Dacia și elucubrațiile unui prinț maghiar calvin

Recent, în timpul ceremoniei de dezvelire a unei statui a principelui Gabriel Bethlen (Bethlen Gábor) de la Alba Iulia, un senator PSD a provocat un scandal media punând în dreptul acestui monument un portret al lui Avram Iancu. Gestul vajnicului apărător al tensiunilor maghiaro-române, Călin Matieș, are la fel de multe legături cu realitatea ca și fanteziile lui Bethlen, a cărui personalitate este utilizată astăzi pentru propaganda orbanistă. E adevărat că în Ungaria contemporană există o fundație care poartă numele numele acestui principe și care e finanțată de guvernul Orbán cu scopul declarat al susținerii activităților comunităților locale maghiare din afara granițelor. Această fundație primește de la guvernul maghiar sume fabuloase, conform unor estimări (http://hungarianmoney.eu/) în ultimul deceniu au ajuns la 1,71 miliarde de euro.
Mitul lui Bethlen a fost cultivat în mod sistematic în Ungaria, el fiind unul dintre cei șapte conducători aflați în partea dreaptă a monumentului din piața Eroilor din Budapesta (alături de Huniazi). În 1980, în timpul socialismul lui Kádár, au fost comemorați 400 de ani de la nașterea acestui prinț din Transilvania, poate și pentru că trăsăturile acestuia erau asemănătoare cu cele ale secretarul general al partidului comuniștilor maghiari. Ca și Kádár, care era slugarnic în relația sa cu rușii, Bethlen fusese doar o slugă turcită care plătea tribut anual Înaltei Porți, un vasal al otomanilor care, cu abilitate și diplomație, și-a urmat propria viziune. Tot în timpul socialismului de gulaș a fost realizat și filmul lui Lászlo Vitézy, Un tandru bun rămas Prințului (Érzékeny búcsú a fejedelemtől, 1986), în care un cronicar spaniol pe nume Don Diego ajunge la curtea lui Bethlen aflat pe moarte și în timp ce scrie istoria acestuia descoperă tot felul de calități ale principelui.
Nici istoricii noștri nu s-au lăsat mai prejos mulți urmându-l pe Nicolae Iorga (Ideea Daciei românești) care susținea că principele transilvănean visa să devină „rege al Daciei”, asumându-și chiar titulatura de „rex Daciae” (rex Daciae declaretur), evitând discret faptul că acest lucru se putea întâmpla doar cu acceptul sultanului, al cărui vasal cuminte era (urgere in Porta). Chiar și în timpul socialismului ceaușist Bethlen a fost promovat, dovadă studiul dedicat lui, apărut în seria „Domnitori și voievozi”, publicată de editura Militară a României socialiste, sub semnătura lui Petru Bunta.

Istoricii străini, precum Golo Mann, subliniază mai ales componentele absurde ale visurilor de mărire ale lui Bethlen, care ba dorea să înființeze un imperiu maghiaro-slav, ba un imposibil regat protestanto-ortodox, al Daciei reunite. Toate acestea făceau parte dintr-o serie de proiecte elucubrante ale acestui prinț bătăuș (era numit în epocă „Bellicosus Princeps”), care a făcut tot felul de alianțe, inclusiv cu regele Suediei, Gustav II Adolphus (Adolf) și s-a implicat în războiul de 30 de ani. Apoi eșecul din lungii campanii din Ungaria și Moravia, începând cu 1627, Bethlen se gândea chiar să devină rege al Poloniei.
Deși mulți istorici maghiari de azi îl glorifică drept „restauratorul” Ungariei, pentru că în 1620 a fost ales rege de către nobilii maghiari, care după numai un an l-au obligat să renunțe la titlu și să restituie coroana Sfântului Ștefan, Bethlen nu este principele luminat din materialele de propagandă. E adevărat că timpul domniei sale, în 1623, evreilor li s-a oferit drept de ședere la Cluj, cu promisiunea binefacerilor păcii din „vechea Dacie”, aceștia având dreptul să se stabilească în oraș și să practice liber comerțul și religia, fiind scutiți chiar și de de purtarea însemnelor distinctive. Aceste privilegii au fost extinse în 1627 la Alba Iulia, unele surse spunând chiar că Bethlen avea actori de curte evrei, angajați printre mulții artiști care îl amuzau între două războaie.
