Rapsodia fascistă română

    Folosesc termenul aici în sensul inițial al cuvântului, pentru că rapsodia (rhapsoidein în greacă) însemna însăilătură de melodii. Deși mulți autori consideră fenomenul legionar ca fiind autentic mioritic, el reprezintă un amestec de împrumuturi, adeseori imitații ale fascismelor europene. Dacă „fascismul” poate fi înțeles ca un termen vag, mult prea vast, metodele fasciste sunt inconfundabile, iar „soluțiile fasciste” sunt identice. Pe de o parte, există filiația evidentă între fascismul italian și nazism. Este binecunoscută admirația lui Hitler pentru Mussolini, chiar puciul eșuat de la München, din noiembrie 1923, a fost o tentativă de a-l copia pe Il Duce.

Emilio Gentile (Fascismo: Storia e interpretazione, 2002, traducerea franceză Qu'est-ce que le fascisme? Histoire et interprétation, 2004) folosește o definiție aparent simplă, bazată pe o serie de criterii care dau specificul tuturor fascismelor. Ele sunt ușor de identificat în diversele formațiuni de la noi care aderă la această mișcare politică pan-europeană, iar definiția merită prezentată integral (și apoi desfăcută pe bucăți). „Fascismul este un fenomen politic modern, naționalist și revoluționar, antiliberal și anti-marxist, organizat ca o miliție de partid, cu o concepție totalitaristă privind politica și Statul, cu o ideologie activistă și antiteoretică, pe baze mitice, viriliste și anti-hedoniste, sacralizată ca o religie laică, ce afirmă primatul absolut al națiunii, înțeleasă ca o comunitate organică și omogenă etnic, organizată ierarhic într-un stat corporatist, cu o vocație belicoasă și o politică de grandoare” (traducerea îmi aparține).

Fasciștii sunt antidemocratici, antimarxiști și anti-individualiști, promovând pretutindeni un discurs populist și susținând necesitatea revoluției sociale prin crearea unui „nou tip de om”, care este de fapt recompus nostalgic din mituri și ritualuri antice, manifestate forma unei religiozități de masă. Ca și în cazul fasciștilor italieni sau germani, toate mișcările fasciste (deci și legionarii) de la noi au funcționat ca miliții politice (partita milizia), bazate pe un tip de camaraderie militaristă, fiind orientate spre transformarea societății prin mijloace teroriste, care urmăreau anihilarea democrației existente.

Chiar denumirea de „legiune” este doar una dintre variantele românești care copiau ceea ce se întâmpla în Italia. Fie că erau numite „fascii”, sau în Spania „falange”, ori în Ungaria „tabere”, substituit apoi de conceptul de „gardă”, termen militarist preluat și de fasciștii români. Organizarea internă a legionarilor, care era „cuibul”, compus din 3 până la 13 membri, definit drept „o biserică” (cum spune Codreanu în „Cărticica…”), loc unde se cântau rugăciuni, melodii legionare și se făcea „cât mai multă meditație” era inspirată direct din practicile fasciilor mussolinieni. Majoritatea fasciștilor își întemeiau formațiunile pe o formă de purificarea sufletească și pe o structură apropiată de cea a bisericii, unde erau puse în scenă diverse ritualuri laice, mai ales cultul morților. Cuiburile erau o formă autohtonizată a modului de organizare a ceea ce italienii numeau „casa del Fascio”, sanctuare ale fascismului. Ca și trupele SS, care se adunau la întâlniri esoterice și aveau tot felul de totemuri mistice (cu era inelul cu cap de mort), legionarii aveau practici similare, de exemplu săculețul cu pământ.

Însăși ideea de „mișcare” era profund fascistă. Ca și „Liga” lui A. C. Cuza, care insista că nu a creat un nou partid, ci o mișcare națională, Legiunea are rădăcinile în ideea de „fascie”. Mișcarea fascistă presupunea exact acest tip nou de organizare politică, bazat pe principiul funcționării ca un anti-partid politic. Chiar și atunci când ajung în Parlament, fasciștii sunt anti-parlamentariști, iar dacă au posibilitatea, ei desființează sistemul electoral și democratic (cum a făcut Mussolini în 1924, imitat de Hitler în 1933).

Văzând lucrurile din această perspectivă argumentul conform căruia Legiunea a crescut ca o floare de colț dacică, fără influențe din afară, este greșit. Peste tot în lume fascismul s-a multiplicat și a fost imitat, mai ales după succesele înregistrate de Mussolini la începutul anilor 20. Încă din 1922 în Ungaria au apărut primele formațiuni numite „tabere fasciste” (Magyar Fascista Tábor), ulterior devenită „tabăra fascistă hungaristă”. Prin comparație, în România Liga Apărării Național-Creștine, precursorul Legiunii e creată în 1923, din care Codreanu se desprinde în 1927.

    Faptul că fascismul românesc are o dimensiune ortodoxistă este secundar, pentru că și fascismul spaniol și cel portughez presupuneau o sinteză între creștinism și autoritarism. De altfel modelul a fost stabilit de Il Duce, care semnase în Italia celebrul „Concordat” din 1929 cu Vaticanul. În cazul lui Franco sau Salazar, la noi în varianta ortodoxă. Și legătura dintre „cruce”, „credință” sau icoane, prezentată ca o inovație, nu este nici ea de factură locală. În Franța exista organizația „Croix de Feu” (Crucile de foc), iar în Ungaria erau chiar două facțiuni concurente, cea a lui Zoltán Böszörmeny, ce copiază nazismul prin partidul Național Socialist Maghiar, cunoscut și sub numele Crucea cu coase și cu cranii (Kaszáskeresztes), și cea a lui Ferenc Szálasi, care pune bazele partidului „Crucilor cu săgeți” (Nyilaskeresztes). Dizidentul legionar, Mihai Stelescu, va pune bazele unei organizații compusă din „cruciați” ai românismului.

Fascismul a ajuns la putere prin crearea unui aparat polițienesc, construit special pentru a anihila orice opoziție, funcționând ca o formă de terorism organizat de stat. În toate țările fascismul a avut o dimensiune paramilitară, în Germania el s-a impus cu ajutorul „cămășilor brune” (trupele SA) și al organizațiilor de tineret (Hitlejugend), care erau create pe modelul cămășilor negre din Italia. Și la noi Frăţiile de Cruce erau componenta educativă, organizațiile tineretului pregăteau oamenii viitorului, crescuți „după principiile Legiunii”. Nenumărate personalități ale României contemporane au fost membri oficiali ai „Frățiilor”, printre aceștia și Bartolomeu Anania, cândva candidat la funcția de patriarh al României, arestat în 1941 pentru că a participat la funeraliile unui lider legionar.

Consider că Heinen greșește susținând că legionarii au avut în fascismul italian doar un „tipar exterior”, un exemplu și o sursă de inspirație. Legiunea a dobândit notorietate și prin organizarea de „marșuri de propagandă” legionară. Astfel în iunie 1930 a avut loc „marșul spre Bucovina”, iar în iulie 1930 era pregătit „marșul spre Basarabia”, care a fost interzis de guvern. Unul dintre primele marșuri a fost chiar spectaculos, cu 300 de km parcurși pe jos de la Bucureşti şi până în județul Tutova, iar efectul a fost imediat, pentru că tatăl Căpitanului, moș Zagreb, a fost ales deputat.

Principiul menținerii unui singur partid, care să selecteze toate cadrele de conducere și care să mobilizeze emoțional și intelectual poporul, a fost realizat în timpul vieții Căpitanului, dar nu de către el, ci de către regele Carol II. Apoi Antonescu a preluat controlul asupra instituțiilor politice, devenind unic Conducător al unui partid unic.

