Socialismul de piață și comunismul cu față capitalistă

În 1871 Marx anticipa că ceea ce se întâmpla în Comuna din Paris va face înconjurul lumii, că o societate a clasei muncitoare va înlocui capitalismul și că burghezia va dispărea. În 2021 produsul intern brut al Chinei a crescut cu 8.1%, ajungând la 18 triliarde de dolari, statul comunist înregistrând cea mai mare creștere la nivel global - în condițiile în care economia SUA a crescut doar cu 0,4%, iar cea a Germaniei a scăzut cu 3,1%. Succesul economic incontestabil al Chinei se datorează combinației paradoxale dintre comunism și capitalism, ceea ce Deng Xiaoping numea „utilizarea capitalismului pentru a construi socialismul”. Începând cu 1992, în urma celui de-al 14-lea Congres al PCC, China a fost declarată în  mod oficial „economie socialistă de piață” (shehuizhuyi shichang jingji). Pare o situație paradoxală, pentru că prejudecata generală este aceea că mecanismele capitalismului și comunismul sunt incompatibile. 

Relațiile dintre piața liberă și socialism sunt prea puțin discutate și sunt prea puțin înțelese. Felix Wemheuer, specialist în istoria maoismului, a publicat recent o colecție de texte intitulată Socialismul de piață (Marktsozialismus 2021), în care prezintă opiniile mai multor teoreticieni care au pus în discuție compatibilitatea dintre practicile economice capitaliste și societatea socialistă. Întrebarea dacă putem să avem o societate socialistă și fără planificarea centralizată, un stat socialist care să ofere prosperitate printr-o relativă autonomie a micilor comercianți și libera inițiativă a indivizilor este veche. Volumul, care începe cu textul lui Lenin despre NEP, continuă cu Buharin, dar și cu Stalin, după care include cei mai importanți economiști din țările socialiste, de la Liberman la arhitectul noilor strategii economice ale Chinei, premierul Zhao Ziyang, ne oferă o extrem de utilă familiarizare cu dezbaterile despre economia socialistă și relațiile acesteia cu capitalismul. 

În blocul sovietic au fost create mai multe modele alternative, cel mai cunoscut fiind cel iugoslav dezvoltat sub conducerea lui Tito, dar și cel maghiar al lui Kádár. E important să subliniem că ele au fot influențate de doctrina unui economist sovietic, profesorul Evsei Liberman de la Universitatea din Harkov. Reformele economice avansate de Liberman, numite Libermanism, au fost discutate în septembrie 1965 chiar de către Plenul Comitetului Central al PCUS și au dus la o serie de schimbări în URSS, numite „reformele Kosîghin”. Efectul acestora s-a văzut imediat în Ungaria, unde a fost implementat „noul mecanism economic” începând cu 1968. Și Tito a extins autonomia fabricilor și a lărgit dreptul de „autogestionare” al muncitorilor, precum și descentralizarea decizională. Chiar și Nicolae Ceaușescu a preluat unele dintre aceste idei, fiind introduse inclusiv practici precum distribuirea unei părți din profit muncitorilor, acordarea de „stimulente materiale” pentru îmbunătățirea rezultatelor și permiterea mandatarilor. Alexander Dubček a combinat reformele economice cu liberalizarea politică, în așa-numita „Primăvara de la Praga” din 1968, ceea ce a speriat conducerea URSS și a dus la intervenția militară împotriva Cehoslovaciei.
Însă adevăratul socialism de piață a fost dezvoltat în China, iar succesul său a devenit evident începând cu anii 2000. Economia socialistă de piață practicată azi în Republica Populară Chineză are rădăcinile în epoca lui Mao. Inițial China comunistă a preluat modelul lui Stalin, care practica un tip de socialism puternic planificat și centralizat, bazat pe industrializarea cu orice preț, ceea ce sub conducerea lui Mao s-a numit „Marele Salt înainte”. Această viziune asupra socialismului a devenit predominantă după moartea lui Lenin, când Stalin a introdus primul plan cincinal, a demarat colectivizarea în forță și deportarea kulacilor, precum și industrializarea forțată. Tot Stalin a renunțat la soluțiile introduse de Lenin, care a creat în 1921 așa-numita Nouă Politică Economică (NEP), care înlocuia „comunismul de război” practicat după revoluția bolșevică și care a durat până în 1928. Cu toată opoziția lui susținătorilor soluțiilor oferite de NEP, adunați în jurul lui Nikolai Buharin, etichetați drept „opoziția de dreapta”, stalinismul a mers înainte. Ideea era că singura modalitate prin care putea fi obținută creșterea economică era industrializarea și urbanizarea rapidă.
Problema centrală a viziunii asupra socialismul impusă de Stalin decurge din teoriile lui Marx despre capitalism și profit. Identificând profitul ca trăsătură fundamentală a modului de producție capitalist și urmând legile plus valorii elaborate de Marx, staliniștii au încercat să le elimine din sistemul socialist. Rezultatul muncii și plus valoarea adăugată unui produs trebuiau transformate în valori ale întregii societății.

Însă faptul că China de azi face parte din sistemul capitalist global se datorează unor fenomene care au început cu mult înainte de anii 2000. Contextul geopolitic internațional este foarte important. În anii 60 au avut loc o serie de confruntări militare între cele mai mari două state comuniste. Începând cu noiembrie 1967 s-au tras focuri de armă peste granița sino-sovietică, iar în ianuarie 1968 statul chinez a anunțat chiar uciderea a cinci soldați. Tensiunile ajunseseră atât de mari încât toată lumea se aștepta să izbucnească primul război comunisto-comunist. În aprilie 1969 Mao a anunțat mobilizarea pentru război, astfel că apropierea de Statele Unite a părut o decizie strategică bună. La al nouălea Congres al PCC Mao a etichetat URSS drept un stat socialist-imperialist, fiind convins că exista o conspirație menită să îl debarce de la putere, cu ajutorul sovieticilor.
Procesul de apropiere a lui Mao de Occident a fost cel care a permis apariția „maoismului de piață”, după formula lui Jason M. Kelly (Market Maoists: The communist origins of China’s capitalist ascent. Harvard University Press, 2021). Kelly face o analiză în profunzime a Chinei comuniste și discută legăturile dintre politicile Partidului Comunist Chinez și capitalismul global. Faptul că Deng Xiaoping a continuat relațiile comerciale cu lumea capitalistă și apoi a urmat evoluția rapidă către un socialism de piață a produs și un mare paradox, un stat capitalist condus de către un partid comunist.
Nu putem să știm ce părere ar fi avut Marx cu privire la aceste schimbări, însă rămâne de văzut dacă miliardarii maoiști sunt compatibili cu socialismul și dacă o serie de defecte ale capitalismului, cum ar fi alienarea muncii, care rămân problematice și în economia de piață socialistă, nu vor duce la aceleași consecințe ca și în societățile capitaliste.