Despre miturile supremației lingvistice mioritice

Nu există cuvinte „pur românești”, deși românii și-au dorit mereu, și își doresc în continuare, să fie „speciali”. Pentru că vrem să credem că suntem unici și irepetabili, poate tocmai pentru că suntem banali și chiar pentru că nu avem nimic deosebit, o componentă a iluziei naționale este convingerea că limba română ar avea caracteristici ieșite din comun, că ar fi vreo „piatră rară” sau vreo pasăre nemaiîntâlnită. 

Așa cum sugerează un articol dintr-o publicație cu nume strămoșesc (Click!, desigur), care își anunță cititorii că limba română deține două cuvinte „intraductibile” (și nemaipomenite), naționalismul lingvistic este puternic înrădăcinat în mentalul nostru colectiv. Evident, cele două cuvinte unice și irepetabile sunt „dor” și „doină”, iar ziariștii „clickerezi”, uimiți de propria lor inaderență la limba maternă, re-debitează în mod simplist o serie de truisme pe care mulți alții au ajuns să le creadă. Responsabili sunt și presupușii „cercetători”, feluriți pseudo-lingviști care au tot vehiculat aceste aberații cu înainte vreme. Lăsând la o parte faptul că jurnaliștii dâmbovițeni, infatuați de presupusa „excepționalitate” a limbii române, nu știu că atunci când preiau cuvinte ori expresii din limbi străine ele trebuie folosite în varianta originală (deci „mot-à-mot” și nu „mot-a-mot), presupoziția conform căreia „dor” sau „doină” ar fi „intraductibile” sau „unice” este doar o inepție.

Singurul lucru adevărat e faptul că România, neavând altceva mai bun, a introdus în patrimoniul imaterial al UNESCO 9 „valori intangibile”, printre acestea, în 2009, s-a numărat și „doina”. Împreună cu colindele, călușul sau mărțișorul, și ele printre cele 9 valori mioritice de pe așa-numita „Listă a Patrimoniului Cultural Intangibil al Umanității” (vezi List of the Intangible Cultural Heritage of Humanity, https://ich.unesco.org/en/RL/doina-00192), doinele sunt promovate ca forme de expresie culturală și muzicală speciale. Într-adevăr, în toate regiunile locuite de români se „doinea”, în diverse forme. Azi doar Grigore Leșe mai mehăie astfel de cântece. Numai că, deși doina este trecută în dicționarele noastre ca un cuvânt „cu origine necunoscută”, fiind adeseori atribuit faimosului și fantasmagoricului vocabular geto-daco-cotcodac, nu există nicio dovadă că ar fi specifică daco-geților și, cu atât mai puțin, că ar fi o practică ancestrală.

Aiureala cu „suprematismul lingvistic” autohtonist a fost creația unor filosofi și scriitori, mulți dintre ei inventând pur și simplu niște parascovenii, pentru că nu aveau cunoștințele necesare pentru a emite explicații de specialitate. O sursă nesfârșită de bâguire pseudo-științifică rămâne pensionarul de la Păltiniș, Constantin Noica. Acesta, așa cum scrie în „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, unde de fapt reia mai multe argumente avansate anterior de Vulcănescu, susținea că limba noastră ar fi excepțională pentru că ar avea niște cuvinte de mare profunzime. În exemplul său cel mai cunoscut, discutat în nenumărate locuri, dar în special în „Introducerea la dor” (246-50), Noica găsește tot felul de „subînțelesuri” pentru cuvintele neaoșe. Astfel am ajuns să credem că „dorul” ar avea ceva calități „de prototip”, Noica descoperind în acest cuvânt o „alcătuire nealcătuită”, un „întreg fără părți”, un soi de „contopire” între durere cu plăcere, de parcă această combinație ar avea un înțeles „adânc și specific” (247).
Dar, ca și în cazul sentimentului paraguayan al ființei, nu e ca și când alte limbi nu ar avea astfel de cuvinte ambigue. Dacă ne uităm doar la limbile romanice devine clar că dor (dar și doină, vom vedea) nu e nici excepțional, nici rar, nici unic. Traseul lui „dor” e simplu de urmat, cel mai probabil a provenit din latinescul „dolus”, care însemna pur și simplu „durere”. Iar starea de spirit dulce-amară pe care ar transmite-o doar „dorul” românesc, care în gândirea noiciană constituie o combinație nemaipomenită între durere și dorință, nu poate să fie unică nici uman, nici lingvistic. Forma „dolor” există în mai toate limbile de origine romanică, pentru că dolor - doloris era folosit de vechii latini ca descriere a oricărei suferințe, atât fizică sau emoțională, fie ambele. Astfel a apărut în dialectul galician și în portugheză, cu care acesta este înrudit, chiar cuvântul „dor” (cu pluralul dores) însemnând durere. În braziliană se spune chiar „dor de cotovelo”, pentru suferințele amoroase, iar termenul acoperă chiar gelozia. Prin urmare nu e adevărat că dorul ar exista doar în română. 

Aici trebuie să facem legătura între dorul autohton, și doina, care e cuplată cu astfel de sentimente. Nu suntem singurii care avem sentimente amestecate, pe care apoi le exprimăm în poezie sau muzică. Și spaniolii cântă cântece de dor și jale, iar portughezii au „saudades”, cântece cu sentimente melancolice și care pot transmite deopotrivă senzații plăcute. Ce să mai vorbim că arhicunoscutele „fado”-uri sunt și ele niște „saudades” dulci-amare, iar cântecele numite „morna” transmit aceleași sentimente pe care noi le considerăm unice și intraductibile.

În ceea ce privește doina, descrisă în dicționarele explicative ca formă de cântec popular, instrumental sau vocal, ce exprimă un sentiment „de jale, de dragoste”, ea e îmbibată de influențe străine. În primul rând că sentimentul de jale (jelitul și jalea) vine din slavonă, unde жаль (žalʹ) însemna milă, compasiune sau regret. Dragostea este tot din slava veche, unde драгъ desemna ceva adorat, prețuit, îndrăgit. E foarte probabil că și acest cuvânt, pe care dacomanii îl interpretează ca pe o dovadă a existenței unui bagaj lexical strămoșesc, să fi provenit tot din proto-slavă. În fond, de ce ar avea doina o etimologie diferită, chiar ancestrală, din moment ce până și „hora”, dansul pe care îl considerăm autohton, care este prezentă și la vecinii noștri bulgari, unde apare sub forma „horo”, e venită pe filieră străină, posibil din greacă unde chorós însemna chiar dans. 

Merită să urmăm explicațiile lui Béla Bartók, care nu numai că știa muzică și era fascinat de doina românească, pe care o catalogase în forma de „horă lungă” în Maramureș. El a observat asemănările dintre cântecul românesc și muzica orientală, ceea ce i-a învrăjbit pe muzicologii naționaliști. Bartók știa ce spune, el a cules peste 3500 de melodii românești populare, astfel că a putut remarca faptul că doina funcționează pe baza unui principiu improvizațional oriental numit „makam”, practicat extensiv în muzica arabo-persană. Naționaliștii  preferă termenul „parlando rubato" pentru a descrie stilul „liber” al doinei, pentru a evita conexiunile orientale. Cu toate acestea există și etnomuzicologi autohtoni, cum ar fi Constantin Brăiloiu, care confirmau această influență orientală. Doinele, care au o mare diversitate, pot fi cântate vocal sau instrumental, combinate vocal-instrumental, pot fi de jale sau de dragoste, de cătănie sau de căsătorie, pot fi cântece de „de plai” sau cântece „de coastă”, uneori  sunt guturale, alteori sughițate sau „trăgănate” ori „cu noduri” („ca la Maramu”), nu sunt la fel peste tot. Considerate de unii (Dumitru Bughici, Dicționar de forme și genuri muzicale) un „vechi cântec popular de factură etnică românească”, doina are o largă răspândire în afara spațiului românesc. Diverse forme ale sale au fost exportate în muzica klezmer, dusă de emigranții evrei est-europeni în toată lumea, iar lăutarii de etnie romă practică doina de parcă ar fi soră cu maneaua. 

Legăturile cu spațiul slav este evidentă și din modul cum este cântată doina. Doina e mai ales un cântec de necaz (vai-vai, of-of, măi-măi sunt onomatopee locale, dar necaz vine din slavonă, unde „наказatъ” însemna pedeapsă, impusă de o instituție, de autorități). Dar aceeași doină poate fi și de joc, adică e „dansantă”, prin urmare ajunge ușor o sursă și o formă de distracție, astfel că jalea și bucuria sunt trăite simultan, ca și în cazul „dorului” (de dor și jele). Mai mult, doina era cântată mai ales la cobză, instrument folosit și numit la fel de ruși, de ucraineni sau de polonezi, iar cobza provine din turcescul „komuz” sau „qomuz”, un soi de alăută antică ce avea două (uneori trei) coarde. Așadar „doi-na” are o etimologie plauzibilă, ce poate fi găsită atât în faptul că în slavă doi se spune „dvoi”, deci „dvaina” era un cântecul interpretat la un instrument cu două corzi, poate chiar la două fluiere sau la un alt instrument dublu. E relevant că „daouli” ( din turcescul „davul”) este o tobă folosită în Balcani și de albanezi, dar prezentă și la bulgari sau la macedoneni  (în albaneză dajrë este chiar toba sau tamburina.

