Blaga și „gândirea evreiască”

Lucian Blaga a fost, între 1916 și 1920, student la universitatea din Viena, unde a urmat cursuri de filosofie și biologie, primind în cele din urmă titlul de „doctor în filosofie”, cu o teză în limba germană despre cultură și cunoaștere (Kultur und Erkenntnis), cam în aceeași perioadă când scria „Poemele luminii”. Gândirea poetică blagiană și apoi întregul său sistem filosofic sunt legate de problema cunoașterii (Erkenntnis) şi a relației cu trăirea (Erlebnis) și cultura (Kultur). Ceea ce nu se știe este legătura dintre acest sistem de gândire și filosoful de origine germană Moritz Schlick, fondatorul faimosului „Cerc de la Viena”, numit și „Cercul Schlick”. 

Din păcate Schlick, considerat părintele pozitivismului logic, este cvasinecunoscut la noi, gândirea sa filosofică are doar o traducere parțială, făcută de academicianul Mircea Flonta, apărută la o editură din Giurgiu numită Pelican (Moritz Schlick, Formă şi conţinut. O introducere în gândirea filosofică. Editura Pelican 2003). De altfel, în introducerea la acest volum („Un autor pe nedrept uitat”, pp. 7-33) Flonta lasă să se înțeleagă, mai degrabă neintenționat, că Schlick și-ar fi scris studiile în anii ’20-’30. Volumul editat de Flonta publică și studiul fundamental, intitulat „Sensul vieții” (publicat în versiunea engleză în The Meaning of Life: A Reader, editat de E. D. Klemke și Steven M. Cahn, ed. 4. Oxford University Press, 2017), ca o „Addenda” la „Formă și conținut”, unde găsim legăturile directe dintre Blaga și Schlick. 

Numai că gândirea lui Schlick și studiile sale despre tipurile de cunoaștere au apărut încă din 1911 („Was is Erkenntnis?” sau „Vom Wert der Erkenntnis”), iar cartea despre teoria cunoașterii nu este din 1925, cum lasă să se înțeleagă Flonta, varianta din acel an fiind ediția a doua, prima dată de apariție e anul 1918 (cf. Herbert Feigl și Albert E. Blumberg. „Introduction” în General Theory of Knowledge, trans. Albert E. Blumberg Springer-Verlag, 1975). În plus cartea lui Schlick din 1908, care nu a fost tradusă nici în engleză darmite în română, se intitula Lebensweisheit (Despre înțelepciunea vieții), titlul său reverberând în poezia lui Blaga (la fel și subtitlul - Versuch einer Glückseligkeitslehre u. Fragen der Ethik).

 Nu se putea ca Blaga, student la Viena cu o teză despre cunoaștere să nu fi știut despre aceste studii sau să nu fi parcurs teoria generală a cunoașterii a lui Schlick. Consider că Blaga nu a fost doar familiarizat cu studiile acestui filosof, dar că sistemul său de gândire este o re-versiune a ideilor acestui mare filosof austriac și trebuie înțelese în contextul istoric al „războaielor culturale” dintre pozitivism și metafizică. 

Poezia lui Blaga, publicată în „Poemele luminii” din 1919, intitulată „Trei fețe” (Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul!/ Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!/ Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!), dovedește direct această influență. Acest poem pseudo-haiku, adeseori folosit ca subiect la examenul de bacalaureat, pare ușor de înțeles pentru tinerii români, care reușesc cu greu să fie alfabetizați în urma trecerii prin școlile autohtone. Versurile sunt adeseori comentate și analizate, interpretate ca un fel de gândire extraordinară blagiană, care ar problematiza în mod unic „fețele existenței” și jocul. 

Însă chiar formularea laconică, sub formă de dicton, demonstrează influența directă a ideilor lui Schlick despre cunoaștere și economia gândirii. Deși „Aforismele” (Aphorismen) sale au fost publicate abia în 1962 de către soția acestuia, Blanche Hardy Schlick, filosoful vienez îl admira pe Nietzsche (fiind printre primii care au criticat ideea că acesta ar fi fost proto-fascist) și îl prețuia pe Ludwig Wittgenstein.

De fapt noțiunea de joc și joacă, erau centrale în filosofia părintelui „Cercului de la Viena” (Wiener Kreis), care și-a asumat total ideile lui Wittgenstein, a cărui carte etalon intitulată Tractatus logico-philosophicus, inegalabilă sursă de inspirație filosofică, a apărut în 1918, cu un an înainte de „Trei fețe”.