Modelul de societate pe care îl promovau fasciștii noștri și cei din toată Europa era comunitarist, nu neapărat anti-capitalist. După cum arată Gentile, fascismul e bazat pe o etică civică, unde masculinitatea, camaraderia și spiritul de luptă, devotamentul voluntar, disciplinat și total față de comunitatea națională este pus în acțiune. Deși unii vor să ne convingă că Legiunea nu a fost o organizație paramilitară, în „Cărticica…” Codreanu face apologia „virtuţilor ostăşeşti” și a camaraderiei. De la terminologia utilizată (legiune, gardă, căpitan), la faptul că membrii săi purtau uniforme (celebra cămașă verde cu centură şi diagonală) sau faptul că se organizau defilări și marșuri, că erau create tabere de muncă și erau tipărite publicații cu titlul „Santinela” ori „Străjerul”, totul demonstrează că scopul era unul militarist. Desigur, erau înființate „cantine legionare” unde se oferea mâncare celor săraci, în taberele de muncă se făceau cărămizi pentru diverse proiecte de construcții, se făceau drumuri, școli, biserici, iar prin Ajutorului Legionar erau distribuite împărtit lemne de foc și îmbrăcăminte în timpul iernii. Aceste acțiuni au adus o mare popularitate fasciștilor de la noi și de aiurea, percepuți ca o alternativă la democrațiile „nefuncționale”.

Fasciștii au o viziune mistică despre lume, cuplată cu o predilecție pentru tragic și voința de putere în sens profund nietzschean, bazată pe exaltarea morții și a crimei. De aici militarismul, violența politică și agresivitatea ca mijloace de exprimare socială. Cultul morților avea un rol central în toate ritualurile nazismului, Hitler crease un adevărat Totenkultur, cu nenumărate comemorări ale eroilor căzuți, cu ceremonii și parade, chiar o zi special dedicată „morților mișcării” (9 noiembrie), de fapt comemorarea puciului eșuat de la München din 1923. Faptul că echipele morții compuse din legionari strigau „Trăiască moartea!” și că ideologii legionarismului exaltau jertfa și sângele face parte din această viziune asupra lumii.

Fascismul are în centrul strategiei sale politice cultul liderului unic și al ierarhiei, încrederea într-un lider unic, a cărui persoană este înconjurată de carisma sacră, care în cele din urmă dirijează și coordonează toate activitățile partidului și ale regimului. Ca în orice regim autoritarist, prezența unui lider carismatic în centrul structurilor și acțiunilor sociale presupune o formă de adulare, care la noi s-a combinat cu dimensiunea religioasă. Prezentându-se ca „trimisul Arhanghelului Mihail”, Codreanu „purta zilnic dialoguri cu morţii şi cu sfinţii” (după cum susține Heinen), fiind convins că este ales de Dumnezeu pentru un scop mai înalt. Dar mesianismul său era și jucat și înscenat. Căpitanul crease un întreg ritual al aparițiilor sale, venind călare pe cal alb, cu straiele lui țărănești în contrast cu pieptarul negru, cusut cu cruci, însoțit de cete de legionari călare, care adeseori treceau prin sate cântând cântece religioase, iar țăranii îl așteptau cu lumânări pe ulițe, toată această orchestrație amplifica mitul Salvatorului.

Dar noțiunea de „stat nou” (pe care o avansează în Cărticica…) este preluată aproape identic de la „Estado Novo” al lui Salazar, iar ideea de „om nou” nu este nici ea inovatoare. Ca toți fasciștii europeni și „viziunea” legionarilor corespundea cu principiul organizării economiei în conformitate cu principiile corporatismului, prin suprimarea activității sindicale și extinderea intervenției statului totalitar. Ca și în Germania, unde „sectoarele productive” ale economiei conlucrau sub controlul regimului, pe baza principiilor tehnocrației și solidarității, în scopul pentru a atinge obiectivele ideologice, fasciștii au păstrat proprietatea privată și diferențele de clasă pe care le considerau necesare.