Ignorând toate aceste argumente raționale, Hașdeu a preluat o constatare razantă a lui Cantemir din „Descrierea Moldovei”, unde domnitorul refugiat la sânul lui Petru cel Mare afirma că doina ar fi fost legată de Panteonul dacic, unde ar fi fost chiar numele „zânei războiului” (Belona), așa că s-a născut gogomănia cu doina ancestrală. De aici Hașdeu a executat un triplu salt mortal în neantul lingvistic, în stilul său caracteristic, făcând o conexiune incongruentă  cu „limbile zendice” (de la Zend Avesta), unde exista daenā (daina), care însemna și „lege”, dar și „cântec”. Termenul, înrudit și cu persanul danah, dar și cu cântecele vedice, unde apare sub forma de dhainā, precum și pentru că în vechea sanscrită dhena era voce și chiar rugăciune, se produce incontinența logică și lingvistică. 

Așa se face că unii ajung la concluzia că strămoșii noștri traco-daco-geți și-ar fi cântat legile. Astfel doina e „cântic dulșie” pentru că era interpretată pe la serbările dionisiace. În acest scop dacomanii îl inventează pe „Dionisos”, care era de fapt Dion - Isos, Dumnezeul geto-dacilor, deci „doinițul”, Maestrul Cântăreț, Zeul tuturor guriștilor. Bizareria era susținută și de Nicolae Densușianu, care credea că în Dacia preistorică fuseseră inventate toate religiile antice, nu doar Dionysos și Orfeu proveneau din „Panteonul tracic”, ci toate zeitățile lumii.

Pentru că aiurelile sunt mai atrăgătoare decât argumentele, ele sunt ușor reluate și reciclate. Așa este și „orientalistul” Daniel Constantin care, prin anii ’80, publicase prin „almanahele” din seria „Luceafărul”, inițial în 1985 și apoi reunite într-un volum din 2005 intitulat nici mai mult nici mai puțin decât „Misteriile lui Zalmoxis” (cu subtilul „cultura spirituală a geto-dacilor. Legile și ritualurile de inițiere pentru dobândirea nemuririi sufletului), astfel de speculații. Printre alte năzbâtii ale gândirii „tracomane”, care includeau ideea că hiperboreenii erau totuna cu „abioii” din Iliada, deci cu „agatârșii” din Transilvania, care au devenit mai apoi „blajinii” (sau „rahmanii”), deveniți în cele din urmă români, Constantin împrumută de la Pârvan speculația că traco-geto-dacii aveau un cult al lui Dionysos, De aici inepția cu agatârșii care ar fi fost „purtătorii de tyrs” (aga + tyrsos). 

Fără să mai reluăm toate aberațiile, unele preluate de diverse surse online, Constantin introduce (103-104) în discuția despre doină ideea că ucenicii lui Zalmoxis (care era totuna cu Dionysos) s-au răspândit în toată lumea și au dus cu ei practicile lor legislativ-vocale. Ei erau un fel proto-civilizatori, care ar fi dat la toată lumea „legile cântate” - descoperite de către mitomanul nostru atât la spartani, cât și la triburile bantu. Și, pentru că Orfeu era tot trac și cânta din liră și din gură, doina e atribuită și semizeului care ar fi inventat cântecele de jale (și dor!).

Găsim și la Dan Botta perpetuarea acestei ipoteze năucitoare, dar seducătoare (în „Unduire și moarte”, în Gândirea, an XIV, n. 9, 1935, pp. 457-464). Convins că „thracii hiperboreeni” erau monoteiști, credința lor în Zalmoxis fiind unică, ea a fost șterpelită de către străini, Botta crede că ideile traco-dace reapar în cultele de la Eleusis, unde inițiații primeau doctrina nemuririi sufletului. Convins că zeul strămoșilor noștri pelasgi ori hiperboreeni a fost apoi „confiscat” de către greci, care ni l-au fi furat nu numai pe Zalmoxis, dar și pe Apollo, dovadă că în Dacia locuiau „apulii”,  Botta (ca și alți tracomani) uită faptul că Herodot spunea clar că tracii erau politeiști, ei închinându-se atât lui Marte (Ares), cât și lui Dionysos, dar și zeiței Bendis (echivalată cu Diana).

