Ce e în capul lui Putin - numai pleavă și imperii

Politicienii contemporani nu sunt oameni ai ideilor. Nici Iohannis nu e un fel de Marcus Aurelius, așa cum nici Câțu nu e vreun Cicero de Colentina. Însă filosofia politică este un domeniu aparte al studiilor politice și, acum că tancurile lui Putin au intrat în Estul Ucrainei, mulți se întreabă ce e în capul liderului de la Kremlin. O carte relevantă, publicată încă din 2015 de Michel Eltchaninoff (Dans la tête de Vladimir Poutine, Actes Sud) face o radiografie a gândirii putiniene, pornind în mod practic de la filosofii pe care acesta îi citează, sau ale căror idei sunt explicit prezente în discursurile sale politice. În cele din urmă cum demonstrează la final autorul francez, există multiple straturi ale ideologiei lui Putin, care combină perfect o mai veche paradigmă anti-modernistă și anti-occidentală rusească, peste care se suprapun influențe ale unor gânditori ortodoxiști, ca Berdiaev sau Soloviov, amestecate cu ideile slavofililor și ale apologeților euroasiatismului, combinate cu un tip de viziune ultra-conservatoare asupra societății.

Mulți se grăbesc să descrie putinismul ca un fel de neo-imperialism, însă Rusia de azi nu a ocupat nicio nouă țară, ba chiar, după prăbușirea Uniunii Sovietice, Federația Rusă a devenit o țară mai mică și mai puțin influentă. În acest context a apărut pe scenă Vladimir Vladimirovici Putin, un fost agent de rangul trei al KGB, promovat rapid în anturajul lui Boris Elțin, iar în 1998 „uns” în funcția de șef al serviciilor secrete (FSB). El va ajunge după numai un an succesor al primului președinte al Federației Ruse, renăscută din cenușa imperiului sovietic. Pentru a înțelege ce e în mintea lui Putin e suficient să ne gândim că a declarat public că prăbușirea URSS a fost „cea mai mare catastrofă a ultimului secol”.

Un element cheie al gândirii lui Putin este, așadar, nostalgia imperialismului sovietic. Cultivând tendințele naționaliste și fanteziile paseiste despre rolul URSS, Putin a reactivat o serie de idei pre-existente, cultivând vocația rolului major al Rusiei pe arena internațională.

Doctrina care servește putinismul este neo-eurasianismului, o piatră de temelie a gândirii și practicii politice din Rusia de azi, iar expansiunea din Crimeea și acum din republicile ucrainene este o manifestare clară a acestor idei care circulau în lumea intelectuală rusă de decenii. Exponentul cel mai cunoscut al eurasianismului este Alexandr Dughin, care a anunțat public încă din 2014 că Rusia va încorpora o parte din Ucraina de Est, susținând necesitatea creării unui nou stat numit Novorossiya (Noua Rusie). Ideea construirii unui mare imperiu eurasiatic este veche, însă Dughin și alți filosofi ruși cum este Piotr Savițki, susțin că Europa nici măcar nu e un continent. De fapt Eurasia este un continent, iar Rusia se află chiar în centrul acestuia. Dughin, poreclit de presa occidentală drept mentorul lui Putin, e fascinat de Evola și cititor fervent al altui fascist, Carl Schmitt, face de ani de zile apologia constituirii unui spațiu comun, întins nici mai mult nici mai puțin decât de la Lisabona la Vladivostok. De aici și bipolarismul ruso-american, unde misiunea istorică e Rusiei și rolul ei fundamental e crearea unei uniuni Euroasiatice singura ce se poate opune hegemoniei anglo-americane. 

Dar Dughin nu face decât să exploateze o idee și mai veche, respectiv confruntarea dintre Europa de Vest și Marea Eurasie, așa cum e numită în textele lui Nicolai Danilevski ori în viziunea lui Nikolai Berdiaev. Danilevski era un filosof panslavist, care susținea necesitatea întemeierii unei Uniuni Slave, singura care era în stare să lupte cu Europa Occidentală. Pentru ei poporul rus avea o misiune istorică, un destin care trebuia să conducă nu doar lumea slavă, ci întreaga planetă. Eltchaninoff susține că un alt gânditor influent și periculos este Ivan Ilin, fapt dovedit de citatele pe care președintele rus le folosește din acest gânditor care susținea militarismul și naționalismul imperial al Rusiei. Considerat „profetul fascismului rus”, Ilin a fost mereu promotorul exceptionalismului rus și a afirmat mesianismul și „Marea misiune” a Rusiei în lumea contemporană.