El este lăudat și pentru celebra toleranță religioasă transilvăneană, care fusese stabilită prin faimosul edict al Dietei de la Turda, din 1568. Realitatea este că în domnia sa nu a fost chiar așa de „progresistă”. În vremea lui Bethlen a fost distrusă, în 1618, catedrala catolică din Oradea, care apoi a fost a fost reconstruită în 1716 de catolici. Tot el a transformat catedrala catolică din Alba Iulia în biserică reformată, iar catolicii, atunci când au reocupat catedrala, au spart lespedea mormântului său și pe cea a tovarășului său de credință protestantă, Gheorghe Rákóczi.
Când a fost ales principe de către Dieta convocată la Kolozsvár (care pe-atunci nu era Napoca) pe 21 octombrie 1613, el a reafirmat libertatea de religie pentru confesiunile romano-catolice, luterane și calvine. Această „dragoste reciprocă” pe care confesiunile transilvănene trebuiau să și le arate reciproc se refereau la unguri, care era calvini, la sași, care erau preponderent luterani, și la secui, dar nu includea ortodoxia. Bethlen a urmărit în mod sistematic convertirea românilor ortodocși la credința calvină. Dovadă sunt scrisorile sale către patriarhul de la Constantinopol Chiril Lucaris, căruia îi cere chiar binecuvântarea pentru a-i putea converti pe românii ardeleni la calvinism. Patriarhul îi va răspunde în august 1629, cerându-i să înceteze să le mai impună „valahilor” propria sa religie. Din păcate multe dintre scrisorile lui Chiril, păstrate mult timp în biblioteca lui Nicolae Mavrocordat, s-au pierdut. Acest patriarh era în contact cu regele Iacob al Angliei, cel care a permis prima traducere în engleză a Bibliei (celebra King James) și chiar l-a trimis pe ucenicul său, Metrophanes Critopoulos, la Londra. 
Dincolo de încurcatele legături dintre lumea ortodoxă și cea protestantă, avem dovezi clare că Bethlen nu era atât de tolerant precum vor să îl prezinte apologeții săi contemporani. Când în Transilvania s-a răspândit confesiunea trinitariană, care nega divinitatea lui Hristos și care susținea că Sabatul trebuia sărbătorit în loc de ziua de duminică, conform preceptelor din Vechiul Testament, aceasta a fost interzisă. La fel și altă mișcare radicală, numită Gerendism, după János Gerendi, principalul susținător ai anti-trinitarianismului, care era socrul lui Sigismund Rákóczi, fost principe al Transilvaniei între 1607 și 1608 și bunic al altui viitor principe, George Rákóczi. Sabbatarienii și gerendiștii au fost scoși în afara legii și, între 1595 și 1610, practicile au fost interzise de Dieta de la Cluj. De altfel printre cei care au opus rezistență la sabbatarianimului au fost chiar iobagii români din Cârța, care s-au răsculat când au fost puși să lucreze duminica și l-au ucis pe nepotul lui Gerendi. Bethlen a interzis practicarea religiei Sabatului și, în unele cazuri, a permis chiar procese de vrăjitorie.
Deși aristocrații maghiari protestanți, calvini sau luterani, l-au ales „gardian al patriei”, realitatea este că Bethlen a ajuns la putere printr-o cu ajutorul otomanilor. El a fost pus pe tronul Transilvaniei cu firman de Stambul și a intrat în Cluj cu o armată compusă din turci, tătari și români din Muntenia și Moldova. Cu ajutorul Marelui vizir, pașa Nasuh, al cărui favorit era, însoțit de hanul Girej al tătarilor și de trupele muntene conduse de voievodul Radu Mihnea, el însuși turcit convins, Bethlen a înlăturat orice rezistență. O situație șocantă în epocă a fost chiar faptul că în septembrie 1613 Dieta de la Kolozsvár (actualul Cluj) a fost convocată chiar de Skender pașa, care i-a amenințat pe nobilii din Transilvania că, dacă nu se vor prezenta, vor avea de suferit. Martorii din epocă spun că nobilii l-au ales pe Bethlen „de frică, în mod liber”. La îndemnul turcilor Bethlen va încheia cu domnitorii din Muntenia și Moldova, Radu Mihnea respectiv Ștefan Tomșa, acorduri de colaborare, promițându-și să fie „ca frații”.