Toate fascismele erau ghidat în politica lor externă de idealurile imperialiste (spațiul vital, renașterea Imperiului roman) și urmăreau impunerea prin forță și expansiune a puterii „nației”. Dacă italienii care visau să refacă Imperiul roman în jurul Mediteranei aveau niște fundamente istorice, iar naziștii aveau fantasma spațiului vital, la noi, pentru că nu avuseserăm un imperiu, au fost inventate gogorițele tracomane. Imperialismul în varianta „România mare”, care trebuia să fie mare cât ipoteticul „stat dac centralizat” al lui Burebista era o invenție pură, creată mai ales de intelectualii pro-fasciști.

Fascismul rămâne o formă de totalitarism, cuplată cu naționalismul extremist, unde se presupune realizarea „fuziunii mistice” între membrii aceleiași comunități și persecutarea celor percepuți ca fiind din afară, dușmani ideologic sau „specii inferioare” rasial. Și, pentru că fascism fără antisemitism nu există, discursul legionar era întemeiat pe ideea că exista un pericol din afară ce trebuia eliminat fizic. Ion Moţa, mâna dreaptă a Căpitanului, se remarcase încă înainte de înființarea oficială a Legiunii în acțiunile antisemite. Revista legionară „Pământul strămoșesc” anunța încă de la înființare că urma demararea luptei împotriva „invadatorului jidan” (Nr. 3, 1 februarie 1928). Despărțirea de LANC va acea loc și datorită faptului că tânărul Codreanu era nemulțumit de lipsa de acțiune a lui Cuza, dar și de faptul că majoritatea mișcărilor fasciste de la noi erau „necunoscători ai problemei jidănești”. El va impune chiar și principiile naziste de puritate rasială. Căpitanul, tot pe modelul SS, va inventa „familiile-cetăți legionare”, încurajând căsătoriile exclusive între bărbați și femei care erau membri ai Legiunii. Căpitanul cerea o regenerare spirituală a românilor tocmai „pentru a birui pe jidani” și pentru „combaterea comunismului jidănesc”. Chiar și „cruciada anti-bolșevică” era inspirată de la fasciștii europeni.

Tatăl, Fiul și sfântul Cumnat - Legiunea o chestiune de familie

Decă există un specific național, atunci acesta este faptul că Legiunea „Arhanghelul Mihail”, numită uneori „Mișcarea” sau „legionarii” a fost inițial creată de cinci oameni și se baza pe trei oameni care erau înrudiți. Pe 24 iunie 1927, de Sânziene, Corneliu-Zelea Codreanu, împreună cu cumnatul lui, Ionel Moţa, căsători la scurt timp cu Iridenta Codreanu și cu ajutorul altor trei „camarazi” de închisoare au pus bazele unei mișcări marginale. Cu Radu Mironovici, numit „şef al gărzii la Icoană”, împreună cu Ilie Gârneaţă și Corneliu Georgescu (în fotografiile ulterioare în care apar „văcăreștii” este inserat și Teodosie Popescu, care nu fusese printre fondatori), Căpitanul a stat în detenție. Ca și Hitler, care și-a găsit vocația în închisoare, Codreanu a avut o revelație mistică în perioada detenţiei de la Văcăreşti, unde era convins că icoana Arhanghelului de pe uşa altarului bisericii îi vorbise. Acesta urma să devină un adevărat obiect de cult al discipolilor lui Codreanu.

