Lecțiile neînvățate ale istoriei: Bătălia de la Caransebeș

Actuala campanie electorală pentru alegerea președintelui României seamănă tot mai mult cu una dintre cele mai ridicole confruntări armate din toate timpurile. Pe măsură ce apar tot mai mulți candidați, lucrurile încep să o ia razna, așa cum se întâmplă adeseori pe plaiurile mioritice, iar rezultatul ușor anticipabil nu poate fi decât catastrofal.
E relevant că un alt exemplu de astfel de bătălie zănatică a avut loc taman pe câmpurile de luptă din preajma localității Caransebeș, conflict ce a rămas până azi în istorie ca unul dintre cele mai absurde episoade de prostie și incompetență militară. Armata lui Iosif II, pe atunci împărat al monarhiei danubiene (Donaumonarchie) habsburgice și al Sfântului Imperiu Roman, compusă din peste 250.000 de soldați, a pornit să elibereze Balcanii de sub ocupația otomană. Iosif II, care se visa noul „Frederic cel Mare” al creștinătății occidentale, a pornit în martie 1788 de la Viena și a ajuns în cele din urmă la porțile Belgradului. Însă, pentru că trupele țariste pe care le așteptat nu i-au sosit în ajutor, iar armatele lui erau deja decimate de boală, probabil dizenterie sau malarie, împăratul a decis să treacă Dunărea în Banat și să avanseze spre Oltenia (cf. Erik Durschmied. The Hinge Factor. How Chance and Stupidity Have Changed History. 2000). 

În noapte zilei de 19 septembrie un contingent de husari din avangarda armatelor austriece a fost trimis în căutarea turcilor lui Iusuf pașa din Vidin, traversând podul peste râul Timiș. Husarii nu i-au găsit pe turci, în schimb au dat peste o șatră de țigani care tocmai făceau rachiu, așa că vajnicii soldați ai lui Iosif II s-au apucat de chefuit cu băutură și cu fetele primitoare dansând în brațele lor.

Când o parte din trupele de infanterie ale aceluiași împărat s-au pus în mișcare, i-au găsit pe husari petrecând, așa că au vrut și ei să bea niște rachiu, dar husarii au făcut zid în jurul butoaielor cu palincă. Din busculada care s-a produs între cele două unități austriece, certurile s-au transformat rapid în confruntări și apoi în împușcături.
În toiul confruntărilor bahice, unii infanteriști ai armatei habsburgice au început să strige „Turcii! Turcii!”, ca să-i pună pe husari pe fugă. Pe jumătate beți, unii s-au urcat pe cai și au luat-o la goană. Numai că, pentru că nu toți soldații austrieci vorbeau bine germană, când ofițerii au început să dea ordine, zbierând „Halt! Halt!”, unii infanteriști au înțeles „Allah, Allah”. Convinși că au venit otomanii, alți soldați habsburgici s-au apucat să tragă spre colegii lor. Auzind zgomotele, un comandant de artilerie s-a speriat și el, așa că a ordonat deschiderea focului, trăgând în plin în camarazii săi. Luptele cu „inamicii” au continuat mai multe ore, împăratul însuși a fost doborât de pe cal și a căzut în apele reci ale râului Timiș. Când turcii a ajuns în cele din urmă, după două zile, au găsit  vreo 10.000 de austrieci morți și răniți și au ocupat Caransebeșul.
Dar aceasta nu a fost singura bătălie dusă pe meleagurile noastre în care o armată a fost înfrântă de propriile trupe, dovadă buluceala din decembrie 1989, căreia îi spunem „Revoluția română”. Ca și în bătălia austriecilor cu ei înșiși, care va rămâne în istorie ca una dintre cele mai tembele bătălii din toate timpurile, asistăm iarăși în politica mioritică la o nouă confruntare de acest tip, în care ne batem singuri pe noi înșine. La final vom putea iarăși să exclamăm: Am înfrânt!