Celălalt traseu, pe care îl găsim tot la Hașdeu, care o ia pe arătura etimologiilor abracadabrante, este conexiunea dintre „doina” mioritică și lituanianul „dajna”. Legătura fusee deja identificată de unii lingviști străini, dar Hașdeu face din aceasta o dovadă a faptului că românii ar fi descendenții unei proto-națiuni universale care s-a extins în toată Europa, de unde și ori­ginea „nelatină” a doinelor populare. Găsind în lituaniană cuvântul dainotojis (cântăreţ) și daininkas (poet), scriitorul și lingvistul nostru amator ajunge la concluzia că românii şi „litvanii” ar fi fost cândva învecinați, prin urmare marele popor trac (adică „ginta tracică”), din care făcea parte și „fracţiunea sa dacică”, ar fi vorbit o proto-limbă care a influențat nenumărate neamuri.
Oricât de aberantă ar fi, ipoteza va fi reluată de către alți autori de la noi, preocupați în exces de tracism. Printre aceștia se remarcă Sorin Paliga, autorul unui întreg „lexicon etimologic tracic”, care plasează limbile tracice, ilirice și pe cele indo-iraniene alături de limbile baltico-slave, care ar fi făcut parte dintr-o mare familie „satem”. Paliga ajunge la concluzia că tracii și dacii vorbeau o limbă asemănătoare cu balticii. Ipoteza fusese deja avansată de lingvistul american Harvey E. Meyer în 1999, într-un articol în care afirma că dacii și tracii erau „baltoizi”, adică aparțineau grupului „sud-baltoidic”, dovezile fiind cele câteva cuvinte asemănătoare între limbile baltice și cele sud-dunărene (printre care și româna). Argumentele sunt, însă, inconsistente, cum se vede din eforturile lui Paliga de a ilustra această „rubedenie” daco-baltică prin exemple lingvistice care conțin cuvinte ca doină (dar și baltă sau buruiană), ajutat de pseudo-argumente dintr-o etnogeneză inventată. Conform acestor speculații carpii și costobocii au participat la formarea popoarelor slave, ceea ce face și mai puțin convingătoare explicațiile. Și aici, explicația simplă este ignorată. Lituanienii au fost vecini cu slavii, deci traseul lingvistic trebuie să fi urmat contagiunea cu limbile slave, nu cu presupusa limbă a hiperboreenilor.

De ce ar fi fost doina un cuvânt din iraniană sau din lituaniană, când putea la fel de bine să provină din maghiară - Hașdeu știa această explicație, dar o excludea. E relevant că în maghiară cântec este „dal”, iar a cânta se spune dalolni, deci a doini = dalolni. Iar cuvântul doină, care nici măcar nu există la fel în toate graiurile românești - la moldoveni e duină, în Transilvania e daină, iar în unele zone din Ardeal e pur și simplu horă - are pronunții similare. E posibil ca în tot arealul carpatic să fi existat termeni similari, folosiți de mai multe popoare, care aveau practici culturale și muzicale asemănătoare.

A treia direcție o urmează Lucian Blaga, care a concluzionat că doina era o manifestare pur mioritică, rezultat al unei experiențe ancestrale, care a generat mecanisme inconștiente vizibile în formă muzicală și în cântecul popular românesc. Astfel „doina” era o oglindă a destinului nostru colectiv, marcat de un infinit de urcușuri și coborâșuri (suiș și coborâș), doinele strămoșești s-ar fi păstrat în mod misterios din Neolitic până la Eminescu. Și aici găsim la Sorin Paliga un „salto mortale” din deal în vale. Traco-lingvistul nostru sugerează că dacus și daină sunt „coradicale”, de fapt ar fi existat un radical lingvistic mai ancestral și mai amplu, numit „dad-did-dod-dud-” (v. Sorin Paliga. „Un cuvînt străvechi - doină”. Euchronia 1, 2, 1992, pp. 22-32). Astfel dacii erau conectați nu doar cu doina, dar și cu doda, cu dada și poate chiar cu duda, de unde vorbitul în dodii și inventarea de dude. 

Dacă dacii (cu prietenii lor geții) erau un soi de cântăreți juridici ai Antichității, deveniți celebri pentru faptul că interpretau duios (sau doios), atât la nuntă, cât și la înmormântare, cântece monoteiste nu vom ști niciodată. 

Singurul lucru cert este că România de azi e plină de muzicanți, de guriști și de urechiști, care interpretează grabnic și ușor tot felul de tembelisme.