Cine (nu) l-a omorât pe Isus?

Ideea că „iudeii l-au omorât pe Domnul Isus Hristos” reverberează în istorie de câteva mii de ani și continuă să fie propagată, după cum vedem din exemplul alăturat, o scrisoare pastorală din 2016 a episcopului Sebastian al Slatinei, care îi învață pe enoriași o asemenea enormitate. Chiar dacă în lumea catolică această prejudecată este în mod oficial denunțată, la al doilea Conciliu de la  Vatican din 1965 s-a decis, prin documentul intitulat „Nostra Aetate”, că evreii nu sunt vinovați pentru uciderea lui Isus, acuzația colectivă de „deicid” la adresa întregului popor continuă să fie vehiculată, încurajată, răspândită.

Nu e de mirare, pentru că denunțarea „crimei” poporului evreu și etichetarea evreilor ca „ucigași ai Mântuitorului”, apare chiar în textul evangheliilor. În versiunea lui Matei (cap 27), textul biblic începe printr-o învinovățire inițială a „preoților de seamă” și a „bătrânilor norodului”, după care evanghelistul descrie o suită de intenții criminale, încheiate cu moartea rabinului din Nazaret.  

Scenariul este următorul: în noaptea zilei de joi, după masa tradițională de Paști, Isus a fost arestat. Este dus în fața Sinedriului, sunt citați martori care nu participă la proces (conform Legii mozaice acuzatorii ar fi trebuit să fie de față), Isus fiind acuzat că a amenințat cu distrugerea templului din Ierusalim și s-a autoproclamat „Mesia”. Evanghelia lui Matei mai spune că, atunci când „s-a făcut ziuă”, conducătorii „au ținut sfat” împotriva lui Isus, decizând „să îl omoare”. Așa că, în dimineața zilei de Paști, înainte de Șabat, a fost dus la „dregătorul” Pilat, care, considerând că Isus nu era vinovat, a vrut să-l „slobozească”. Cu ajutorul unui tertip avocățesc, care ar fi prevăzut posibilitatea eliberării unui condamnat în ziua de Paști, „democratul” Pilat i-ar fi întrebat pe evrei pe cine să elibereze, pe criminalul Baraba sau pe Isus, „care se numește Hristos”? (Mt 27:17). Aici urmează o culpabilizare explicită și colectivă a poporului evreu, justificată pe fond de intenția evanghelistului și a creștinilor de mai târziu, să de-culpabilizeze conducerea romană și să arunce responsabilitatea uciderii lui Isus asupra tuturor evreilor. Procuratorul roman Pontius Pilatus (prefect al provinciei Iudeea între 26 și 36 e.n.) nu avea de ce să îi întrebe pe evreii adunați în curtea palatului său din Ierusalim de mai multe ori pe cine să elibereze, putea să decidă pur și simplu. Iar faptul că „norodul” strigă că vrea ca Isus să fie răstignit, amplificat în evanghelia după Matei care consemnează că „norodul” (în traducerile moderne „poporul”) ar fi strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”, este o atrocitate. Pilat, în mod teatral, se spală pe mâini și spune: „Eu sunt nevinovat de sângele Neprihănitului acestuia”.

Din păcate acest blestem de sine, atribuit „poporului” evreu, a justificat mii de pogromuri, crime și, în cele din urmă Holocaustul, iar vinovăția colectivă nu poate fi acceptată nici măcar contextual. „Poporul” nu era reprezentat de câțiva guralivi care, în ziua de Paști a anul 33 e.n., ar fi trebuit să stea acasă. 

Iar ideea că „iudeii” l-ar fi ucis pe fondatorului religiei creștine (care nici măcar nu exista pe-atunci) este în sine reprobabilă, pentru că doar romanii puteau (și au și făcut-o) să execute pe cineva în Iudeea aflată sub suzeranitatea împăratului Tiberius.

O carte recentă a profesorului Israel Knohl, unul dintre cei mai importanți specialiști contemporani în studii biblice, care predă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, intitulată „Confruntarea lui Mesia” (The Messiah Confrontation: Pharisees versus Sadducees and the Death of Jesus, The Jewish Publication Society, 2022) se bazează pe o premisă provocatoare. Argumentul central al cărții este acela că nu poporul evreu a decis eliminarea lui Isus, ci un mic grup, numit astăzi „saduchei”, care a și dispărut din istorie.

