Odă bulangiului român (articol cenzurat de Facebook)

 Asistăm astăzi în România la ascensiunea fulminantă a partidului bulangiilor, reprezentat de cuplul malign compus din bulangioaica agresivă și bulangiul nesimțit. Așa cum reiese și din utilizarea cuvântului în argou, bulangiul este individul cu tupeu maxim, obraznicul în forma sa paroxistică.

Din păcate bulangeala devine tot mai des o formă acceptabilă de comportament social și politic. Bulangiul te ofensează fără jenă, face paradă cu atitudinea lui insolentă și practică necuviința ca mod de viață. Bulangiul e tupeistul țanțoș, care umblă de parcă ar fi realizat ceva în viață, dar singura lui realizare este capacitatea de a da din bulan, adică de a fi agresiv.
Starea naturală a bulangiului este frustrarea, el e mereu nevrozat de ceva. Poate de aceea și el și bulangioaca sunt gata mereu să-ți sară la beregată, se repede cu gura mare la tine, înjură, zbiară și urlă cât îi țin bojocii. De fapt el e frustrat de propria insignifianță, de faptul că știe că este o nulitate.
Tocmai de aceea bulangiul vrea mereu să arate că „are bulan”, că poate să lase și el o urmă în istorie. Singura urmă, însă, pe care poate să o lase, este eventual zgârierea mașinii vecinului sau murdărirea pereților de la bloc cu talpa.
Pentru că în mod real bulangiul nu e în stare de nimic altceva decât perturbarea existenței semenilor săi. O atmosferă de ostilitate generalizată este mediul propice al bulangiului.
Deși se prezintă ca un luptător, bulangiul este doar rebelul de mahala, cel care practică revolta ca o formă de agresare, uneori în versiunea sa cea mai dezgustătoare ca abuz fizic sau verbal.
Desigur, tactica bulangiului este bulăneala, adică lovirea la gioale, trasul cu șpițul bocancului la gleznă. Practicată cu mare succes în fotbalul autohton, unde sunt nenumărați bulangii sportivi, bulăneala este similară cu lovitura sub centură de la box. El e genul de sportiv care își urmărește adversarul pe teren numai ca să-l lovească.
Aleargă, face eforturi disperate doar pentru a nu se lăsa mai prejos. El nu are un proiect al lui, nu are un plan, o strategie sau un obiectiv rațional. Singurul lucru la care se gândește e lovirea „la oușoare”, pleznirea semenilor săi la oul de la gleznă pentru ca nici aceștia să nu mai poată obține rezultate.
Bulangeala e expresia crizei de calitate din societatea noastră, iar bulangiul e un model uman foarte vechi în societatea noastră lipsită de repere. În fond bulangismul ca atitudine politică este un produs al unei atitudini de automulțumire.
În politică acești aventurieri politici cu viziune de administratori de bloc, cu gândirea îngustă a unui tarabagiu de cartier, bulangii au proliferat. Născut din combinația dintre borfaș și nesimțit, bulangiul se simte bine când face scandalul, lichidul amniotic din care se hrănește bulangiul este tărăboiul.
Și bulangioaca, manifestată în varianta ei de garagață politică, face zarvă, se agită, dar când se termină hărmălaia îți dai seama că nu a spus nimic important. Asta nu îi împiedică pe bulangiu și pe bulangioaică să conteste pe toată lumea, să denunțe defectele celor din jur. Spiritul bulangist tocmai în asta constă, să te crezi foarte important, fără să ai nimic care să probeze această calitate, în afară de obrăznicie.
În teoria și practica politică, bulangismul este mult răspândit decât am crede și precede apariția partidului care aduce poporului A.U.R. (smirnă și lămâie). Chiar termenul de „boulangisme” a fost utilizat în Franța pe la 1889 pentru a descrie un tip de populism agresiv, practicat de generalul Georges Boulanger.
Poreclit în Franța „generalul Altceva (général Autre chose), Boulanger cultiva un soi de revizionism simplist, o politică bazată pe nemulțumirea concetățenilor, dar lipsită de consistență. Din păcate, așa cum boulangismul francez a anticipat ascensiunea fascismului, și bulangismul nostru produce forme periculoase de manifestare.
Și reprezentanții populismului de bulangeală de la noi, ca și boulangismul francez, practică patriotismul, flutură steaguri tricolore, vor cinstirea tradițiilor și apărarea familiei, dar le înțeleg doar la nivelul lor de ghiolbani. Vedem cum bulangismul dâmbovițean hălpăie sloganuri despre Patrie și Popor, pentru că bulagiului nostru îi plac foarte mult sforăielile, vorbele goale și doagele sparte.
Asta pentru că patriotismul bulangiului este mereu îndreptat împotriva altcuiva. Niciodată bulangiul nu are defecte, doar străinii îl acuză pe nedrept. El este xenofob nu pentru că are un proiect politic, ci pentru că bulangiul nu are propria sa identitate, el și-o construiește doar prin agresivitatea față de identitatea altora.
La fel, bulangiul proclamă dreptul la libertate, însă crede că libertatea înseamnă dreptul de a face ce vrei tu, cum vrei tu și când vrei tu, fără să îți asumi nicio responsabilitate. „La mine acasă fac ce vreau eu” este zicala lui favorită, asta însemnând și că poate să arunce gunoaiele direct de pe geam în stradă, că poate să-și golească scrumiera din mașină pe drum și că poate să încalce orice norme de conviețuire pentru că „asta e țara mea”.
Așa se face că România a devenit țara bulangiilor, în care fiecare face „ce vrea mușchiul lui”, orice neam prost „face gură” și orice obrăznicătură poate să se „dea mare”. Acest mod de a te comporta e foarte atrăgător pentru admiratorii bulangismului mioritic.