Competiția fasciștilor continuă

Fascismul românesc nu a început cu Căpitanul și nici nu s-a încheiat cu tragica lui moarte prin sugrumare, executat fără judecată și fără scrupule la comanda regelui Carol II. Chiar fenomenul căruia i se spune generic „legionarism” este mai amplu decât Legiunea Arhanghelului Mihail, el include activitățile Gărzii de Fier, ale Frăţiilor de Cruce sau ale Vulturilor Albi, dar și cele ale Partidului Totul pentru Țară și mai apoi acțiunile din timpul statului național-legionar. El a continuat în exil cu „Comandantul” Horia Sima și reverberează astăzi în filo-legionarismul promovat fățiș în Parlamentul României mileniului III.

Mișcarea avea foarte mulți „concurenți”, multiplele grupuscule și facțiuni vor compune împreună fascismul românesc, legionarii fiind doar una dintre aripile acestui curent de gândire cu rădăcini adânci în spațiul politic românesc. Înainte de fondarea „Legiunii Arhanghelului”, a fost creată în 1922 „Fascia Naţională Română”, înființată de dr. D. Pădeanu, Titus Panaitescu Vifor, Gh. Băgulescu, Gh. Lungulescu, V. Spătar, V. Bazgan, și D. Rădulescu, care va publica și revista „Fascismul”.

    În contextul în care mulți dintre liderii de opinie din România își manifestau fățiș admirația pentru Mussolini - de exemplu Nichifor Crainic îl considera chiar „cel mai mare educator al lumii”, după Isus Hristos, desigur - au apărut nenumărați imitatori locali. După ce primele fascii de luptă (fasci di combattimento) au fost înființate în 1919 la Milano, legionarismul sau lăncierii lui Cuza s-au morfat după aceste noi forme de organizare. Toți erau imitatori ai scuadrismului mussolinian, care înființase celebrele „squadre d’azione” (escadroane ale acțiunii), trupe violente care induceau o stare de agresivitate și teroare în societate, indiferent dacă erau îmbrăcați în cămăși negre (numele lor italienesc era Camicie Nere), sau brune (ca trupele Sturmabteilung), ori albastre (ca lăncierii) ori verzi (legionarii).

La noi mai multe grupări radicale, precum Liga „Vlad Ţepeş”, care a fost creată în 1929 de către Grigore Filipescu, erau în concurență unele cu altele. Unii dintre membrii acestor grupări, cum era generalul Gheorghe Cantacuzino (zis și Grănicerul) se vor ralia Mișcării legionare, acesta din urmă devenind chiar președintele partidului Totul pentru Țară. E relevant și că, în 1931, când participă la alegeri la concurență cu Legiunea, Liga Vlad Țepeș obține 13 locuri, iar legionarii unul singur, în persoana Căpitanului. Chiar și după ce se întemeiază Legiunea în mod formal, vor apărea formațiuni concurente, cea mai cunoscută fiind numită „Cruciada Românismului” (sau Vulturii albi ori Steliștii) - șeful ei Mihai Stelescu va fi asasinat de către decemviri pentru această trădare. Alți concurenți sunt organizatorii „Svasticii de foc”, formațiune care a funcționat între 1935 și 1938, și care va include mulți fasciști cu „experiență” din LANC.

    Chiar și Regele Carol II s-a visat lider al unei mișcări de tip fascist. Pe 16 decembrie 1938 el a emis decretul de înființare a Frontului Renașterii Naționale, o organizație politică națională cu el în rol de Mare Străjer. „Frontul” imita toate ritualurile fasciste, de la salutul cu mâna dreaptă ridicată, până la faptul că străjerii erau organizați în cuiburi și cuibușoare, după care în stoluri, legiuni și falangă. Chiar și revista străjerilor se numea „Cuibul Nostru”, iar ansamblul de cuiburi ale străjeriei se numea Falanga Străjerilor, în fruntea căreia să aflau Marele Voievod de Hohezollern și Alba-Iulia, Mihai, și tăticul său, erijat în „Cârmuitor” (de unde Ceaușescu se va inspira când va deveni Cârmaciul). Frontul avea organizații atât pentru tineret, cât și adulți, iar „străjerii” (care înglobaseră toate organizațiile de cercetași și cele de tineret, după model nazist) erau obligați să poarte niște uniforme ridicole, cu pantaloni scurţi negri şi bască albă. Și acestea vor fi imitate mai târziu de organizațiile de pionieri ale ceaușismului, la fel ca și marile parade și coregrafii publice derulate pe stadioane (chiar și formula „de strajă Patriei” a fost utilizată mai târziu în ceaușism, tot de aici preluată). În „Falangă” fuseseră atrase și fețe bisericești, astfel că episcopul Armatei, Partenie Ciopron, scria că străjeria avea ca scop... crearea omului nou (în Straja Ţării şi actualul ei comandant, în Curentul, 10 februarie 1938).

    Însă adevărații concurenți ai Legiunii erau Lăncierii, trupele paramilitare ale Ligii Apărării Național Creștine, create tot pe modelul ale cămăşilor negre mussoliniene. „Lăncierii”, extrem de activi și înainte de fuziunea cu partidul lui Goga, vor deveni pare a Partidului Național Creștin. „Liga” avea steagurile decorate cu zvastică (sfințite, desigur, de soboruri de preoți ortodocși) și unitățile sale erau îmbrăcate în uniforme albastre de tip militar. Lăncierii și legionarii nu doar că se băteau adeseori între ei cu ciomege și topoare, dar în 1938 „cuziștii” au împușcat mai mulți legionari. „Specialitatea” cămășilor albastre era aceea de a agresa fizic și verbal evreii, lăncierii spărgeau geamurile şi magazinele evreieşti și atacau opozanții politici în timpul campaniilor electorale. Numărul lor e greu de estimat, dar conform informațiilor din epocă despre manifestația din 8 noiembrie 1939, când s-au adunat la Bucureşti peste 200.000 de cămăşi albastre, știm că aceste cămăși albastre erau o organizație de mari dimensiuni.

Legionarismul nu a fost o mișcare inovatoare, nici în ceea ce privește atitudinea anticomunistă, nici măcar nu a fost prima mișcare antisemită. Nici măcar ideea de „gardă” anti-bolșevică nu este specifică Mișcării legionare, de fapt în 1919 Codreanu fusese înrolat ca tânăr luptător împotriva „iudeo-bolșevismului” în așa-numita „Gardă a conștiinței naționale”, organizație antisemită creată la Iași de către Constantin Pancu. O mare parte din ideile lui Codreanu erau deja cuprinse în „Jurământul” de credință al „socialismului național-creștin” al acestei grupări, care a fost aglutinată în anii 20 în Liga Apărării Național Creștine". O mare parte din ingredientele legionarismului sunt moștenite de la această „Ligă”, unde Codreanu fusese chiar membru fondator, iar Nichifor Crainic a fost secretar general acestei organizații.

Așadar, pentru a înțelege fascismul românesc trebuie să înțelegem fundamentele organizației create pe 4 martie 1923 de către unul dintre cei mai notorii antisemiți ai Europei, Alexandru C. Cuza. Fiu de văr primar al „domnitorului Unirii”, Alexandru Ioan Cuza, membru al marii familii a Cuzeștilor care cuprindea o serie de membri marcanți ai marii boierimi moldovenești, Cuza era considera chiar de către ideologul șef al nazismului, Alfred Rosenberg (citat de Trașcă și Deletant) drept „mentorul antisemitismului european”. Cuzismul ca mod de gândire politică este profund antisemit, politicianul nu se sfia să enunțe de la tribuna Parlamentului că „afirmarea existenţei lor (a evreilor) e negaţiunea existenţei noastre”. În „Doctrina naţionalistă creştină” A.C. Cuza anunța chiar modul cum se gândea să rezolve „cestiunea ovreiască”, anume prin deportarea tuturor evreilor din Moldova și Țara Românească în… Madagascar! E relevant că proiectul a fost reluat de către naziști în anii 40, când Franz Rademacher i-a propus lui Hitler și acesta a aprobat relocarea a 1 milion de oameni pe an.

