Filosoafe, filosoafe, câți Isuși îmi dai?!

O cărțică, rezultat al unor angoase pandemice ale marelui nostru „Gânditor de Dâmbovița”, pre numele său Gabriel Liiceanu, intitulată cu modestie „Isus al meu” (Humanitas 2020), propune nici mai mult nici mai puțin decât un alt sistem teologico-filosofic, care să ne ducă spre o „etică universală”. Volumul, cu titlu de cântare „pocăită” (ce putea fi interpretată de Diana Pup, printre alții), are ceva de șlagăr editorialistic, autorul însuși spune cu falsă modestie că a scris-o (și a terminat-o!) în două luni, timp în care n-a mai ieșit din casă, din pricina Covidului.
Cartea acestui Zwingli de Cotroceni, care se crede probabil un soi reformator teologic laic, mereu convins că descoperă smirna din tămâia filosofiei, este doar o lungă reciclare a unor idei deja vehiculate, consumate de vreo jumătate de mileniu de filosofie și teologie. Chiar și titlul este o trimitere la premisa protestantismului occidental, care afirmă (simplificat) că fiecare e cu Isusul mă-sii (cuius regio, eius religio). În bisericile tradiționale (cea catolică și cea ortodoxă), relația cu Hristos nu este personală și privată, ci comunitară. În fine, ipotezele din „Isusul Liiceanului” nu sunt altceva decât un „Personal Jesus” interpretat de Def Leppard, nu de către Depeche Mode (pentru cei care nu au văzut videoclipul, înseamnă bătrânicios și lipsit de creativitate). Toate marile „provocări” teologice din „Isus al meu” sunt niște truisme spuse în formă ostentativă. Premisa și posibilitatea existenței unui Isus „personalizat”, dar și raționalizat și explicabil, este o creație a Reformei care, rupându-se de catolicism, așa cum se întâmplă cu protestanții de felurite denominațiuni, a adoptat ideea că orice credincios poate avea o „relație personală” cu Isus, că accesul la divinitate nu trebuie intermediat de către o instituție sau de către o castă preoțească.

Revoluția teologică a beemvistului moralist și curajul de a promova „un Isus” personalizat, nu e mai mult decât o filosofie morală practică. Pigmentată cu formule voit provocatoare, cum este aceea că Biblia e „cel mai mare os-de-ros hermeneutic”, sau că Dumnezeu este „doar anexa lui Isus”, unele lipsite de consistență și coerență, fiind simple jocuri de cuvinte menite să genereze profit din vânzarea de „bestselleruri”, „Isusul lui Liiceanu” se alătură „Isusului lui Pleșu”, înhămat la căruța comercialismului. Cartea nu adaugă nimic la dezbaterea universală de idei, poate doar să fie o notă de subsol în subțirica istorie a filosofiei teologice mioritice.
Senzația cea mai neplăcută la lectură este dată de aglomerarea de țuțisme, asupra cărora nu merită să insistăm prea mult, dar care pot fi ilustrate ca posibile meme pe Internet. De exemplu, conform logicii paradoxului forțat practicat de acest discipol al lui Țuțea, Isus este definit ca „cel mai mare seducător din istoria omenirii”; sau „Isus este singurul muritor care alege să moară rămânând nemuritor” ori gogomănia conform căreia Isus ar fi afirmat că „este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi”, astfel devenind „ceea ce pretindea”. „Isusul Liiceanu”, ar fi declarat un „război pașnic” întregii specii umane, scopul său fiind acela de a da omenirii „o nouă stare morală”, idee care e doar o prelungire a unei vechi ipoteze kantiene, o altă variantă de secularizare a întregii învățături creștine, care ar fi doar un „ricoșeu moral”.
În cele din urmă cartea se încheie cu o concluzie modestă, care arată că autorul a învățat lecția lui Isus, Liiceanu afirmând că se consider „un înger” (doar un pic). Dar, dincolo de aceste panseuri de licean care vrea să-și impresioneze colegele zglobii la o țigară în fundul curții școlii, există în Noul Testament o serie de paradoxuri reale, care generează un conflict între cel puțin „doi Isuși”.