Dar Legiunea fusese de la început o afacere de familie, al cărui nucleu dur era compus din „Tataia”, cum îi zicea Corneliu tătălui său, numit și Moș Zagreb, și Ion Moța, căsătorit cu sora lui Codreanu, Iridenta. Oliver Jens Schmitt (2017) afirmă chiar că bătrânul Codreanu i-ar fi insuflat fiului toate deprinderile, de la antisemitism, la militarism și spiritul propagandistic, chiar și faptul că umbla îmbrăcat în straie țărănești și misticismul religios, erau specifice tatălui. Fiind vorba de acest tată, unul dintre paradoxurile Mișcării legionare este faptul că, deși pretindea că descinde din „răzeşi moldoveni”, tatăl Căpitanului se numea Iohan Zilinski (uneori scris Zelenski) și era căsătorit cu Eliza Brauner, o mama cu origini clar bavareze. Chiar numele „Codreanu” era doar o poreclă, ce provenea de la ocupația bunicului, pădurar de meserie. Dintre toți fiii lui Iohan, unul se numea Decebal altul Horia și doar Corneliu, primul născut, fusese destinat să corespundă idealului latin al părintelui. Amuzant e că numele Zelinschi înseamnă în poloneză chiar „Verde“, culoarea cămășilor purtate de adepții feciorului său. Ca și în cazul lui Hitler, pe care era cât pe ce să îl cheme Schicklgruber, după cum îl chema cu adevărat pe tatăl său, Alois, nu ne putem nici imagina salutul „Heil, Schicklgruber”, nici „Trăiască Zelinski!”. Petre Pandrea, cu care a fost coleg de școală militară, îl va numi tot timpul „Zelinski-Braun” și va caracteriza Legiunea drept o „strânsură de greci, armeni, nemţi, seimeni şi ruteni”, cu referire la Haig Acterian (care era armean) sau Mihail Polihroniade (care era de origine grec) sau mulțimea de aromâni care compuneau nucleul dur al Mișcării.

Căpitanul nici măcar nu era cel mai răsărit dintre elevii de la școala militară de elită unde studiase și unde se pare că l-a avut profesor chiar pe Nae Ionescu. Tot Petre Pandrea rememorează în memoriile sale din 1945 („Portrete și controverse”) că viitorul idol al fasciștilor români era doar un elev mediocru, informație reluată de Traian Sandu (2019), care argumentează că mediocritatea acestuia a fost compensată de predispoziția „belicoasă”. Dar trasformarea sa în „șef de mișcare” și carisma dobândită a fost un proces de durată.

Crescut la școala antisemită a lui Cuza, care îi era profesor la universitate și naș de botez, el a ajuns în Germania unde se va familiariza cu nazismul. În 1922 era la Jena, iar în 1929 susținea chiar că este în legătură cu un „prieten al lui Hitler” (identificat de Heiner cu jurnalistul Hermann Esser).

Chiar „debutul ideologic” al Căpitanului este similar cu cel al Führer-ului, dar mult mai timid. „Scrisori studențești din închisoare”, text conceput în închisoarea Văcărești, publicat în 1925 este doar însăilătură de comentarii, de tip întrebare și răspuns. Tehnica va fi reluată în „Cărtica șefului de cuib”, numită inițial „Fascicola Legionarului” pentru că apăruse sub forma a patru broșurici. Ea a fost tipărită în 1933 și avea un scop practic. În cele din urmă este cartea „Pentru legionari”, prima ediție publicată la Sibiu în 1936, la editura „Totul pentru Țară”. Ce reiese din aceste texte e faptul că „gândirea” lui Zelea-Codreanu e confuză și amalgamată. „Punctele” pe care le „fixează” în celebra „Cărtică” (Dumnezeu, Patrie, Rege, Familie, Proprietate și Armată) sunt de fapt niște idei politice inspirate de la „Crucea de foc” franceză (muncă, familie, patrie), devenite apoi principii ale guvernării de la Vichy. Valorile Legiunii amestecă „apărarea altarelor Bisericii” cu acțiunea de a face „scut neclintit în jurul Tronului”.