De fapt acest lucru lămurește două chestiuni mult mai dificile, aceea că evreii „l-au omorât pe Domnul nostru” și că „nu l-au acceptat pe Isus ca Mesia”. Knohl analizează întreg contextul și demonstrează că relația dintre creștinism și iudaismul din primul secol al erei pe care o atribuit lui Hristos, este mult mai complexă.

Studiul aplicat pe textele biblice, ne oferă o serie de sugestii extrem de importante despre motivele pentru care Isus a fost condamnat și răstignit. Specializat în tema mesianismului biblic și în textele din perioada celui de-al Doilea Templu, Knohl consideră că procesul și condamnarea lui Isus au fost rezultatul unei confruntări între două curente de gândire ale iudaismului, ambele dispărute astăzi.

Fariseii, care sunt etichetați negativ chiar și astăzi, erau un grup de evrei religioși care aveau convingeri și credințe extrem de apropiate de cele ale lui Isus. Numele vine din ebraică, unde „prushim” sau „perushim” însemna „cei curați”, „cei puri”, care respectau cu strictețe poruncile din Tora. Ei erau în opoziție și cu saducheii, dar și cu membrii sectei de la Qumran, cărora li se spune uneori „esenieni”. Aceste trei secte evreiești aveau convingeri diferite și erau adeseori în opoziție, după cum scrie Iosif Flaviu (Flavius Iosephus) cele trei „școli filosofice” care divizau Israelul în acea perioadă.

Knohl analizează un text antic, intitulat „Psalmii lui Solomon” și care a fost atribuit fariseilor, care ne oferă posibilitatea să înțelegem gândirea acestei secte. Spre deosebire de saduchei, care au negau existența Providenței divine, dar și spre deosebire de membrii sectei de la Qumran, care credeau în predestinare, fariseii credeau nu doar în Providență, dar susțineau și Învierea. Și mai important, este că această carte ne dă posibilitatea să înțelegem ce credeau fariseii despre Mesia. Psalmii lui Solomon spun textual: „Vezi, Doamne, și ridică pentru ei împăratul lor, Fiul lui David, la ceasul pe care îl vei alege, Doamne, să stăpânească peste Israel, robul Tău”.

Simplificând argumentele, fariseii aveau o concepție mesianică extrem de similară cu cea avansată de Isus, în vreme ce secta care l-a condamnat la moarte, saducheii, erau anti-mesianici și negau existența îngerilor dar și, după cum spun evangheliile, nu credeau în înviere morților (celebra întrebare absurdă, despre femeia căsătorită cu șapte frați) 

Knohl consideră că procesul lui Isus a fost punctul culminant al unui conflict între două curente biblice, care înțelegeau în mod radical diferit referințele la Mesia din Tora. Saducheii erau adepții unei școli de gândire pentru care divinul și umanul nu se amestecau și pentru care însăși ideea că Dumnezeu ar fi avut un fiu era o blasfemie. 

Pe de altă parte fariseii credeau în venirea unui Mesia, rege salvator al poporului ales care va proveni din casa lui David.

Un argument extrem de convingător pentru această apropiere dintre mesianismul lui Isus, care era influențat de gândirea sectei de la Qumram, și farisei este găsit de Knohl chiar în Noul Testament. În „Faptele apostolilor” este menționat un alt proces, de data aceasta fiind judecat Saul din Tars (viitorul sfânt Pavel) unde fariseii, de data aceasta participanți la discuțiile din Sinedriu, au intervenit în favoarea celui judecat, mai ales datorită similarității între opiniile lor, în special cu privire la problema învierii morților. În acest context Saul (Pavel) a strigat: „Fraților, eu sunt fariseu, ca și strămoșii mei! Sunt judecat pentru credința în învierea morților!”. Înainte de apariția doctrinelor creștine, confruntarea dintre mesianism și anti-mesianism a fost o problemă evreiască.

Concluzia este clară, Isus a fost condamnat pentru opiniile sale mesianice de către saduchei, iar dacă fariseii ar fi fost prezenți la proces, nu ar fi ajuns la moarte. Desigur, aici Knohl urmează o altă sugestie, avansată încă din 1906 de Albert Schweitzer, în cartea despre cine era „Isus istoric” (The Quest of the Historical Jesus). În fond Isus a venit la Ierusalim cu prilejul sărbătorilor pascale, i-a provocat pe saduchei cu bună știință, așteptând să fie arestat și ucis, prin această jertfă el punea în practică ceea ce spuneau textele biblice.