Unul este „Isusul cel bun și blând”, care apare mereu cu zâmbetul pe buze, cam ca în filmele seriale despre viața lui Isus, cum este filmul de televiziune regizat de Bruce Neibaur, cu John Foss în rolul Mântuitorului (disponibil online https://youtu.be/VGmvS_WXgTA). Acest Isus, care se joacă tandru cu copiii, predică iubirea față de vrăjmași și recomandă întoarcerea celuilalt obraz este „Păstorul cel bun”, el e Isusul care iartă mereu și iubește necondiționat, e un personaj tandru, care mângâie și sărută pe toată lumea, care care caută mielul pierdut și îl aduce cu blândețe acasă, fără să îi tragă un toc de bătaie, după cum ar fi meritat.Însă, așa cum demonstrează Mark L. Strauss (Jesus Behaving Badly: The Puzzling Paradoxes of the Man from Galilee, InterVarsity Press, 2015), există un Isus mult mai întunecat și mai complex decât cel care ne este livrat în predicile convenționale de duminică și chiar în cărțile de teologie liceană.
La acest Isus „întunecat” merită ne gândim. El le spune ucenicilor să-și abandoneze și chiar să-și urască familiile, ba chiar îi îndeamnă la auto-mutilare, cerându-le să-și taie diverse părți ale corpului. În Matei 5:29-30 auzim un Isus fundamentalist, care vorbește ca un sadic. Decât să păcătuiești, mai bine îți dai o mână, îți smulgi limba, sau îți retezi un organ genital. Cu excepția scopiților, prea puțini au dus până la capăt aceste sugestii, cei mai mulți preferând o formă de castrare intelectuală, în stilul filosofilor de canapea.
El este Isusul amenințător, care ne sperie mereu cu Iadul, care ne spune că vom fi aruncați în Gheenă și vom arde etern. Există un Isus violent și necruțător, care blestemă smochinul numai pentru că nu îi face pe plac imediat, care aruncă porcii de pe stânci și care îi bate pe zarafi în templu cu biciul, provocând haos și distrugere.
Există și un Isus despre care nu vrem să vorbim și care e pomenit arareori la slujba de duminică, dar care e prezent în imaginarul creștinătății. El este Isusul rasist și sexist, care o alungă pe femeia canaanită când îl roagă să o ajute, care o compară pe sărmana femeie cu un câine, implicit stabilind un factor de segregare etnică. Sau nu este acest Isus sexist, din moment ce nu avea nicio femeie printre apostoli, iar singurele roluri atribuite femeilor era acela de a-i fi spălat picioarele și de a-i curăța corpul după moarte?
Cum conviețuiesc acești doi Isuși dihotomici? Albert Schweitzer explica această diferență prin conflictul dintre un „Isus istoric”, adică personajul uman și real, cu defectele și slăbiciunile omenești și „Isusul ficțional”. Acest Isus a fost de fapt creat și transformat mult mai târziu de către instituțiile creștinismului, care au făcut dintr-un rebel un predicator moralizator, dintr-un profet al Apocalipsei și al sfârșitului iminent al lumii, un profet de bun simț, care predică frăția și care promovează filantropia. Acesta este și Isusul cumințit, cel care le place tuturor filosofilor cu predispoziție spre morala socială. 
Eu prefer un Isus „băiat rău”, un „bad boy” din Palestina, care se comportă urât și căruia îi displăceau ipocriții și fățarnicii.
Antropologul religiilor, Hector Avalos urmărește traseul acestui Isus necuviincios (în The Bad Jesus: The Ethics of New Testament Ethics. Sheffield Phoenix, 2015), susținând că unele dintre ideile acestui „mauvais garçon” din Galileea stau la baza multor probleme ale societății contemporane. 
Uităm adeseori că Isus a fost un agitator religios, care își îndemna ucenicii să scoată sabia, un profet violent care denunța elitele epocii sale. Imaginea sa de pacifist, care îi îndemna pe discipoli să-i iubească pe toți semenii, ba chiar și pe dușmanii cei mai aprigi, care le cerea să dea totul în mod altruist este, cel mai probabil, o creație târzie a instituțiilor bisericești și al statului roman. 
Isusul „rău” afirmă că împărăția Domnului se ia cu forța, nu cu duhul blândeții, mesajele de blândețe și smerenie sunt în contradicție cu Fiul Omului care a intrat în curtea Templului și i-a bătut pe zarafi, aruncând cu sudalme  în stânga și-n dreapta. Când vorbește cu fariseii, pe care îi face de la obraz „ipocriți”, „morminte vopsite”, Isusul acesta e clar „băiat rău”, care îi stropește cu zdrachelină pe toți și le zice cum îi vine la gură. Uneori îi face orbi, alteori lacomi, prefăcuți, dar și copii ai Iadului, ba chiar criminali și copii de criminali (Matei 23:13-36). „Vai vouă”, le zice, „nu o să intrați în Împărăția cerurilor. Șerpilor, viperelor, în Iad ajungeți! Dacă eram fariseu, aș fi fost cel puțin enervat de acest Isus impertinent.
