Despre microfascism și micile dorințe fetide ale țaței fasciste

O eurodeputată de pe malurile Dâmboviței, care agită spiritele pe plaiurile noastre de basm și besmeticeală, se prefăcea zilele trecute că aprinderea unei lumânări la mormântul unui legionar notoriu e doar un gest creștinesc. Alte comportamente din categoria jignirilor pe platformele de socializare devin criminale când sunt însoțite de amenințări despre trecerea „leftiștilor și a homosexualilor” prin săbii, ori declarații despre „eliminarea raselor impure”.
Există forme de fascism care sunt de fapt microfascisme. Conceptul, avansat de Gilles Deleuze și Felix Guattari într-un studiu premonitoriu, publicat în urmă cu patru decenii (Mille Plateaux, 1980, în trad. eng. A Thousand Plateaus: Capitalism and schizophrenia, prefață Brian Massumi. University of Minnesota Press, 1987), acoperă o amplă rețea de microformații de factură fascistă, care modelează atitudinile și percepțiile noastre. Adeseori nu conștientizăm că suntem victimele unor
forme mentale de construcție fascistă.
Istoricul american Alexander De Grand (autorul unor studii importante pe acest subiect, cum sunt Italian Fascism: Its Origins and Development sau Fascist Italy and Nazi Germany: The „Fascist” Style of Rule), observa că fascismul are abilitatea extraordinară de a se ascunde și deghiza în diverse forme, unele care funcționează ca „fascisme cu cratimă”. Chiar dacă național-fascismul, tehnocrat-fascismul ori catolic-fascismul par diferite, ele se hrănesc din aceleași rădăcini.
Mai periculos este un tip de fascism „benign”, dar a cărui natură cancerigenă viciază viețile noastre pentru că există în fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pe acest palier microfascismul funcționează ca o momeală ideologică, se cuibărește în mecanismele dorințelor noastre celor mai profunde, pentru a se insinua în mințile și în sufletele noastre. „Dorința” fascistă derivă din fascinație fetidă pe care o exercită asupra noastră violența, agresivitatea și chiar invocarea morții ori a crimei. Vedem în multe filme de succes cum sunt cultivate astfel de „microfascisme”, atracția bandelor de cartier, fascinația sectele de tot felul, admirația pentru personaje criminale. De cele mai multe ori fascismul nici măcar nu ajunge metastază, în forma sa acută de frenezie a morții, rămânând în stadiul unor reacții „nevinovate”.
Așa cum arată Deleuze și Guattari, microfasciștii sunt mereu în imediata noastră apropiere, ei sunt „SS-istul din vecini” (228), nazistul care practică abuzul în viața de cuplu, discriminatorul care își exercită practicile la biserică sau la magazin. Fascismul acesta „cotidian”, exprimat în dorința de a face scandal, de a-i amenința și de a-i teroriza pe cei din jurul nostru, pare să nu reprezinte un pericol.
Mult mai periculos este, după cum scriu Deleuze și Guattari (215), fascismul din interiorul nostru, acel tip de fascism „molecular”, pe care îl hrănim și îl iubim fără să-l conștientizăm. E mai ușor vedem fascismul din ochiul altora, dar nu vedem forța afectivă a microfascismului asupra noastră, efectul „dorinței fasciste” (165), predispoziția malignă  produsă de atracția puterii de anihilare, nu numai îndreptată spre anihilarea altora, dar și ca propria noastră anihilare. 
Evident, fascismul „macro”, pe care îl asociem cu totalitarismul, are o mare doză de nihilism, explicită în dorința totală de anihilare și autoanihilare care au caracterizat hitlerismul. Însă nihilismul cotidian prezent în microfascismul țaței și în atitudinile SS-istului din scara de bloc alăturată, palierul micro-politic poate trece neobservat. Pentru că avem impresia că politică facem doar în Parlament și doar de către un grup specializat de semeni cărora le zicem politicieni, ignorăm că și ceea ce facem în viața de zi cu zi este „politică”, 
Un alt factor important observat de către cei doi autori francezi, e acela că fascismul este o „mașinărie de război”. Dacă fascismul politic este caracterizat prin glorificarea „luptei”, nu întâmplător cartea de căpătâi a hitlerismul a fost „Lupta mea” (Mein Kampf), iar strigătul trumpismului a fost „Luptă, luptă” (Fight, fight!), microfascistul de alături și din fiecare dintre noi, este ghidat de micro-bătălii. Ducem lupte imaginare, preferăm confruntările și cădem victimă bazaconiilor propriei minți, nu doar bizareriile minții altora.