Mai slabe decât bălmăjelile lui Hitler, care colporta tot fel de aberații în „Biblia nazistă”, și „catehismul” lui Zelea-Codreanu e plină de aiureli. E relevant și faptul că Hitler nici măcar nu a fost în stare să scrie, așa că i-a dictat lui Hess toată însăilătura sa de aiureli. Daniel Kalder, care a analizat în detaliu tehnicile de scriere ale liderului nazist, observa că acesta nici măcar nu știa gramatică elementară și că scrisul lui era plin de greșeli sintactice. Teoriile despre rasă sunt simpliste (evreii sunt răi, arienii sunt buni), ideile lui politice sunt de-a dreptul țăcănite, iar frazările sunt școlărești (el întreabă și tot el răspunde), u lecturi superficiale (citează copios din Protocoalele Sionului), iar viziunea despre artă (frumoși sunt doar clasicii) și societate (femeia la cratiță) sunt de-a dreptul infantile. Mussolini, care fusese ziarist, chiar spunea despre Mein Kampf că era o chestie „ilizibilă” și „plictisitoare”.

Nu e locul aici să facem o hermeneutică a textelor codreniene (și cu atât mai puțin a celor hitleriene), dar stilul este foarte apropiat, majoritatea informațiilor sunt un fel de rememorări, o autobiografie ușor romanțată și jenant incoerentă și inconsistentă. Nu e de mirare, pentru că, așa cum scrie Petre Pandrea în memoriile publicate în 1945 („Portrete și controverse”), care i-a fost coleg de școală militară, șeful „Mișcării” era un elev mediocru, cu probleme de memorie și note mici la română (compensa prin notele mari de la sport). Deși a încercat să termine dreptul la Grenoble, Codreanu nu și-a încheiat niciodată studiile, și tot ca și caporalul autodidact, a preferat politica. Corneliu Zelea-Codreanu nu a scris prea mult, iar „învățăturile” Căpitanului decurgând din două cărți de căpătâi („Pentru legionari” și „Cărticica șefului de cuib”) care au dimensiuni reduse, iar Cărticica… e mai mult un manual mistico-tehnic pentru organizațiile de legionari. Scrisorile „studențești” din închisoare (publicate în 1925) sunt și ele de o simplitate și o banalitate uimitoare. Pe vreo 40 de pagini spațiate generos, Căpitanul compune și primește felurite scrisorele.

„Pentru Legionari” reeditată în 2011 într-o ediţie anastatică la editura Tipo Moldova (care este chiar avizată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior), ce completează „Opera omnia” a Căpitanului este introdusă de istoricul Gh. Buzatu printr-o comparație directă cu Mein Kampf. Ca și textul lui Hitler e o autobiografie romanțată, pigmentată cu câte o referință la „cotropirea jidănească” sau câte un îndemn naționalist din categoria citatelor xenofobe eminesciene, eterna referință la „Doina”: „Cine-au  îndrăgit străinii, Mânca-i-ar inima câinii”.

Cărtica… e o compilație și mai simplistă de sfaturi tehnice prezentate într-un limbaj laconic, similar manualelor de instrucție militară (ce este Mișcarea, ce sunt legionarii, ce este șeful legionar etc.) cu frazări scoase din basmele pentru copii. De exemplu constatarea că „șeful legionar” este „un om năzdrăvan”, sau sfaturi din categoria să fie „modest îmbrăcat” și oriunde găsesc „încuibat” comunismul să-l „răpună”. El repete truisme fasciste, vrea „să revoluționeze sufletul românesc”, va crea un „Stat nou”, în care va exista „un om nou”. Unele sunt compuneri școlărești, cu un nivel de profunzime rizibil, astfel „viața legionară este frumoasă”. Altele sunt doar parafraze biblice („Acolo unde nu este dragoste, nu este viață legionară”), sau formule pseudoștiințifice („în fața adevărului statistic, puterea iudaică se stinge”), extrase din paremiologie (omul care prășește cu inimă rea se zice că nici păpușoii nu-i cresc pe ogor), iar alte indicații sunt contradictorii - în cuib trebuie să se respecte liniștea, dar și să se discute despre morți și să se cânte. Pe lângă temele despre credință, biserică și națiune, sunt recurent „mișelia”, „trădarea” reapare „ invazia jidănească”, străinii care „sug măduva din oasele” românilor, iar soluțiile sunt lozincarde („România a românilor. Pentru jidani, Palestina”) preluate de la alți fasciști ca Goga sau Cuza.