În evanghelii cei care l-au judecat și condamnat pe Isus au fost „arhiereii”, numiți de evangheliști Anna și Caiafa (de unde și expresia de la Ana la Caiafa), ajutați de un grup descris generic drept „preoți și cărturari”. Aceștia erau liderii religioși ai Templului și aliații politici ai Romei, de altfel Marele Preot era Caiafa, din casa Kathros, menționat și de Iosif Flaviu, care, ca și socrul său, Anna (la Iosif Flaviu el este Ananus, fiul lui Seth), era numit în funcție de către guvernatorul roman. Caiafa (ca și Anna, despre care doar evanghelia lui Ioan spune că ar fi luat parte la decizia de ucidere a lui Isus) era în mod radical anti-mesianic, dar și anti-monarhic. Detalii ne oferă și Iosif Flaviu, care spune în „Războiul iudaic” că saducheii credeau că Dumnezeu nu vede acțiunile oamenilor și nu călăuzește omenirea, că nu există nemurirea sufletului și nici nu urmează vreo răsplată sau o pedeapsă după moarte. Ideile lor nu sunt tipic evreiești. Pe de altă parte, chiar ideea existenței unui „Mesia”, așa cum o înțeleg creștinii astăzi, a fost o creație a iudaismul târziu. E de remarcat și faptul că textele biblice foloseau destul de liber apelativul de „Mesia”, acesta fiind atribuit inclusiv lui Cirus cel Mare, regele Babilonului, care este numit „unsul lui Iehova” (Isaia 45:1), adică „Mesia”. De fapt iudaismul rabinic, care s-a dezvoltat după distrugerea Templului de către romani în anul 70 e.n., a abandonat principiile saducheilor, tradiția rabinilor continuând o parte din ideile fariseilor, inclusiv mesianismul.

Ostilitatea între creștini și poporul evreu, acuzat pe nedrept că l-ar fi răstignit pe Isus, nu este bazată pe fapte reale. Procesul lui Isus a avut loc în contextul conflictelor între doctrinele evreiești, nu între evrei și creștini. Chiar dacă fariseii nu erau în total acord cu Isus cu privire la modul cum trebuia să se comporte Mesia, din punct de vedere doctrinar aveau valori apropiate. Knohl spune chiar că procesul lui Isus și mai ales condamnarea lui la moarte nu s-ar fi produs dacă romanii ar fi dat fariseilor funcția de Mare Preot și nu saducheilor, iar dacă printre judecătorii lui Isus ar fi fost prezenți fariseii, Isus nu ar fi fost răstignit. Chiar prin faptul că procesul a avut loc joi spre vineri, înainte de Șabat, a fost o înscenare a saducheilor, care erau minoritari în Sinedriul din Ierusalim, ei știind că fariseii nu vor veni la discuțiile cu Isus din pricina interdicțiilor din Legea mozaică.

După cum observă și Knohl, chiar numele lui Isus indică o conexiune mesianică, Isus este doar o variantă grecizată a adevăratului său nume, care era  Yeshua (sau Yeshu, în ebraică), însemnând Mântuitor sau Salvator (din „Yeho” plus „shua”, adică „Iehova ne va salva”). Întreaga filosofie religioasă a rabinului din Nazaret (și a sectei Nazarinenilor), începe prin citirea unui pasaj mesianic din cartea lui Isaia, în chiar sinagoga orașului său natal (Evanghelia după Luca (4:18-21). Acolo se spune că Isus ar fi anunțat că „Astăzi s-a împlinit Scriptura” care spune „Duhul Domnului este peste mine, pentru că El m-a uns” și în auzul vostru”, dar tot acolo este menționat faptul că mai mulți concetățeni ai săi („toți cei din sinagogă”) s-au „umplut de mânie” auzind una ca asta și au vrut să îl arunce într-o prăpastie.

Unii rabini contemporani, cum este rabbi Ariel Cohen Olloro, au propus „rejudecarea procesului lui Yeshua” și anunțarea unui alt verdict decât cel care a dus la suferințele din vinerea răstignirii. Poate că, așa cum susține autorul, este momentul pentru o vindecare a iernii acestei vrajbe între creștini și evrei, poate ar trebui să renunțăm la ideea că evreii ar fi de vină pentru moartea lui Isus.

Aici o discuție pe o temă apropiată între Knohl și Ishay Rosen Zvi