Recomandare cinematografică duminicală: Fascinația vikingă

Vikingomania nu este o creație a Universului Cinematic Marvel (Marvel Cinematic Universe), deși popularizarea mitologiei nordice și a istoriei vikingilor a cunoscut un reviriment în ultimele decenii. Am vizionat cu mare plăcere serialul Vikings, creat de Michael Hirst, difuzat inițial pe History Channel, începând cu 2013, dar și continuarea seriei, care a avut loc pe Netflix, unde în 2022 a fost lansat Vikings: Valhalla. Docuficțiunea lui Hirst s-a întins pe șase sezoane și am urmărit cu conștiinciozitate povestea regelui legendar Ragnar Lothbrok și a descendenților săi. Datorită acestor producții am recitit romanele lui Bernard Cornwell, pe care BBC le-a transformat în 2015 într-un serial de ficțiune,The Last Kingdom.

Ca adolescent în România socialistă am devorat sagalele islandeze, mai ales cele traduse în colecția „Clepsidra” a editurii Eminescu în 1980. Știam despre Valhalla din „Mituri și legende vechi germanice” apărute în două volume în 1977, din colecția „Biblioteca pentru toți”. Datorită acestei atracții am vizionat o mare parte din filmele care au pus bazele vikingomaniei cinematografice contemporane, începând cu Vikingii (1958), regizat de Richard Fleischer, cu Kirk Douglas în rolul principal, dar și producții italienești ca L'ultimo dei Vikinghi (1961), de Giacomo Gentilomo și Mario Brava, sau Gli invasori, din 1969, tot al lui Mario Brava. Am văzut și filme de mai slabă calitate cum erau The Norseman, filmul din 1978 regizat de Charles B. Pierce, dar și The 13th Warrior (1999) al lui John McTiernan, sau Northmen: A Viking Saga (2014) regizat de elvețianul Claudio Fäh ori Valhalla Rising (2009) al lui Nicolas Winding Refn.
Niciunul dintre acestea nu m-a impresionat ca și The Northman (2022), lansat recent la noi cu titlul simplist Vikingul. Filmul lui Robert Eggers face parte din frenezia vikingă globală, însă reușește să iasă din stereotipurile cu care ne-au obișnuit serialele din ultimii ani. Cu toate că și
The Northman cultivă notorietatea vikingilor adeseori asociată cu brutalitatea și masculinitatea, povestea despre prințul Amleth, care vrea să se răzbune pe unchiul ce i-a ucis tatăl și i-a furat mama, are câteva calități indiscutabile. Dacă ați recunoscut trama și numele eroului acest lucru se datorează faptului că Marele Bard, William Shakespeare, a scris piesa Hamlet inspirându-se direct din legenda transcrisă de Saxo Grammaticus, în „Gesta Danorum”, la rândul său reluând informațiile dintr-o saga islandeză. 

