbeau gânditorii antici, viața meditativă (pe care o cultiva Marcus Aurelius) sau viața spirituală (existența omfaloscopică propusă de isihasm) au devenit imposibile într-o lume mereu pusă pe fugă. Aflați într-o continuă hăituială a unui timp care nu mai există suntem distrași de la adevăratul timp, care este timpul vieții proprii, singura certitudine în mijlocul timpului Istoriei.
Problema accelerării timpului istoriei este și preocuparea cărții recente a lui Christophe Bouton (L'accélération de l'histoire. Des Lumières à l’Anthropocène. Seuil, 2022). Acest profesor de filozofie la Universitatea Bordeaux-Montaigne problematizează mai multe teorii despre timp și temporalitate, practicând o critică a criticii și analizând sistematic toate teoriile majore despre istorie și timp, de la Nietzsche sau Marx, la teoriile actuale despre Antropocen, cum sunt cele avansate de Dipesh Chakrabarty.
Există trei mari explicații pentru trei mari „accelerări” la care asistăm în epoca modernă. Una este de factură tehnologică, timpul s-a schimbat în urma apariției unor invenții care au alterat relația noastră cu temporalitatea și care au scos umanitatea din relația cu timpul natural. Asistăm și la o accelerare politică și socială, care pot fi cuplate cu Revoluția franceză și cu efectele sale. Vorbim și de o accelerare „eschatologică”, există concepția că umanitatea urmează un traseu către distrugerea lumii, fie invers, că putem să prevenim catastrofa iminentă.
Desigur, frica de tehno-acceleraționism nu este de dată recentă, chiar și Goethe vorbea pe la 1825 despre existența „veluciferică” (Das Veloziferische este un cuvânt compus din velocità și luziferisch, viteză luciferică). Viața omului, credea poetul german, era afectată de faptul că oamenii au renunțat la încetineala organică în favoarea vitezei tehnologiilor. Pentru Goethe exista un efect malefic al epocii vitezei, care stimula apariția unei epoci a nerăbdării și a neliniștii ca mod de viață, ceea ce ne face să ne pierdem sufletele.
O explicație mecanicistă poate fi legată de teoria lui Henry Adams despre „legea accelerării”, propusă în 1904. Pentru Adams schimbarea și transformările produse în timp sunt inevitabile, trebuie să le acceptăm așa cum sunt, timpul merge înainte conform unor principii implacabile. 
O altă ipoteză pesimistă, avansată printre primii de către Daniel Halévy, care scria în 1948 un eseu despre accelerarea timpului istoric („Essai sur l'accélération de l’histoire”), este aceea că modernitatea este de vină pentru faptul că istoria s-a accelerat în mod ireversibil. Nu doar că simțim că totul merge mai repede, dar trăim într-o societate în care tehnologiile sunt responsabile pentru această accelerare. Argumentele lui Halévy, care se bazează pe o critică a modernității și a tehnologiilor sale, au fost ignorate din pricina asocierii sale cu gândirea reacționară (dar și cu regimul de la Vichy). 
Un paradox al modernității, discutat printre alții de sociologul german Hartmut Rosa (trad. eng. Social Acceleration: A New Theory of Modernity și Alienation and Acceleration: Towards a Critical Theory of Late-Modern Temporality) este acela că accelerarea socială și politică nu au adus creșterea timpului liber. În mod ciudat oamenii moderni sunt prinși într-o spirală a accelerării, deși avem vieți mai rapide, ne scufundăm mereu în prezent. În acest context merită menționat un eseu recent al lui Rosa (The Uncontrollability of the World. Wiley & Sons, 2020), în care autorul discută despre un alt efect secundar al modernității, reîntoarcerea incontrolabilului monstruos, a indisponibilului (Unverfügbarkeit) ca posibilitate.
Dar cea mai importantă serie de explicații, discutată și de Bouton, aparține istoricului german Reinhart Koselleck, ale cărui studii despre timp și temporalitate istorică sunt puncte de reper pentru înțelegerea pesimistă a accelerării Istoriei. Sunt două cărți fundamentale ale lui Koselleck (prima apărută în germană în 1979 și tradusă în engleză cu titlul Futures Past: On the Semantics of Historical Time. MIT Press, 1985; și Sediments of Time: On Possible Histories. Stanford University Press, 2018), în care autorul discută în special problema periodizării istoriei. Koselleck, ca discipol al lui Carl Schmitt (și el membru al partidului nazist), critică modernitatea și sugerează că această perioadă este responsabilă pentru modul cum raportăm la Istorie.
Nu în ultimul rând sunt autorii care vorbesc despre „Marea Accelerare a Antropocenului” (Great Acceleration of the Anthropocene), proces care ar fi început de pe la 1750 și care s-a accentuat în special după Al doilea război mondial.
Toate aceste teorii ale accelerării sunt grupate de Bouton într-o serie de presupoziții - modernitatea produs accelerarea istoriei, ceea ce a generate o ruptură cu trecutul, dar și cu viitorul, rezultatul fiind „dictatura prezentului”. Astfel studiul profesorul francez este structurat pe fiecare dintre cele trei dimensiuni fundamentale ale timpului – trecut, prezent și viitor – autorul întreabându-se dacă accelerarea exponențială la care asistăm ne-a rupt legăturile cu trecutul, ne fură viitorul sau ne condamnă la un prezent perpetuu. Marile capitolele ale cărții analizează în parte problemele filosofice și conceptuale legate de modernitate și accelerarea istoriei, de noțiunea de „dictatură a prezentului” și discută teoriile despre utopie și teoriile despre Antropocen.
Fiecare dintre aceste provocări ale experienței temporalității poate avea diverse variante de răspuns, există diverse soluții pentru fiecare dintre problemele „regimurilor istoricității”. O formulă e acceptarea prezentului continuu, ca singură realitate. Prezentismul (présentisme) este în opoziție cu neopaseismul (néopasséisme), dar și cu neofuturism (néofuturisme), pentru că spaima față de timp ne împinge fie spre trecut, fie spre viitor, ambele investite cu o putere pe care de fapt nu o au. De fapt, urmând argumentelor lui Koselleck, ar trebui să vorbim despre „timpuri” nu despre „timp”, despre multiple temporalități trăite diferit.  
Întrebarea de la finalul cărții este aceea dacă putem vorbi despre o „Mare decelerare”, dacă putem reduce viteza, așa cum s-a întâmplat în vremea recentei pandemii, sau dacă trebuie să acceptăm că noul regim al temporalității noastre este „policronia”, în sensul că trăim o pluralitate de temporalități, fiecare cu ritmul său, fiecare fiind orientat către propria sa dimensiune a timpului. Recunoaștem aici teoria „straturilor temporale”, avansată de Koselleck, deși pentru Bouton policronia este o potențială soluție la dilema accelerării fără sfârșit.
Dar poate că suferim cu toții de o iluzie a temporalității, provocată nu atât de modernitate sau de tehnologii, cât de scurtimea existenței noastre în raport cu Timpul Cosmic. Uităm foarte repede că timpul planetei noastre este de cel puțin 4,5 miliarde de ani (mă rog, dacă nu cumva credeți că Istoria are doar vreo 5000 de ani cum zice Biblia). Nici specia noastră nu e foarte veche, homo sapiens există de aproximativ 200.000 de ani, deși vertebratele au o istorie biologică de aproximativ 600 de milioane de ani. Nici istoria culturală nu e chiar așa de lungă cum pare, picturile rupestre au cel puțin 40.000 de ani vechime, iar istoria Egiptului avea deja cel puțin 3000 de ani de civilizație când a venit Christos. Așadar timpul pe care l-am trăit în „era noastră” este mai scurt decât orice alt timp istoric. Poate că timpul însuși este o mare iluzie, după cum demonstrează fizicianul Carlo Rovelli (The Order of Time e tradus la noi de Vlad Zografi la Humanitas) timpul este o doar interpretare superficială pe care o dăm unor fenomene fizice pe care le înțelegem doar parțial. 
Poate că singurul mod de scăpa din iluzia timpului este, ca și în cazul altor iluzii, să refuzăm să-i acceptăm realitatea. Dar, pentru că nu e ușor să încetăm să mai fim contemporani cu noi înșine, și pentru că e mult mai ușor să ne refugiem în timpul altora (timpul ficțiunilor cinematografice, timpul vedetelor de la televizor), rămânem prinși într-un etern prizonierat al unei cuști a temporalității pe care ne-o construim singuri. Vorba marelui filosof Corina Chiriac: Opriți timpul, în clipa asta minunatăăăăăăă!