Ziua victoriei nu este o petrecere exclusiv rusească

Propaganda putinistă încearcă să confiște evenimentele legate de victoria asupra fascismului și a nazismului. Rusificarea sacrificiilor uriașe pe care Armata roșie le-a făcut în timpul Celui de-al doilea război mondial este explicită în modul cum sunt comemorate evenimentele legate de Marele Război Patriotic și a devenit o parte integrantă și un instrument favorit al propagandei rusești în ultimele decenii. 

Ziua de 9 mai nu poate deveni un apanaj al șovinismului rusesc. Ea a fost deturnată prin promovarea sfruntată a rolului rușilor mai ales după căderea comunismului. De fapt în această zi, care a fost comemorată începând cu 1945, la Moscova s-au organizat doar patru mari parade militare (în 1945, 1965, 1985 și 1990).

În plus, realitatea este că Armata roșie a fost dintotdeauna multi-etnică, forțele armate ale muncitorilor și ale țăranilor create de Leon Troțki în 1918 nu au fost niciodată „rusești”, cum nu era nici Troțki rus, el fiind născut în Ianivka (azi Bereslavka) în sudul Ucrainei. Dar nici armata care a înfrânt Germania nazistă nu poate fi considerată rusească, deși rușii au dominant URSS, iar după prăbușirea regimului sovietic rușii și-au arogat pe nedrept aproape toate meritele fostei puteri comuniste. 
Realitatea este că victoria împotriva nazismului aparține mai multor popoare și etnii, o contribuție majoră având ucrainenii.
Este indiscutabil că merită comemorat sacrificiul uman enorm pe care l-a făcut în urmă cu 77 de ani Armata roșie. Din cele peste 27 de milioane de victime din rândul popoarelor URSS, conform unor estimări, au murit 11,4 milioane de soldați sovietici în războiul împotriva Reichului. Numai că este cu totul greșit să credem că toți aceștia au fost ruși, un număr foarte mare de ucraineni și-au sacrificat viața în timpul războiului, cu cel puțin 1,65 milioane de soldați morți și peste 5,2 milioane de civili decedați. Alături de ei au luptat milioane de armeni, azeri, bașchiri, calmuci, cazaci, ceceno-inguși, georgieni, uzbeci, tadjici și turkmeni.
Deși datele exacte sunt dificil de obținut, în ianuarie 1944, din cele peste 200 de divizii de infanterie ale Armatei Roșii, în care erau încorporați mai mult de 1 milion de oameni, 58,32% erau de etnie rusă, 22,27% erau ucraineni, 2,6% erau bieloruși, însă 2,54% erau tătari, 2,02% erau uzbeci, 1,57% din Kazakhstan, 1,5% georgieni, 1,42% azeri, 1,32% armeni, 1,28% evrei. În iulie 1944 procentul ucrainenilor din Armata Roșie a ajuns la 33,93%, aproape jumătate din soldații sovietici de pe front nu erau ruși, care reprezentau 51,78% din totalul infanteriștilor! Mai mult, ucrainenii au furnizat 350 de generali și chiar mari mareșali ai Armatei Roșii precum Semion Timoșenko, Grigori Kulik, Rodion Malinovski, Kirill Moskalenko, Piotr Koșevoi, Andrei Yeriomenko sau Andrei Greciko erau de origine ucraineană. Unii, cum era Boris Șapoșnikov, care provenea dintr-o familie de cazaci din Orenburg, erau născuți tot în actuala Ucraină. Chiar Leonid Brejnev, protejatul lui Hrușciov, cel care a devenit conducătorul Uniunii Sovietice din 1966 și până în 1982, s-a născut în Ucraina iar pe actele sale scria că era ucrainean. Constantin Cernenko, cel care a condus URSS pentru scurt timp între 1984 și 1985 era tot ucrainean. Iar mama lui Gorbaciov, ultimul conducător al Partidului Comunist din URSS era născută în Ucraina, la Chernigov.
În acest context, invazia Rusiei în Ucraina sub pretextul de-nazificării este o ofensă la adresa tuturor celor care s-au sacrificat pentru înfrângerea nazismului în urmă cu 77 de ani.