Filmul este de un realism extrem, combinat cu o puternică dimensiune spirituală și mistică, ceea ce îl face să fie remarcabil. Deși acest element mistic apare și în seria Netflix, unde Leif Erikson și sora lui Freydis Eriksdotter sunt și ei mânați de răzbunare, trecând printr-o suită de evenimente în care un rol important îl are religia, în filmul lui Eggers componenta supranaturală este dominantă. Un scenă în care se amestecă fantasticul și autenticul, în stilul realismului magic, este cea în care Amleth se confruntă cu un draugr, un fel de zombi al unui războinic legendar, pentru a lua Sabia nopții, care nu iese din teacă decât la căderea întunericului. 
Consumul de ciuperci psihedelice, stările de psihoză, viziunile și profețiile, dar și credințele sau ritualurile stranii adaugă complexitate acestui film care reușește să fie autentic istoric și subtil din perspectiva înțelegerii mentalului colectiv al acestei lumi. Fără romantismul filmelor clasice despre vikingi, The Northman are o forță tragică și o atracție magică imposibil de ocolit. În plus reușește să ne răstoarne nu numai părerile preconcepute despre lumea vikingilor, dar și prejudecățile despre personaje și dinamica lor în poveste.
În acest context, Nicole Kidman face un rol memorabil, personajul Gudrún, mama teribilă a cărei soartă este dezvăluită la final, când se întâlnește cu Amleth. Figura lui Kidman, care acum e soția lui Fjölnir, ucigașul fratelui căruia i-a născut un fiu pe nume Gunnar, este perfectă pentru acest rol. Dar cel mai puternic este personajul jucat de Alexander Skarsgård, Amleth, care are o postură de fiară pe tot parcursul drumului său către răzbunare. După scena uciderii tatălui și fuga de unchiul asasin, îl vedem pe prinț ca „ berserkr”, luptător viking adept al freneziei criminale. Beserkerii adoptau identitatea totemică a unui animal, urs sau lup de obicei, ale cărui trăsături le preluau. Filmul reconstituie mai multe astfel de ritualuri, de la cel în care tatăl lui Amleth (jucat excelent de Ethan Hawke) îl inițiază în cultul lupului, la cel în care eroul se transformă într-un urs-lup.
Imaginea, realizată de colaboratorul lui Eggers, Jarin Blaschke (care a filmat The Witch și The Lighthouse), are o estetică simultan austeră și spectaculoasă ca și povestea. Scena finală, a înfruntării dintre unchi și nepot la poalele vulcanului Hecla din Islanda, care amintește de lupta dintre Anakin și Obi-wan de pe planeta Mustafar, este profund viscerală. Așa sunt toate secvențele de luptă, regizorul reușind să redea cruzimea lumii medievale. E un univers în care conviețuiesc supranaturalul și brutalitatea vieții de zi cu, o societate guvernată de misticism și de violență. Adeseori în poveste intervin ființe supranaturale, cum sunt corbii care reprezintă sufletul tatălui sau apariției Valkiriei care îl duce pe Amleth spre Valhalla.
Aceasta este o altă calitate a filmului lui Eggers, care ne duce din lumea vikingilor slavi până în izolata civilizație islandeză. The Northman arată și dimensiunea uneori ascunsă a vieții în lumea vikingă, care era întemeiată pe sclavagism, exploatare materială și sexuală, abuzuri și violență duse la extrem. Aceste realități atroce sunt adeseori ocultate de  vikingomania cinematografică, dar și de toți cei care sunt fascinați de istoria și mitologia nordică, precum și de această civilizație. Există chiar și un subgen de muzică rock numit „Viking Metal”, chiar și Jethro Tull au cântat despre valkiriile războinice în „Cold Wind to Valhalla” 
Trebuie să spunem că această cultivarea a tot ce este „nordic”, nu e atât de inocentă pe cât pare. „Nordicismul” a fost și este utilizat pentru dimensiunile sale ideologice. Nu e de mirare că naziștii îl admirau pe Wagner, care era și el un nordicist fervent, ciclul său numit „Der Ring des Nibelungen” (Inelul nibelungilor), include opere precum Valkiriile (Die Walküre) sau Amurgul Zeilor (Götterdämmerung). Chiar și rușii au realizat în 2016 un film despre Vladimir cel Mare al Kievului, intitulat Viking (în regia Andrei Kravciuc) ca un instrument al naționalismului.
Din păcate renașterea nordicismului (Nordic revivalism) coincide cu revirimentul suprematismului rasei albe, care și-a însușit o parte din elemente mitologice din lumea vikingă. Exemplul sinistru este al criminalului în serie care a masacrat mai mulți oameni la Christchurch în Noua Zeelandă și care a scris: „Ne vedem în Valhalla”. Extremiștii de dreapta din Statele Unite care au manifestat la Charlottesville purtau steaguri cu runa numită „othala” (din Ōthalan, care înseamnă moștenire) adoptată și de naziști ca însemn al diviziilor Waffen SS. Chiar și celebrele însemne ale SS-ului, care sunt compuse din două rune nordice ale Soarelui (sowilo), sunt preluate de neonaziști.  
Parte integrantă a neo-păgânismului contemporan, vikingomania include zeci de jocuri video cu și despre vikingi, dar și benzi desenate sau filme de animație în care prezența unor figuri mitologice din mitologia nordică a condus la introducerea lui Thor sau Odin în imaginarul culturii populare. Inclusiv Disney l-a tranformat pe Loki într-un erou, ca și multe alte figuri mitologice nordice care populează „Universul Marvel”, dar și în romanele populare ale lui Neil Gaiman, American Gods (2001), care sunt bazate pe zeitățile din Panteonul Nordic. Nordicismul este legat și de reîntoarcerea medievalismului prin intermediul unor cărți și filme care Lord of the Rings (Stăpânul inelelor), Tolkien fiind profund influențat de miturile nordice.
Numai că vikingii nu erau un singur popor, chiar numele de viking (víkingr în scandinava veche) nu descria o etnie, ci o ocupație, fiind sinonim cu pirat. Cultul unei rase ariene nordice, albă și blondă, chiar existența unui „suflet nordic” pur și nealterat genetic este contrazis de dovezile istorice, iar filmul lui Eggers reușește să introducă această informație. Amleth este ajutat de o sclavă din Rusia, pe nume Olga, care crede în propriile sale zeități (cum este Zeița Mamă numită Mokoșa sau Mokoș), care îi va face urmași. Amestecul de etnii și rase era mult mai amplu decât vor să creadă promotorii „nordicismului”, tocmai datorită comerțului extensiv cu sclavi și a mișcării acestor populații pe teritorii vaste. Călătorind din stepele rusești, la Constantinopol, în Africa și chiar în America de Nord, vikingii au pus în mișcare timp de trei secole întreaga lume cunoscută. Ei s-au așezat în Normandia, care a devenit ținutul oamenilor nordici și un normand a întemeiat Anglia. Rușii erau și ei vikingi, numiți și varengi, iar primii întemeietori ai statului kievian au fost de origine scandinavă („ruotsi” în vechea scandinavă însemna „cei care știu să vâslească”). Oleg și Olga sunt nume care derivă din vikingul Helgi, adică sfânt. Până în secolul 14 gărzile de corp ale împăraților din Bizanț erau „tágma tōn varángōn”, adică din neamul varaginilor sau al vikingilor. Până azi sunt păstrate scrijelituri cu rune vikinge pe marmura din Hagia Sophia.
Urmele lăsate de vikingi în istorie sunt fascinante, iar poveștile acestora vor continua să ne influențeze sufletele și mințile.