De aceea contemporanii lui Bethlen i-au făcut un portret prea puțin glorios, el fiind considerat un vasal și un lacheu al turcilor, un ambițios fantezist a cărui imaginație depășea posibilitățile sale real. Dușmanii săi spuneau despre el chiar că era circumcis pe ascuns și musulman clandestin, alții că îi găseau origini tătărești sau îl numeau „barbar din afara Europei”. Sir Thomas Roe, ambasadorul Angliei la Sublima Poartă, îi descria ca pe un fățarnic ale cărui acțiuni erau „disimulări”.
În toate bătăliile, armatele de secui și unguri ale lui Bethlen erau susținute de trupe de turci, de tătari și, adeseori, de vasalii lor moldo-valahi. Chiar tehnicile sale de luptă, atacarea liniilor de aprovizionare cu ajutorul cavaleriei ușoare, erau orientale, numite de adversarii săi occidentali „călăreți sălbatici”.
Brutalitatea lui Bethlen nu era la fel de mare ca și cea a celuilalt principe Gabriel (Báthory), catolicul căruia calvinul i-a luat locul cu mare rapiditate. Nu putem să nu observăm că în mod convenabil, la numai câteva zile după alegerea „liberă” a lui Bethlen, haiducii lui János Ghyczy l-au ucis pe fostul lor principe, al cărui trup a fost aruncat în pârâul Peța din Oradea. Zvonurile spun că Bethlen l-ar fi urât pe Báthory pentru că acesta ar fi violat-o pe prima sa soție, clujeanca Suzana Karolyi. Poate din răzbunare, după ce a ajuns principe el a judecat-o pentru vrăjitorie pe sora lui Báthory, Anna de Somlyói, și i-a confiscat toate averile. Ca o paranteză, Elisabeta Báthory, celebra prințesă-vampir care se scălda în sânge de fecioare, era fiica acestei Anna, dintr-o căsătorie cu vărul ei, un alt George Báthory.
De fapt Batoreștii (Ștefan, Sigismund și Andrei) erau cu precădere catolici și susținători ai habsburgilor, fiind în competiție cu prinții calvini ai Transilvaniei, inițial cu Ștefan Bocskai, prietenul lui Bethlen, apoi cu Sigismund și George Rákóczi.
Nu știm cât era de real de fapt „visul” lui Bethlen de a ajunge domnitor „al Daciei”, dar în august 1620 a devenit „Regele Gábor” al Ungariei, după o campanie militară împotriva habsburgilor, în contextul izbucnirii Războiului de 30 de ani între catolici și protestanți, care a dominat Europa din acea perioadă. În 1618 a avut loc celebra „defenestrare” de la Praga, eveniment care a dus la cumplitul război de trei decenii, când protestanții i-au aruncat de pe fereastra castelului Hradčany pe regenții habsburgi și pe secretarul lor. Bethlen, care era anti-catolic și susținător al Reformei, s-a alăturat trupelor ceho-morave, iar aceste acțiuni i-au adus susținerea nobililor maghiari, astfel fiind ales conducător al Ungariei reunite cu Transilvania. 
Numai că noul vizir, pașa Ali Chelebi, nu mai era favorabil lui Bethlen și nici planurile pașei de la Buda, Şehit Karakaș Mehmed, nu au mai coincis cu interesele principelui. Când beirelbeiul vilayetului de la Buda a atacat și a ocupat cetatea Vác, spre groaza nobililor unguri aceștia au înțeles că „unirea” sub Bethlen însemna și controlul turcesc. Exista și un precedent, pentru că acesta în 1616 cedase turcilor cetatea Lipova. Așa că, atunci când în 1621 nobilii maghiari din Vest au încheiat pacea cu împăratul Ferdinand II, planurile lui Bethlen au fost spulberate.
În 1626 bătrânul Bethlen se căsătorește cu Ecaterina de Bandenburg, fiica electorului Ioan Sigismund de Hohenzollern, căreia îi va lăsa moștenire tronul Transilvaniei, fără să știe că aceasta trecuse în secret la catolicism. Așa că, după ce babalâcul bolnav de hidropizie, de care era tratat de medicul evreu evreu Abraham Sassa adus taman de la Stambul, a murit la Gyulafehérvár (pe atunci Bălgrad) în septembrie 1629, Ecaterina a vrut să cedeze principatul austriecilor, dar a fost înlăturată de către Gheorghe Rákóczi I (zis și Cel Bătrân) în 1630.