Paștile antisemiților, paștile cailor și paștile heștegiștilor

Niscaiva intelectuali de pe plaiurile mioritice, ai căror strămoși au citit Biblia între două transhumanțe, s-au răscocorat la Patriarhia Română, că de ce Biserica ortodoxă română nu sărbătorește „Învierea domnului” deodată cu catolicii și cu protestanții. Supărați că românii sărbătoresc Paștile deodată cu rușii și crezând că „decalajul pascal” este o „relicvă a războiului rece”, acești teologi heștegiști anti-rusiști au lansat o inițiativă gogomană (aici mai multe despre inițiativa dandana https://www.g4media.ro/teodor-baconschi-si-adrian-papahagi-cer-ca-biserica-ortodoxa-romana-sa-celebreze-pastele-odata-cu-catolicii-si-protestantii.html) 
Sigur, ar fi ideal ca toți creștinii să sărbătorească Învierea în aceeași zi, așa cum sărbătoresc și Nașterea Domnului într-o zi cu totul aiurea, care coincide întâmplător cu Sol Invictus, Saturnaliile și ziua de naștere a lui Mithra. 
În mod real nici problema și nici soluția nu constau în „Înnoirea” calendaristică a bisericii, care a trecut la calendarul gregorian. Defazarea zilei în care este comemorată moartea lui Isus, evreu din Palestina și descendent al lui David, n-are nicio legătură cu calendarul iulian, nici cu Putin, nici cu Papa de la Roma, nici cu diaspora sau cu românii care vin cu sutele de mii în țară, să-și ciocnească ouăle și barele de protecție ale automobilelor „second-hand”.

Problema este mai veche și mult mai gravă. Nu este vorba de un decalaj calendaristic, ci de un decalaj ideologic, cu conotații rasiste. Deși există situații în care data Învierii coincide la ortodocși și la catolici (implicit și la protestanți, care sărbătoresc complezent alături de confesiunea majoritară din țara în care se află), defazajul nu are legătură cu catolicismul sau cu ortodoxia. 
Dereglarea pascală e foarte veche și se produce din pricina unei prevederi antisemite, stabilită încă de la sinodul de la Niceea în anul 325, când împăratul Constantin cel mare și episcopii săi fundamentaliști au hotărât în mod oficial că ziua de odihnă nu putea fi sâmbăta (care era Șabatul evreiesc), că adevărata zi de sărbătoare a săptămânii era duminica (pe vremea aceea prima zi a săptămânii) și că data Paştilor trebuie să pice într-o duminică. 