Înțelegerea relației dintre gândirea lui Schlick și teoriile lui Wittgenstein este aici esențială. Profesorul vienez considera că „Tractatus…” reprezenta o adevărată „turnură filosofică” (sau „cotitură” cum traduce Flonta), ideile lui Wittgenstein fiind în conformitate cu ceea ce Schlick susținea încă din 1908, într-o carte care explica relația evolutivă între cunoștințelor științifice, sentimentele estetice și joc sau joacă. Ideile acestea au fost reluate într-un studiu din 1909, „Das Grundproblem der Ästhetik” (în Moritz Schlick: Philosophical Papers Volume 1 (1909-1922). Reidel Publishing Company, 1979 pp. 1-24), unde filosoful explica relația dintre impulsul estetic și joc.

E de la sine înțeles că Blaga se va fi familiarizat cu toate aceste texte și cu studiile „Cercului de la Viena”, reunit formal mai târziu. Evident știa și despre faptul că „Analele de filosofie” au fost redenumite „Erkenntnis” de către Rudolf Carnap în 1930, dar mai ales cunoștea „Filosofia tinereţii”, carte pe care Schlick o plănuia de mult timp, o parte din ideile sale fiind publicate în studiul „Vom Sinn des Lebens” (în Symposion, 1/1927), unde jocul și joaca sunt înțelese ca „suflet” al tinereții. Întreg „sensul vieții”, scria acest remarcabil filosof și profesor vienez, nu se regăsește în activitățile care urmăresc scopuri practice (cum este munca), ci în joacă. Aici apare explicit comparația între etapele existenței umane - tranziția de la copilărie la adolescență și la existența adultă prin filtrul jocului. Tinereţea, considera Schlick, era în mod special o perioadă a vieţii în care predomina interesul pentru joc, astfel că o viață plină de sens era cea trăită în copilărie sau în modul copilăriei. De aceea și un adult sau un om bătrân pot (chiar trebuie) să transforme munca în joacă, făcând-o de dragul bucuriei de a o face, dând astfel sens întregii existențe umane. Tinerețea, după cum observa Schlick, nu e limitată la primele etape ale vieții, nici nu este imposibilă la bătrânețe. Un adult, care este scufundat emoțional în ceea ce face, este un copil, iar geniul și înțelepciunea sunt mereu însoțite de această calitate „copilărească”. Adevărata creativitate e similară cu jocul și cu bucuria unui copil, iar aici copilăria trebuie înțeleasă ca o stare, un mod a fi și de a trăi prin care putem să dăm sens vieților noastre.

Desigur, așa cum arată Schlick la începutul studiului său, ideea este și mai veche în filosofia și literatura de limbă germană. Friedrich Schiller o formulase deja în faimoasa „a cincisprezecea scrisoare”, unde enunța maxima conform căreia „omul se joacă doar dacă e om în deplinul sens al cuvântului, și este om cu adevărat doar când se joacă”. Pentru Schiller acesta era Spieltrieb, impulsul sau pulsiunea jocului, traseul către forma cea mai pură de activitate umană, frumusețea, orice experiență estetică oferind omului acces la libertate prin imaginație.

Dincolo de aceste considerații, e relevant că „părintele Cercului de la Viena”, a fost asasinat chiar pe treptele universității, în iunie 1936. Criminalul, numit Johann „Hans” Nelböck, era un fost student, doctorand al profesorului vienez, care îl amenințase public și telefonic pe fostul său coordonator, acuzându-l de subminarea convingerilor sale religioase. În epocă a apărut și o altă explicație trivială, aceea că Nelböck era convins că prietena lui, Sylvia Borowicka, și ea studentă a lui Schlick, avea o relație intimă cu profesorul. Unii martori oculari afirmau că, atunci când l-a împușcat pe Schlick, Nelböck a strigat „Ține, libertinule!” (Lüstling). 

Lucrurile sunt confuze și chiar ciudate pentru că deși, datorită amenințărilor Schlick beneficia de protecția poliției, din motive necunoscute, chiar înainte de crimă, polițiștii care îl păzeau au fost retrași. După crimă documentele legate de asasinat au dispărut din arhive și, mai mult, a doua zi după „Anschluß” criminalul a fost eliberat. De fapt Nelböck a supraviețuit după război până în 1954, povestind prin cafenele vieneze despre asasinarea lui Schlick. 

Povestea asasinatului face obiectul unei cărți, publicată de David Edmonds spune (The Murder of Professor Schlick: The Rise and Fall of the Vienna Circle. Princeton University Press, 2020). Episodul șocant, relatat pe larg în presa din epocă, care i-a inspirat probabil și pe legionarii de la noi, care l-au ucis în mod barbar pe Nicolae Iorga, a fost legat de atmosfera politică și ideologică din Viena și din Austria, care devenise irespirabilă din pricina național-socialismului. În 1934 austrofasciștii l-au asasinat pe cancelarul Dollfuss și au preluat puterea în mai multe orașe, inclusiv Viena, unde a ajuns primarul austrofascistul Richard Schmitz, lider al partidului Christlichsoziale Partei.