Pe urmele lui Danilevski vin gânditorii care susține excepționalismul rus, cum este istoricul Lev Gumilev, folosit de Putin pentru a justifica anti-occidentalismul său funciar. Gumilev, care era fiul Annei Ahmatova, afirma superioritatea rusească și va oferi neo-eurasianismului principiile care justifică victoria rușilor în fața occidentalilor sunt slabi și decadenți. Rușii sunt bărbați și puternici, nu efeminați ca vesticii. De aceea lui Putin îi place să se prezinte ca un macho, călare la bustul gol, jucător de hochey și judocan, erou al masculinității, ceea ce spune totul despre această gândire excepționalistă. Această ură față de Occident și față de valorile periculoase ale Vestului se manifestă în politicile anti-homosexuale, în strategiile împotriva organizațiilor non-guvernamentale, controlul exercitat asupra presei libere (asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaia) și asupra opoziției (Boris Nemțov a fost asasinat chiar lângă Kremlin). 

Ideologia putiniană, care este întemeiată pe revanșă și pe reafirmarea misiunii istorice a poporului rus în fața ostilității milenare din Occident, adună nu numai nostalgicii regimului sovietic sau pe naționaliștii imperialiști sau pe generalii care reprezintă complexul militaro-industrial. Un specific al putinismului este asocierea cu diverși capi ai Bisericii ortodoxe ruse și integrarea în discursul politic a unui tip de religiozitate cuplată cu acest discurs conservator, la rândul său promotor al importanței apărării „valorilor tradiționale”.

Un alt autor pe care Putin îl citează și care poate oferi o fereastră în gândirea putiniană este Constantin Leontiev considerat „Nietzsche al Rusiei”, dușman neîmpăcat al Vestului și susținător al soluției ortodoxismului în fața tuturor relelor liberalismului. Și aici avem același maniheism - dacă occidentalii sunt materialiști, rușii sunt spirituali, prin urmare vesticii vor fi înfrânți mereu de sufletul rus. 

Desigur, dacă ne uităm la strategia militară a lui Putin, ea se dovedește a copilărească și chiar prostească. Recent trupele au fost masate în Vest, chiar în Belarus, în timp ce era clar că intenția Micului Țarevici fusese aceea ce a ocupa pseudo-republicile Donețk și Lugansk din regiunea Donbas. Marea eschivă tactică se dovedește a fi un succes de mică amploare, cu efecte negative e lungă durată. 

Pentru a-l înțelege pe Putin trebuie să vedem și frica acestuia de lumea occidentală și paranoia vizibilă în modul cum se derulează întânirile sale cu Macron, cu miniștrii săi și chiar cu soția. Această frică se manifestă în abuz și autoritarism, pe care le vedem în lecțiile aplicate oligarhilor (ca Mihail Hodorkovski care a stat 10 ani în închisoare), Boris Berezovski (exilat) și Alexei Navalnîi aflat acum în penitenciar. De aceea unii autori vorbesc despre „democratură”, o democrație falsă amestecată cu dictatura cea mai brutală. Evident, prin aceasta Putin arată și cât de vulnerabil este sistemul democratic, în condițiile în care el este conducătorul de facto al Rusiei din 1999 folosind diverse tertipuri ridicole.

Nu știu dacă putem să vorbim despre filosofie, cât mai degrabă despre o serie de tactici, despre un mod strategic de gândire, dar vectorii filozofici ai „putinismului”, după cum arată și Eltchaninoff, sunt un amalgam nociv de anti-occidentalism, neo-imperialism și neo-eurasiatism, combinate cu autoritarism, bizantinism și conservatorism. 

În fond, așa cum spunea jurnalista Masha Gessen, Putin este „omul fără chip”, un recipient al multiplelor probleme cu care se confruntă cultura și societatea rusă de mai bine de trei decenii. Dacă această filosofie compozită va fi benefică și dacă ea are șanse să câștige simpatia restului lumii, rămâne de văzut.