Strigătul progandistic al lui A. C. Cuza era „Pierim!”, el amenințându-și concetățenii cu pericolul evreiesc. Evreii, perora el, s-ar înmulți prea repede și vor prelua controlul asupra orașelor din Moldova. Ca și Paulescu, care susținea că avea loc „exterminarea” poporului român, credea că ar exista un plan malefic prin care să fie creat un „Israel european” în care românii să fie „clasă subordonată și exploatată”, iar evreii clasă conducătoare. Așa cum scria în „Introducerea” la interpelarea lui Iorga din Parlament, numită chiar „Problema evreaiscă” (Cuza înlocuiește expresia cu formula „problema jidovească”), ideologia sa se
baza pe ideea că evreii reprezentau o problemă națională. Tot el introduce primul opoziția dintre „buni români” și români adevărați (reluată de Nae Ionescu). Încă din 1910 el enunța că singura soluție împotriva „jidanilor cotropitori” era eliminarea!

A. C. Cuza, care utilizase încă din 1922 svastica pe frontispiciul reviste „Apărarea Națională”, se considera un fel de mentor al tuturor fascismelor europene. La apariția partidului nazist, Cuza va susține chiar că acesta a ar fi preluat sigla, care era o creație pur românească, svastica fiind o creație a traco-dacilor! Pentru că dacii sunt totuna cu pelasgii, noi suntem adevărații arieni, proprietarii de drept ai svasticii (afirma A.C. Cuza în „Învățătura lui Isus. Iudaismul și teologia creștină). Când LANC va fuziona cu Partidul Național Agrar al lui Cuza și se va constitui Partidul Național Creștin (numit și Cuza-Goga), începând cu 1935 va avea ca însemn oficial „Crucea Arică”, adică svastica despre care tot Goga spunea că este „semnul ciobanului nostru”, „cel mai arhaic simbol din toată Europa”.

Inițial legătura lui A. C. Cuza cu Căpitanul fusese foarte strânsă, chiar personală. Tatăl lui Corneliu, Ion Zelea Codreanu, numit și „Moș Zagreb”, fusese coleg și parlamentar al Partidul Naţionalist-Democrat, fondat de Cuza împreună cu Iorga. Bătrânul Codreanu participase la redactarea manifestului LANC, intitulat „Călauza bunului român" Mai mult, Cuza a fost nașul de cununie al tatălui Căpitanului, l-a botezat pe micul Corneliu și a participat la nunta acestuia cu Elena (Lilica) Ilinoiu, din „Crâng” de la Focşani (după nuntă Căpitanul, cu soția și „câţiva camarazi” au mers la odihnă, la Băile Herculane și apoi în Franța). Codreanu i se adresează mereu cu respect, numindu-l „Profesorul Cuza”.

Deși motivele despărțirii dintre ei nu sunt clare, puriștii spun că A. C. Cuza renunțase la creștinism, din motiv că Isus era evreu devenise ateu și susținea eliminarea învățăturilor Satanei. Alții vorbesc despre scandaluri de moravuri și despre certuri între Cuza și cei doi Codreni unde s-ar fi rostit vorbe grele, printre care și acuzațiile de „jidăniți”. Cert este că, în 1926, Ion Zelea-Codreanu este exclus din LANC, iar fiul său va înființa o nouă organizație antisemită, violentă și militarizată.

    A. C. Cuza a murit la 90 de ani în 1947 la Sibiu, iar fiul său Gheorghe A. Cuza a fost arestat în 1950 și a murit în închisoare de la Aiud. Moștenirea „cuzismului”, însă, a rămas intactă.