Lecțiile neînvățate ale istoriei: Despre lege și tocmeală

În noiembrie 1923 Adolf Hitler a organizat o lovitură de stat, o imitație a marșului lui Mussolini asupra Romei, numită azi „puciul de braserie” (Bürgerbräu Putsch sau Bierkeller-Putsch). Acest episod tragi-comic, în urma căruia viitorul „Lider” a eșuat lamentabil, a scos la iveală găunoșenia viitorului Führer al Celui de-al treilea Reich și deficiențele statului german. 
Istoricul american David King (The Trial of Adolf Hitler: The Beer Hall Putsch and Rise of Nazi Germany. Norton & Norton, 2017) descrie în capitolul intitulat „Fuga”, din studiul detaliat despre aceste evenimente, modul cum s-a comportat Hitler. Spre deosebire de generalul Ludendorff, care a continuat să mărșăluiască în fața gloanțelor, dându-și seama că nu a reușit să răstoarne guvernul Bavariei, Führer”-ul a dat bir cu fugiții. S-a târât pe burtă până când, cu ajutorul medicului Walter Schultze, a fost urcat în automobilul galben din dotare, care a luat-o la goană. King, pe baza unor martori oculari, susține că „Marele lider” era palid și tremura din toate încheieturile, având umărul dislocat și fiind plin de noroi pe față și haine. Miturile, create după evenimente, în care Hitler ar fi salvat un băiețel de la moarte, au încercat să ascundă realitatea că acesta era un laș care și-a abandonat camarazii. Sigur, și alți naziști au fugit, inclusiv Göring, care s-a refugiat în fabrica de mobilă a unor evrei (Robert și Martin Ballin), rănitul fiind îngrijit de soția unuia dintre ei, Bella.
Însă Hitler, care s-a fofilat vreo câteva zile după evenimentele care au dus la moartea a 20 de oameni (dintre care 15 naziști), a avut un parcurs și mai patetic. A stat o noapte într-o pădure de lângă München, pentru că mașina cu care fugise s-a defectat, după care s-a ascuns în vila omului de afaceri germano-american Ernst Hanfstaengl, poreclit „Putzi”. O vreme a stat ascuns în pod și, la un moment dat, s-a pregătit să fugă în Austria, unde Göring ajunsese deja, îmbrăcat cu niște haine vechi ale lui „Putzi”. Când polițiștii bavarezi au ajuns la vilă se pare că Hitler a vrut să se sinucidă dar Helene, soția lui Hanfstaengl, l-a împiedicat să-și ia viața. 
După ce a fost arestat, împreună cu ceilalți puciști, Hitler a fost judecat pentru înaltă trădare. Conform „Legii privind protejarea Republicii”, care era în vigoare atunci, liderul puciului eșuat putea fi deportat sau chiar executat, în cel mai bun caz, așa cum era legislația germană, pedeapsa ar fi trebuit să fie de cel puțin 15 ani de detenție. Inclusiv Ludwig Stenglein, procurorul șef din acest proces, care a devenit apoi membru al Partidului nazist, a cerut opt ​​ani de închisoare pentru că știa înalta trădare era penalizabilă cu zeci de ani de închisoare, el temându-se că Hitler putea fi chair executat.
Cu toate acestea, după 24 de zile de proces, transformate într-o formă de propagandă publică a nazismului, în care Hitler și alți 8 co-conspiratori au fost încurajați chiar de președintele completului de judecată, Georg Neithardt, care era evident simpatizant al puciștilor, să se exprime cu privire la „iubirea de patrie” sau să facă declarații împotriva tratatului de la Versailles, emițând și alte bazaconii ilegale. Acestea nu numai că nu au fost întrerupte, dar instanța a declarat în verdictul final că inculpații au fost niște patrioți, animați de cele mai nobile dorințe. În cele din urmă, completul de judecată al Tribunalului Popular Bavarez a decis condamnarea lui Hitler la pedeapsa minimă, el primind cinci ani cu probațiune, în timp ce generalul Ludendorff a fost achitat, iar ceilalți puciști au primit și ei pedepse extrem de blânde în raport cu faptele lor, în sentința dată pe pe 1 aprilie 1924.
Așa cum arată King, fără procesul de după puciul de la München, liderul nazist ar fi rămas doar un bufon de la periferia societății bavareze, o caricatură de politician de berărie. La rândul său Harold J. Gordon (Hitler and the Beer Hall Putsch. Princeton University Press, 2015) susține că judecătorii din Germania sunt responsabili pentru toate consecințele nazismului. Fiindcă instanțele de judecată ale statului nu au pus în aplicare legea existentă, permițând unor criminali să încalce legile, chiar ajutându-i pe cei care voiau să distrugă statul, au participat direct la catastrofele care au urmat.
Fiind născut în Austria, Hitler ar fi trebuit să fie expulzat din Germania, însă a fost condamnat la numai 5 ani de închisoare și cele din urmă a fost eliberat după numai 9 luni. Beneficiind de condiții de încarcerare de tip hotelier, Hitler a scris din penitenciar infama carte „Mein Kampf”. După ce a fost eliberat, pe 20 decembrie 1924, cariera lui politică a luat avânt, partidul nazist, care avea doar 5000 de membri înainte de puciul eșuat, a ajuns în cele din urmă în Parlament, de unde a continuat să pună în practică aceleași tactici.

Acum imaginați-vă că, între 1924 și 1939, chiar anul când a început Al Doilea Război Mondial, Hitler ar fi stat la închisoare. Gândiți-vă că, dacă ar fi fost deportat înapoi în Austria nu ar mai fi avut loc crimele și Holocaustul, că zecile de milioane de oameni care au murit ar fi rămas în viață. Era suficient ca justiția germană să-și fi făcut datoria conform legislației.
Cum ar fi ca și justiția din România să își facă datoria, iar legile care prevăd pedepsirea celor care susțin fascismul și rasismul să fie aplicate?
Avem Legea 217/ 2015 care sancționează utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe cu închisoare de până la 5 ani. Aceeași lege interzice organizațiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității şi de crime de război. Aici intră și glorificarea lui Antonescu sau susținerea lui Codreanu, diversele marșuri ale camarazilor pe străzile României mileniului 3, declarațiile antisemite și memele fasciste.
Dar, pentru că nimeni nu se sesizează, pentru că nimeni nu aplică legea, nu învățăm nimic din istorie. De aceea ne merităm soarta.