miercuri, 1 iunie 2022

Din Manualul de romgleză: Cum se împute limba sau despre mirodenii cu duhoare englezească


Deși unii cred că limba nu are nici miros, nici gust, modul cum descriem mirodeniile care ne condimentează viața ține de esența limbii și dă nuanță trăirilor noastre cotidiene. Pentru că romglezii nu cunosc nici aromele plantelor, nici numele acestora, le transformă în duhori lingvistice.

Înțeleg că boiangiu și boiangerie sunt cuvinte astăzi moarte, dar introducerea monstruozității numită „chili” în limba română îmi pune piper pe limbă. Termenul a intrat în toate meniurile din restaurantele fandosite de pe plaiurile mioritice, care sunt împroșcate (la propriu) cu „chili”. Astfel există „chili burgeri” (cu varianta atroce „chili burner”), iar în magazine se vinde „praf de chili”, „sos de chili” și chiar „cremă de chili”. Evident, „chili”-ul vine însoțit de senzațiile tari pe care numai romglezii le pot simți, din categoria „hot” (pronunțat hat) sau tasty (teisti) ori spicy (spaisi) . Cuvinte precum iute, picant sau gustos au fost scoase din limbă cu forcepsul.
Acest cuvânt intrat pe din dosul limbii a fost inițial doar o prescurtare. Deși unii etimologi de pripas cred că ar proveni de la numele statului Chile, el este doar o referință la păstaia de ardei condimentat, descoperit de spanioli și cultivat de amerindieni, care numeau această plantă „chilli nahuatl”. Deoarece spaniolii l-au folosit în „chile con carne”, fel de mâncare atestat în bucătăria europeană abia pe la 1846, unii au preluat doar condimentul „chili” (pronunțat csili). Desigur că vorba această vorbă este o aberație în limba română, pentru că, așa cum ar trebui să învețe romglezii încă din clasa I, grupul che/ chi se pronunță „ke” și „ki” (ca în China), nu „și” (ca în șini vini cu șili la masî). 
Spaniolii, mai buni păstrători ai valorilor romanice ale limbii, numesc acest condiment „pimiento picante”, adică pur și simplu ardei iute. Eventual putem să îl folosim doar atunci când ne referim la felul de mâncare numit „chile con carne”, dar altfel „chili” este doar ardei iute. În mod real nici măcar nu este compus dintr-un singur fruct de capsicum, fiind un amestec din diverse specii de ardei iute. Ardeiul iute, care este și el un fruct și nu o legumă, face parte din aceeași familie de plante cu gogoșarii, cu ardeii lungi și cu ardeii grași. Pentru că este numit în engleză „chili pepper”, bolborositorii de pe meleagurile noastre s-au înăsprit la limbă și au uitat că acest condiment se numește în română boia de ardei, sau pipăruș prin Moldova ori paprica, poprică, paprică în Ardeal - din paprika, numele unguresc ardeilor iuți, care au intrat mai repede în bucătăria maghiară decât la Hanul lui Manuc.
O altă mirodenie cu nume alterat, dar cu miros magic, este curcuma (nu cucurmă, cum e folosit uneori în etimologia populară), numită și șofran indian. Curcuma, care se mai numea pre românește și zerdiceaf (din turcă unde era zerdeșaf), provine din arăbescul „kurkum”. 
Numele de ierbar al acestei plante este Curcuma longa, făcând parte din familia Zingiberaceelor, în care intră și ghimbirul, care, după cum vom vedeam, și el suferă din pricina nasului cârnit al romglezilor. Pentru că toate aceste plante conțin curcumină, care are efecte anti-inflamatorii, curcuma a devenit populară printre vindecătorii epocii digitale. Nu știu dacă curcuma vindecă și fisurile anale și eczemele, dar termenul a dobândit un miros urât datorită invaziei dizgrațioase a englezei în română. În niciuna dintre limbile noastre „surori” (franceza, italiana, spaniola) nu există tembelul „turmeric”, doar neologistele de la DOOM au inhalat cuvântul pe nerăsuflate și l-au autothtonizat turmentate. Așa că în gura romglezilor curcuma a ajuns să fie turmeric. Deși a fost introdus cu forța în DOOM-ul din 2021, „turmericul” nu este un cuvânt românesc.
De fapt englezii au descoperit „turmericul” abia pe la mijlocul secolului 15, deci nu aveau cum să știe despre curcumă, dar îi auzeau pe stăpânii lor de origine franceză zicând „terre mérite” (pământ meritoriu) și s-au apucat și ei să-l bolborosească ca turmeric.
Azi diverși „chefi” de pe la noi fac tot felul de „specialități” cu „turmeric”, de la prăjituri la sosuri, după cum vedem pe pagina „chefei” Maria Burlacu, care dă sfaturi pentru obținerea unui sos „light” cu zeamă de „lime” și „turmeric”.
Probabil temându-se de cacofonia implicită a curcuminului, romglezii fac gargară cu turmeric ori de câte ori au posibilitatea. Inclusiv diverse „suplimente alimentare” sunt umplute cu „turmeric”. Așa că poți să-ți faci mască de turmeric, „juice” de turmeric, tratament cu turmeric, gel de turmeric. Turmericul te vindecă de cancer și de astm, de inimă, dar și de inimă amară, reduce colesterolul, dă jos celulita și ajută la slăbit, dar nu te scapă de prostie. 
O rudă a curcumei, ghimbirul, a ajuns pe limba ghelbanilor noștri și s-a transforma în „ginger”. Cu excepția numelui lui Ginger Rogers, română nu cunoaște ginger-ul. Auzind această atrocitate îmi vine să scot hangerul la necunoscătorii limbii strămoșești, mai ales când nevorbitorii se transformă în sfătuitori fără cuvinte. 
Și mai enervantă este utilizarea cuvântului „marjoram”, pe care unii negrăitori de română îl folosesc în locul bătrânului măghiran, care este și el recent înlocuit de odiosul „oregano”. Oregano-ul era cândva sovârf, dar nu e nevoie să ne întoarcem atât de departe în limbă, pentru că avem păstrat măghiranul, care este adaptat perfect vorbirii românești și are o sonoritate la fel de plăcută ca și mirosnele sale atrăgătoare. Dar nici „taragonul” nu există, el este pur și simplu tarhon așa cum a pătruns și în alte limbi din Estul Europei (în rusă tarkan, în ruteană targan). Numit uneori tarcom sau tărhană, el e rudă bună cu hasmațuchi și are un miros deosebit.
Din păcate romgleza se împute, aidoma peștelui stricat, de la cap și tot mai multe mirozne și miresme românești sunt înlocuite cu împuțiciuni de cuvinte luate fără minte și bun simț din engleză.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire