Atracția malefică a filosofiilor fascismului

Gândirea fascistă izvorăște dintr-o „nihilizare” a intelectualității europene în secolul 20. Apariția acestui „nou spirit european”, care cultiva violența și distrugerea, își avea rădăcinile într-o „tentație fascistă” a marilor gânditori din acel moment și care continuă să exercite o fascinație asupra minții multora.

Aceasta este și premisa studiului lui David Ohana (The Fascist Temptation. Creating a Political Community of Experience. Routledge, 2021), care  afirmă că regimurile fasciste și mai ales nazismul au fost expresii ale unei forme totalitariste a nihilismului instituționalizat, bazat pe o predispoziție pentru distrugerea omului și a umanității (71). Unele filiații sunt evidente, de la fascinația lui Alfred Rosenberg pentru nihilismul lui Nietzsche și până la aderența naziștilor față de ideile lui Nietzsche, care anticipase apariția unei noi rase umane ce urma să conducă lumea. Această nouă specie de Supraoameni, noii barbari care vor schimba lumea, se va ghida după o filosofie a crimei, enunțată tot de către Nietzsche. După cum observa Camus în „Omul revoltat”, de fapt nazismul va duce până la ultimele consecințe o idee nietzscheană, aceea că istoria se face prin crimă și distrugere, culminând cu sinuciderea în masă la care i-a împins Hitler pe germani în 1945. E ceea ce spunea și Georg Lukács în eseul „De la Nietzsche la Hitler sau despre iraționalism” (reluat în Distrugerea rațiunii), unde arăta că nu exista filosofie „inocentă” politic și că Nietzsche nu poate fi considerat un simplu gânditor preocupat de probleme spirituale sau culturale.

Ohana duce mai departe această demonstrație, arătând că fascismul nu a fost doar o ideologie sau un sistem politic, ci a reprezentat rezultatul final al unei comunități de idei, a fost un produs intelectual generat printr-o dezbatere de idei ce pornea de la vitalismul iraționalist, naționalismul eroic și romantic, misticismul sângelui nobil, cultul morții, necesitatea formării unui om nou spiritualizat, precum și alte forme de nihilism intelectual. Mentalitatea fascistă, care a devenit predominantă în regimurile politice ale Europei în prima jumătate a secolului XX, s-a format cu ajutorul multor filosofi, intelectuali și autori. Unii, cum era Carl Schmitt, care a scris Die Diktatur (Dictatura) în 1921, făceau apologia explicită și în mod public a statului totalitar. „Tentația fascismului” însă, poate fi analizată prin studierea a doi importanți filosofi care i-au oferit nazismului justificarea ideatică: Jünger și Heidegger.

De la Nietzsche la  Jünger și apoi la Heidegger

Ernst Jünger, care a fost tradus în română încă din 1981, când editura Univers a tipărit Praștia, în colecția Globus, continuă să exercite o fascinație atât în cultura noastră, cât și în cea europeană. La noi revista Secolul 21 i-a dedicat un întreg număr acestui „aristocrat al spiritului”, în care intelectualii noștri îi aduceau osanale unui autor de texte antisemite. Jünger a fost ofițer de informații al Wehrmacht-ului, încartiruit în Parisul ocupat, unde s-a îndeletnicit cu spionarea rezistenței franceze. Deși e prezentat ca un apostat al nazismului, ca și fasciștii noștri, scriitorul german a declarat că nu regretă nimic și că nu retrage nimic din ceea ce a scris. Desigur, participarea sa la executarea unui dezertor nu poate fi retrasă, cum nu poate fi ignorată nici contribuția sa la formarea imaginarului fascist.  

Un leitmotiv al acestui imaginar sinistru este glorificarea războiului, ca act al masculinității, în contradicție cu pacifismul, care era femeiesc și specific degradării burgheze. Vizibil în romanul său de război, „In Stahlgewittern”, care l-ar fi inspirat și pe Camil Petrescu, războiul e idealizat, aici apare chiar ca o manifestare orgasmică a experienței umane. Jünger a fost, folosind expresia lui Allan Mitchell un adevărat „căpitan al diavolului” (The Devil's Captain: Ernst Jünger in Nazi Paris, 1941-1944), un filosof ale cărui idei au dat contur fascismului. De fapt admirația lui Hitler față de Jünger era atât de mare încât chiar atunci când Himmler a vrut să îl aresteze, pentru implicarea în atentatul împotriva Fuhrerului, acesta din urmă a ordonat ca scriitorul să fie lăsat în pace.

Textele lui Jünger, cum este articolul din 1929, intitulat „Declin sau o Nouă Ordine? (Untergang oder neue Ordnung?) enunțat principiile pe baza cărora urma să fie instaurată noua lume și omul nou. Într-un articol din 1930, intitulat „Mobilizare totală” (Die totale Mobilmachung), Jünger propovăduia ceea ce Goebbels va transforma într-o politică de stat, în 1943. Formulele sale, cum era aceea că era mai bine să fii „criminal decât burghez” sau 

Un admirator al lui Jünger și un important participant al construirea filosofică a edificiului nazismului este Martin Heidegger, a cărui influență continuă să fie extrem de puternică. Heidegger care s-a înscris în mod oficial în partidul nazist după ce a devenit rector al universității din Freiburg, făcea în mod public apologia regimului, spunându-le studenților că doar Führerul reprezenta „realitatea și legea germană”.

Ohana argumentează că „Nimicul” din Sein und Zeit (Ființă și Timp), publicat în 1927 (și tradus la noi în mai multe ediții, printre care și cea a lui Liiceanu în 2003), reprezintă un traseu filosofic al drumului către nazism. Acest fapt a fost arătat și de către Emmanuel Faye (Heidegger, l'introduction du nazisme dans la philosophie: autour des séminaires inédits de 1933-1935. Albin Michel, 2005), care a studiat textele seminariilor lui Heidegger din anii 30. În cele din urmă, așa cum susține Faye, nazismul și hitlerismul au intrat în cărțile de filosofie cu ajutorul lui Heidegger și a altor filosofi (Heidegger: The Introduction of Nazism into Philosophy, 2009). 

Nu e ca și când nazismul lui Heidegger ar fi fost o eroare, el era adânc înrădăcinat în gândirea acestor oameni. Într-o scrisoare din 1929 filosoful deplângea iudaizarea (Verjudung) vieții spirituale germane, un ecou clar din Nietzsche care și el se plângea în „Genealogia moralei” că civilizația era otrăvită de „iudificată” „christificată” și „golanizată”. Faye demonstrează că Heidegger a fost un mentor spiritual al nazismului, nu doar un filosof naiv. Recitind opera ce mai importantă a lui Heidegger, „Ființă și Timp”, filosoful francez ajunge la concluzia că în aici nu e vorba doar de o generoasă filozofie  a existenței, ci o apologie a nazismului. 

Dacă textele filosofice sunt ambigue, dovezile fascismului spiritual al lui Heidegger, după cum indică Ohana și mulți alți autori, pot fi găsite în „Caietele negre”. Heidegerrienii de la noi și de aiurea au făcut ureche șută la apariția „carnețelelor” negre ale acestui filosof și s-au grăbit să publice volumul lui Friedrich-Wilhelm von Herrmann și Francesco Alfieri (Martin Heidegger: La vérité sur ses «Cahiers noirs»”, 2018), care încearcă să îl exonereze pe filosoful german de responsabilitatea opiniilor sale fasciste. Însă Caietele negre (Schwarze Hefte), care conțin aproape 1000 de pagini de notițe ale filosofului german începând cu 1931 și până în 1959, arată clar că Heidegger era fascist și antisemit. Apărute pentru prima oară în 2014, în volumul editat de Peter Trawny, caietele dezvăluie că ideile marelui filosof, maestrul multor gânditori de pe plaiurile noastre, unii dintre ei moraliști publici, promovau un „național-socialism spiritual”, deghizat sub masca filosofiei. Deși primul carnețel, despre a cărui existență știm doar pentru că filosoful le numerotase cu scrupulozitate, a dispărut fără urme celelalte sunt la fel de explicite. Evreii (Die Juden), scria Heidegger, trăiesc numai conform principiului rasei lor și împing toată lumea spre dez-rasializare (XII, 82–83). Și nu e vorba numai de simple stereotipuri antisemite, de „banale” observații  din conversații private, ci despre o convingere că exista o dimensiune metafizică a iudaismului global (Weltjudentums) care, împreună cu americanismul sau bolșevismul, erau maligne (XIV, 121). Faptul că Heidegger împărtășea astfel de idei e confirmat și de Karl Jaspers, care menționează în „Autobiografia filosofică” o conversație în care Heidegger îi confirma că era convins că exista o „bandă internațională de evrei periculoși”. În 2015 Trawny a publicat un alt studiu despre teoriile conspiraționiste care îl bântuiau pe Heidegger (Heidegger and the Myth of a Jewish World Conspiracy) arătând că filosoful credea că iudaismul avea o putere distructivă asupra umanității. Pentru el iudaismul era o formă de „mașinațiune” pusă la cale de un grup „calculat” și nu putem să cuplăm astfel de opinii cu ceea ce Hitler afirma drept „principiul distructiv al Evreului”.

Adeseori impactul gândirii lui Heidegger este mult mai profund și mai nociv decât pare, iar Faye (în Arendt et Heidegger: extermination nazie et destruction de la pensée. Albin Michel, 2016) va merge și mai departe analizând relația dintre filosoful german și Hannah Arendt, care i-a fost și studentă, dar și amantă. Adeziunea intelectuală față de aceste idei reprezintă și atracția malefică a acestor filosofii și ne oferă o cheie de acces în interiorul tenebros al „tentațiilor fascismului”.