În cazul „fascismului de zi cu zi”, omniprezent pe platformele de socializare,  vedem cum semenii noștri sunt gata mereu să „atace” pe cineva, să scrie câte un comentariu pe care, dacă ar fi față în față cu omul căruia i se adresează „în online”, nu ar îndrăzni să îl enunțe. 
Christian Fuchs (Digital Fascism: Media, Communication and Society, 2022) a scris un excelent studiu al acestui tip de fascism digital. Nu doar că neo-fascismul s-a coagulat pe rețelele de socializare, pe care nu le reglementează nimeni, doar în România există zeci de bloguri, pagini și adrese pe diverse platforme unde sunt exprimate la vedere idei și ideologii care, conform legislației în vigoare, ar trebui pedepsite cu închisoarea, dar cetățeni altminteri „normali” ajung să partajeze mesaje criminale, de la adularea lui Antonescu la ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. Uni cred că e amuzant să-și facă „selfie” cu salutul legionar, alții se filmează în timp ce cântă „Sfântă tinerețe…” sau participă cu veselie la tabere de „teambuilding fascist”. 
Fuchs numește acest proces „tabloidizarea fascismului”, transformarea unor comportamente și atitudini inacceptabile și chiar ilegale în forme de „amuzament” online. Fascismul digital numai aparține „cămășilor brune” sau „trupele de asalt”, asistăm la mobilizarea digitală a „camarazilor și a camaradelor”, noile armate microfasciste compuse din trupe de asalt feisbuicist sau twitterist care fetișizează meme cu svastici și cu personalități naziste. Aceste forme de „hitlerism de Twitter” sau „fascismul de Tik-Tok” au transformat în amuzament gratuit diverse forme de atrocitate, fiind plasate în „sociăl midia” ca și când sunt normale. Ele compun fascismul rețelelor de socializare sau fascimul 2.0. Conform lui Fuchs, elementele acestui neo-fascism digital sunt recognoscibile când asistăm la promovarea diverselor forme de autoritarism, cultivarea unor manifestări violente față de tot și toate (pe schema inamicii sunt peste tot), dar și cultivarea unui tip de patriarhat macho, cuplat un un naționalism excesiv, sau prin promovarea militarismului ori a „eroilor” neamului cu trăsături masculiniste.
Acest fascism de haită digitală include forme de nazism nedeghizate, cum sunt mesajele despre pericole inexistente care ar amenința societatea, de la răspândirea fricii față de imigranți, la ura împotriva homosexualilor sau promovarea unor teorii ale conspirației. Toate aceste țațe fasciste nici măcar nu conștientizează că generează o atmosferă sulfuroasă. SS-istul din vecini, când îl întâlnești pe scara blocului, pare un concetățean bonom, dar care debitează inepții despre masoni și idei năstrușnice despre binefacerile legionarilor. Baba microfascistă, înarmată cu un telefon mult mai inteligent decât ea este vecina de alături, care regurgitează mesaje odioase, mătușa smerită, care merge la biserică, dar stă și pe Tik-Tok, de unde recită cretinisme despre transgenderi.
Împreună cu alți „camarazi” microfasciști, ei formează o imensă gaură neagră, compusă din nenumărate „mici găuri negre”, microfascime care înghit existențele semenilor noștri. 
Organizarea „moleculară” (215) a fascismului nu se produce cu ajutorul torțelor, a marșurilor în pas de gâscă, nici mitraliere sau prin arderea de cărți în piața publică. Fascismul „clasic”, pe care îl asociem cu Mussolini sau Hitler, pe care cei doi filosofi francezi îl descriu drept „fascism molar”, are o component „mică”, în care exploatarea fricilor și a afectelor noastre celor mai profunde se cristalizează în mici fascisme „de zi cu zi”, integrate în mințile și trupurilor semenilor noștri, așa cum stau particulele de plastic în testiculele bărbaților epocii postmoderne.