Aici intervine o altă ipoteză, avansată de Eckehart Köhler într-un articol din 1968 intitulat „Filosofia crimei”(Philosophie der Untat), pe care Edmonds nu o pomenește, este că responsabilul moral era dușmanul de moarte a lui Schlick, filosoful Leo Gabriel, devenit profesor titular la universitatea din Viena în 1951 și mort în 1987, la venerabila vârstă de 85 de ani. După război Gabriel a ajuns chiar director al Institutului de Filosofie din Viena, deși înainte de a deveni susținător al „păcii” și al „eticii” fusese adept al austrofascismului, fiind printre susținătorii ideii de „etnie ariană”. Gabriel era apropiat de un alt filosof rasist, Hans Eibl, și acesta convins că nu a fost numit profesor universitar din cauza votului minoritar al lui Schlick. Tot ca și Eibl, adept al „unificării tuturor triburilor germane”, promotor fățiș al Anschluß-ului, cre promova ideea „creșterii unei rase de înaltă calitate”, mulți profesori și intelectuali austrieci susțineau simbioza dintre catolicism și național-socialism. Dovadă că Gabriel a publicat în 1937 un studiu intitulat „Führertum und Gefolgschaft”, în care promova ideea necesității unui „Führer”, care să fie „urmat și adulat” de mulțimi.

Köhler susține că, după moartea lui Schlick, Nelböck ar fi mărturisit la poliție că Leo Gabriel i-ar fi spus că victima sa îi făcuse referate negative, drept pentru care nu a fost angajat niciunde. Cu toate acestea, Gabriel nu a putut fi chemat ca martor la proces, în mod convenabil el anunțând instanța că s-a retras la mănăstirea iezuită de Innsbruck, pentru „exerciții religioase”. Köhler citează și o serie de discuții cu fostul viceprimar al Vienei, Ernst Karl Winter, care confirmat faptul că profesorul de filosofie Gabriel îl numea pe Schlick „francmason”, „evreu comunist” sau „bolșevic”, considerându-l responsabil pentru faptul că nu a primit abilitarea (Habilitation) la universitatea din Viena.

Aceste afirmații semănau foarte bine cu un articol ignar, semnat anonim cu numele „Dr. Austriacus”, citat de  Edmonds. Acest autor anonim le atrăgea atenția concetățenilor săi austrieci asupra pericolelor „gândirii evreieşti şi masonice”, mai ales a profesorilor care îl negau pe Dumnezeu printre care era Schlick, prezentat drept „evreul tipic”, antimetafizician înnăscut, care iubește logica și materialismul, formalismul şi pozitivismul. „Austriacus” îl acuza pe Schlick că era colaborator și prieten cu un „comunist” ca Otto Neurath și că asistentul său era evreu (Friedrich Waismann). Articolul se termina cu o amenințare sinistră, autorul afirmând că o „soluție pașnică” a problemei evreiești din Austria erau în interesul evreilor, altfel soluția violentă a acestei probleme erau inevitabilă, uciderea profesorului fiind o dovadă a acestui proces.

Nu știm cine era „Dr. Austriacus”, Edmonds consideră că autorul e Johann Sauter, alt filosof nazist de la universitatea vieneză, asociat cu Othmar Spann, filosof adept al anti-individualismului și al „comunității spirituale” (arestat de naziști și dus o vreme la Dachau, de unde a supraviețuit). Spann își crease propriul său „Cerc”, în care promova holismului și importanța idealismului, în concordanță cu „filosofia creștină” și era un inamic declarat al pozitivismului logic.

Edmonds (176) citează alte ziare austriece din epocă în care era perpetuată această idee, că Schlick ar fi exercitat o influență malefică. Așa era Linzer Volksblatt, în care Schlick era acuzat că ar fi corupt „porțelanul fin al caracterului național”, obligându-i pe studenți să bea din „otrava pozitivismului”; sau Schönere Zukunft, unde se scria că „evreul este născut anti-metafizic și iubește logica și formalismul”, în opoziție cu filosofia unui stat „creștin și german”. Acuzat de hedonism, etichetat ca dușman al eticii pentru că denunța sistemele de gândire metafizice, Schlick a lăsat o moștenire importantă în gândirea omenirii, din fericire mare parte din membrii „Cercului” său au fugit la timp din Austria.

În ceea ce îl privește pe Blaga, opțiunile sale filosofice au mers în direcția metafizicii.  Desigur, nu toți „metafizicienii” sunt fasciști, dar, așa cum e evident și din relația lui Heidegger cu ideologia, când metafizica se întâlnește cu ortodoxismul și cu ideea de „spirit național” fascismul nu este niciodată prea departe.