Aiureala calendarelor și zâzania Paștilor
Așa cum consemnează Eusebius în cea mai veche istorie a bisericii creștine, problema sărbătoririi Paștilor este mult mai profundă. Cel mai probabil că primele încercări de distanțare între practicile creștine și cele iudaice au avut loc în jurul anului 135 e. n., când episcopul roman Telesphorus („papă” în timpul lui Hadrian și Antoninus Pius) a mutat Paștile duminica, în loc de ziua de 14 Nisan (cf. Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday). Mutarea trebuie înțeleasă în contextul în care împăratul Hadrian a declanșat o campanie anti-evreiască de mari proporții. Pentru a se distanța de revoltele din Iudeea, creștinii din capitala imperiului au recurs la măsuri radicale, inclusiv mutarea Paștilor și a zilei de odihnă.
Data sărbătoririi Paștilor este clară în Vechiul Testament. Tora stabilește clar că prima zi a anului este începutul lunii Nisan (Ieșirea 12: 1-2) , care este prima lună a calendarului evreiesc. Problema e că acest calendar e stabilit în funcție de mișcările Lunii, așa că Paștile sunt amplasate în prima zi cu lună plină din Nisan, după echinocțiul de primăvară, adică 15 Nisan. Lucrurile se complică și mai mult, pentru că data Paștilor evreiești poate fi oriunde între 26 martie și 25 aprilie, din calendarul gregorian (care este un calendar solar). De exemplu anul acesta ultima zi de Pesach este joi, 13 aprilie, iar anul viitor va fi marți, 30 aprilie. În plus, dacă folosim calendarul lunar treburile se complică și mai mult, pentru că „Luna nouă” nu are loc la oră fixă, astfel că există decalaje de câteva ore.
Oricum, creștinii sărbătoresc Paștile pentru că Isus însuși era un evreu credincios, care respecta tradiția mozaică. Chiar numele sărbătorii creștinești este evreiesc. „Paștile” sunt în ebraică „Pesach” sau Pasàch, care însemna „trecerea peste” poporul ales. Îngerul lui Dumnezeu, în frenezia lui ucigașă, a trecut peste casele evreilor din Egipt, care erau unse cu sânge de miel. De câteva mii de ani evreii sărbătoresc Pesach, care începe pe 14 Nisan și se încheie pe 21 Nisan. În ziua 14 din sărbătoarea evreiască sunt gătite Paștile, adică pâine nedospită și este sacrificat mielul de Paști (Korban Pesach). Știm de la Flavius Josephus că la Ierusalim se producea o hecatombă de Paștile evreiești, peste 250.000 de miei erau tăiați într-o singură zi (el se referă la anul 70, dar situația trebuie să fi fost similară și în anul morții lui Isus).
Cert este că și condamnarea, crucificarea și moartea lui Isus din Nazaret a avut loc în timpul Pesach. Isus a devenit Mântuitorul omenirii, substitut simbolic al sacrificiului, el fiind Mielul de Paști, un miel alegoric. Și, pentru că în greacă „pascho” înseamnă a suferi, numele sărbătorii s-a transformat dintr-o sărbătoare a pâinilor nedospite, într-o comemorare a suferinței. 
Evenimentele acestei suferințe, care par clar descrise în Evanghelii, poate cel mai explicit la Luca (22: 7-13), sunt ușor de urmărit. Isus merge la Ierusalim să sărbătorească Pesach, unde are loc celebra „Cină de taină”, de fapt o cină tradițională evreiască, astfel că e foarte posibil ca „pâinea” frântă să fi fost niște azime nedospite. După masa de Paști, Isus și ucenicii lui au mers pe Muntele Măslinilor și s-au culcat în grădina Ghetsimani (Marcu 14: 26, 32). Acolo, în timpul nopții, a venit Iuda și l-a trădat, el fiind arestat și a dus în fața Sinedriului, condamnat la moarte de Marele preot, precum și de rabinii cei mai de seamă, de bătrânii și cărturarii saduchei adunați la această judecată. Ponțiu Pilat a discutat cu el o vreme, apoi l-a trimis la răstignire. Isus ar fi murit în dimineața următoare, la „ceasul al treilea” (aproximativ ora 9 AM) în ziua Paștilor. 
Aici încep să apară confuziile, pentru că Ioan spune că a murit la „ceasul al nouălea” (aproximativ ora 3 PM). Tot Ioan, care e singurul martor ocular al evenimentelor care a lăsat consemnări scrise, e în dezacord cu Evangheliile celelalte (citiți Matei 27: 62, Marcu 15:42, Luca 23:54, Ioan 19:42). Dacă evangheliile sinoptice (Matei, Marcu și Luca) sugerează că Isus a fost răstignit după masa de Paști (adică pe 15 Nisan), Ioan susține că crucificarea și moartea ar fi avut loc chiar în ziua de Paști (adică pe 14 Nisan). 
Deși toți afirmă că Isus a murit într-o zi vineri, cu câteva ore înainte să înceapă Șabatul iudaic, nu există un acord. Problema cu relatările evanghelice face imposibilă fie executarea lui Isus pe 14 Nisan sau ce face imposibilă cina de Paști, care trebuia să aibă  loc în zorii zilei de 15 Nisan. Desigur, unii teologi au găsit soluția, Cina cea de Taină ar fost o pseudo-cină de Paști.
Acest dezacord a bântuit creștinătatea mult timp. Supărat că creștinii nu sărbătoresc Paștile deodată cu evreii, a apărut preotul montanist Blastus, care a provocat o imensă schismă la Roma, susținând cu argumente biblice că creștinii trebuie să țină Paștile așa cum spune porunca din „Ieșirea”. Papa Victor s-a opus vehement, insistând ca sărbătoarea să aibă loc duminica. Tot Eusebius confirmă că exista tradiția „părinților quartodecimani”, care sărbătoreau Paștile împreună cu evreii, adică oricând pica data de 14 Nisan, indiferent de ziua în care aceasta avea loc. Problema pentru creștini a devenit serioasă după ce s-a stabilit că duminica este ziua Învierii lui Isus. Sărbătorile evreiești, care calculează în fiecare an începând cu15 Nisan pot să pice în orice zi a săptămânii. Așa că Paștile puteau să cadă într-o zi de joi!
S-au căutat tot felul de soluții, Theodoret din Cyr, unul dintre primii istorici bizantini ai bisericii, menționează chiar existența unor creștini care sărbătoreau Paștile de două ori pe an (cap. 9). Pentru a evita aceste aberații, s-a stabilit o regulă universală de celebrare a morții lui Isus, care să nu coincidă cu „sperjurul evreilor”. Nu e de mirare că primii creștini au decis mutarea datei Paștilor, inițial într-o zi de duminică, apoi s-a decalat pentru că bunii creștini nu mai voiau să sărbătorească Învierea lui Hristos împreună cu Paștile iudaice.
S-au făcut și tot felul de tentative de a identifica data exactă a crucificării. Tertulian confirmă faptul că creștinii din secolul 2 credeau că Isus a murit în anul 29, pe 25 martie. Însă, ținând cont de informațiile furnizate de evanghelia lui Ioan, Colin Humphreys și Graeme Waddington (https://www.asa3.org/ASA/PSCF/1985/JASA3-85Humphreys.html) au calculat că există doar două date care să corespundă Paștilor sărbătorite vineri - fie pe 7 aprilie în anul 30 e.n., fie pe 3 aprilie în anul 33 e.n. (celelalte date, anul 27 și anul 34 sunt mult prea defazate istoric). Dacă e așa, atunci Isus a murit la ora 3, pe 3 aprilie anul 33!
Nici nu contează când „pică Paștile”, pentru că, de fapt, biserica creștină sărbătorește misterul pascal în fiecare duminică, liturghia este o rememorare a sacrificiului lui Isus.
Din păcate tot mai mulți creștini romglezi sărbătoresc Istărul (Easter în engleză vine de la Eastre, zeița primăverii, similară cu Ishtar, zeița fertilității), caută ouă de iepure prin iarbă și ciocnesc ouă Kinder și balotează cozonac (făcut, desigur, cu pâine mega-dospită)
Așa că, înainte ca teologii papagali de la noi să se apuce să ceară revenirea la ziua de sâmbătă ca ultimă zi a săptămânii și înainte să mâncăm pită nedospită, ar trebui să ne întrebăm ce sărbătorim de Paști? Contează „când” a înviat sau „dacă” a înviat, ori dacă e adevărat că a înviat?!