Ce ne facem cu mesajul de iubire totală și necondiționată dacă Isus îi spune chiar mamei lui să îl lase în pace cu pretențiile ei nejustificate, când aceasta îl bate la cap la nunta din Cana Galileii? El este Isusul enervat și deranjat, care care strigă la ucenicul său „Înapoi Satana” (iar dacă ne gândim că se referea la Petru, viitorul papă al papilor, putem găsi alte conexiuni neplăcute).
Găsim pretutindeni în Noul Testament această contradicție. Există un Isus spune: „Întoarce celălalt obraz” sau „„Fericiți făcătorii de pace, căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9), dar și un Isus care zice: „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10: 34) și care proclamă explicit că „Am venit să aduc foc pe pământ!” (Luca 12:49). Este un Isus radicalist, care te exclude imediat: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Matei 12:30) și cel pașnic, care ne îndeamnă la o obediență de rumegători. Cum e compatibil mesajul de iertare și acceptare a păcatului și a tuturor păcătoșilor, cu afirmațiile radicale despre „păcatul împotriva Duhului Sfânt”, care este de neiertat? Cum se împacă acel Isus al tuturor, cu Isusul elitist, care spune limpede că „mulți chemați, puțini aleși (Matei 22:14).
Mai există chiar și un Isus nedrept, care are propria sa viziune despre dreptate și care seamănă mai mult cu cruzimea și . Așa este în pilda „talanților”, unde apare formula șocantă „celui care are i se mai dă”, iar celui care are un sigur „talant” i se ia și ceea ce are. Ideea cu „de la cel ce n-are se va lua chiar și ce are” nu prea este atrăgătoare, iar faptul că servitorul „nefolositor” e aruncat în întuneric, acolo unde va fi „plânsul și scrâșnirea dinților” e destul de groaznic. Ce să mai vorbim de fiul risipitor, care cheltuie toți banii, iar fraierul de frate care a rămas acasă și a făcut tot ce trebuia nu primește nimic. La fel este povestea cu invitarea la masă a tuturor nespălaților, a ciungilor și a orbilor, care sunt chemați pe nemeritate.
Dacă Isus era blândul păstor, de ce le spunea contemporanilor săi, ca și vărul lui cunoscut cu numele de Ioan Botezătorul, că trebuie să se pocăiască sau vor arde în Iad?!
Ori mesajul lui Isus nu a fost chiar atât de clar și nici el nu știa ce voia, ori există niște contradicții generate de intervenția asupra gândirii sale din exterior. 
O posibilă explicație, care decurge din comportamentul lui Isus din timpul sărbătorilor de Paști din Ierusalimul anului 33, care l-au și dus la moarte, în urma unei condamnări rapide pentru blasfemie și sediție, este atac direct la adresa conducerii religioase și politice din acel moment. Unele dintre parabole sunt de-a dreptul defăimătoare și calomniatoare, mai ales când îi compară pe preoții evrei cu lucrătorii viei care nu-și fac treaba, care îi bat pe paznici și îl ucid pe fiul proprietarului.
Aici merită menționată ipoteza avansată de Samuel G. F. Brandon (Jesus and the Zealots: A Study of the Political Factor in Primitive Christianity, 1967), care documentează legăturile politice dintre Isus și zeloți. Dacă analizăm atent contextul, Isus a fost un revoluționar care avea legături directe cu mișcarea anti-romană, care nu a fost executat „de evrei”, ci a fost răstignit de romani pentru rebeliune împotriva Imperiului Roman. O dovadă este aceea că unul dintre discipolii lui, care se numea Simon, era descris ca „zelot”, înainte de a deveni creștin. Mai mult, „trădătorul” Iuda este numit „Iscarioteanul”, interpretat uneori ca un apelativ cu trimitere la localitatea sa de baștină (adică din Kerioth, o localitate din Israelul vechi, probabil orașul Kirioth din Moab). Dar „Iscarioteanul”, pe care Isus îl aprecia din moment ce îi încredințase finanțele micii sale congregații nomade, putea fi o poreclă legată de „sicarii”, grup de zeloți radicali care purtau pumnale, cuțite cu care erau gata să taie beregata necredincioșilor. Dacă acest „Iuda Cuțitarul” a făcut sau nu parte dintr-o grupare de ultra-fanatici, nu putem ști cu certitudine, însă fanatismul face parte integrantă din comportamentul multor credincioși (creștini și nu numai).
Isusul pacifist, după cum demonstrează Brandon, este o creație a latinizatorilor și a filo-romanizatorilor, proces explicit în evanghelia după Marcu. Insistența asupra faptului că Pilat din Pont a vrut să îl ierte pe Isus, chiar sugestia că el ar fi fost adeptul supunerii, că ar fi spus „dați Cezarului ce e al Cezarului”, arată că această dimensiune a lui Isus e inventată. 
Unde era Isus „împăciuitorul” când rabinul din Nazaret striga către elita preoțească a Templului, acuzându-i că au transformat Casa Domnului într-un cuib de hoți? E ca și când te-ai duce la Catedrala Mântuirii Neamului și ai zbiera în gura mare că Patriarhia e mai interesată de bani decât de cele sfinte (deși nu e greșit), dar să faci lucrul acesta în săptămâna de dinainte de Paști, este o ofensă atât de mare că până și blândul Teodosie de la Constanța ți-ar da în cap.
Eu îl iubesc pe Isus scandalagiul. El este Isusul care face totul pe dos, care schimbă lucrurile și care propune inversarea ordinii lumii, care transformă modul de gândire. Așa este în pasajul din Matei 5:43: „Ați auzit că s-a spus: „Iubește pe aproapele tău și urăște pe vrăjmașul tău.” eu vă spun… faceți invers. Și acesta e diferit de Isusul conservator,  care zice că nu a venit să schimbe nicio iotă din Scriptură. Exemple clare ale radicalismului său contrariant sunt menționate în repetate rânduri - Legea spunea clar că nu trebuie să lucrezi de Șabat. Ce făcea Isusul cel cuminte? Vindeca taman de Șabat, spre oroarea rabinilor și a credincioșilor din epocă. Și acum, dacă Isusul acesta ar merge prin cartierele religioase din Ierusalim, ar lua bătaie sâmbăta. 
Sunt multe lucruri pe de-a-ndoaselea în gândirea acestui Isus al schimbării. De exemplu, când ucenicii vin și îl întreabă cine va fi primul (după ce va veni Împărăția Cerurilor despre care, apropo, unul dintre Isuși anunțate că se va întoarce într-o generație, dar nu a mai venit), el le spune că primul va fi ultimul și ultimul va fi primul. Cred că au rămas cu toții bouche bée, pentru că Ioan și cu Petru se așteptau să primească ceva „foncții”.
Pe de altă parte Isus era un mare pișicher, de fiecare dată când fariseii și saducheii încercau să-l prostească, el le răspundea mereu înapoi cu o altă întrebare. De exemplu, o problemă dificilă, legată de plata taxelor, este rezolvată cu o șmecherie, aproape o scamatorie logică. El le cere o monedă și îi pune să spună cine era inscripționat pe monedă.
Adeseori, din motive practice, folosea vorbitul în dodii. Multe dintre pilde (a fost o dată un samaritean), proverbe (cine este fără păcat să arunce primul cu piatra), metafore (cămila și urechile acului), hiperbole (bârna din ochi), ghicitori (cine ziceți că sunt eu), jocuri de cuvinte (tu ești Petru, pe această piatră…) sunt vorbiri într-o dungă (adică cine are urechi, aude).
Cine a fost Isus cu adevărat? Era el un soi de Mahatma Gandhi, sau un fel de Malcolm X?
Era, așa cum îl etichetau unii contemporani, „un lacom și un bețiv, un prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Luca 7: 34), sau un ascet care respecta toate legile mozaice. Chiar și evangheliile ne spun că Isus era „băiatul rău din Galileea”, care, deși conaționalii lui care respectau Legea se fereau de „necurăție”, mânca și petrecea cu vameșii și cu prostituatele, ceea ce nu e un comportament demn de un moralist, mai ales că Legea zicea să nu te atingi de păcătoși. A fost Isus un predicator al unei „Împărăție spirituale”, care ne îndeamnă să ne gândim la Lumea de Apoi, sau un revoluționar al timpurilor sale, care dorea îmbunătățirea societății din care făcea parte. A fost mesajul său un mesaj al supuneri, perfect pentru obediența în fața puterii politice, sau unul al nesupunerii și răzvrătiri față de ipocrizie și convenții false?
Realitatea este că nu știm. Isus nu a scris nimic, deși știm sigur că știa să scrie și să citească. Tot știm despre Isus sunt Isușii cuiva, mai întâi a fost Isusul lui Pavel, apoi Isusul lui Constantin cel mare, Isusul lui Calvin și, de ce nu, Isusul lui Liiceanu.