Despre nebunia politică rusească

Unii susțin că Putin suferă de paranoia post-Covid, alții fac referire la „Istoria nebuniei”, în care Michel Foucault analiza modul cum nebunia a bântuit imaginația omului european timp de câteva secole. Dar pentru a înțelege ce se întâmplă în capul omului de la Kremlin o istorie culturală a nebuniei în lumea rusească, al cărei ultim exponent este Putin, merită parcursă cu mare atenție. Desigur, e nevoie de specialiști pentru a face o analiză psihiatrică a liderilor politici ruși, însă există nenumărate exemple de astfel de nebunii. Dar de la Rasputin, călugărul nebun care a influențat politica rusească în timpul primului război mondial, la nebuniile lui Stalin și chiar Hrușciov, care a bătut cu pantoful în masă la ONU, există o patologie ce nu poate fi ignorată.
Mie mi se pare relevant că însăși biserica de lângă Kremlin, catedrala sfințită cu hramul sfântului Vasile Blajenîi, cinstește un nebun-întru-Hristos. Vasile era un iurodivîi, reprezentant al unei forme de ascetism religios care a devenit extrem de populară în Rusia. Pornind de la o afirmație a lui Pavel din 1 Corinteni 4, mulți credincioși și-au asumat „iurodstvo”, sau nebunia sacră, ca mod de comportament. Acest tip de manifestare a credinței a ajuns atât de răspândit încât 36 de astfel de nebuni au ajuns să fie introduși în rândul sfinților de către Biserica ortodoxă rusă.
Dar blajenîi nu înseamnă doar „cel blând” sau „cel binecuvântat”, pentru că termenul slav are conotații legate de nebunie, blagovati însemnând și a te comporta anormal, ieșit din ordinea firească a lucrurilor. După cum arată Sergei Ivanov, într-o carte remarcabilă despre „nebunia sfântă” în lumea ortodoxă, în multe limbi slave „blajin” are conotații negative. În slovenă „blazniti” înseamnă a te purta fără minte, iar în rusă există nenumărați termeni derivați din blajin care sunt peiorativi, ca blajenstvo (prosteală) sau blaji (capriciozitate). 
Pornind de la definiția acestor iurodivîi din lumea rusă se poate diagnostica și ceea ce se întâmplă cu actualul lider al Rusiei. Nebunul cu bună știință vrea să șocheze și să scandalizeze prin acțiunile sale voit ilogice și iraționale. Nebunul sacru se considera dincolo de controlul unor puteri pământești, ca și nebunia politicienilor care se cred deasupra tuturor responsabilităților. Nebunul laic este capricios și se comportă prostește crezând că aceste acțiuni îl fac să fie special.
Astfel de figuri sunt adeseori reprezentate în istoria, cultura și literatură rusă, cel mai cunoscut este prințul Mîșkin al lui Dostoievski, care în „Idiotul” explorează resursele laice ale nebuniei divine. Dar și Raskolnikov e comparat cu un astfel de nebun sfânt. Nebunia lui este, însă, la limita dintre demență și crimă. La fel este Goliadkin, nebunul din Dublul (1846), funcționarul care o ia razna
Nebunul laic, fie el și funcționarul cel mai înalt din statul rus contemporan, pare să aibă și el aceste trăsături de iurodivîi, mai ales puseul auto-distructiv. Putin se poartă aidoma lui Goliadkin, birocratul care își dă seama că și-a atins potențialul maxim și atunci o ia pe traseul nebuniei asumate. 
În poveștile populare rusești apare adeseori Ivan durak sau Ivan nebunul, zărghitul care se poartă aiurea, dar căruia îi reușesc toate tocmai datorită nebuniei sale. Dar nebunul politic al istoriei Rusiei rămâne Ivan cel Groaznic. E relevant că Vasili Blajenîi a fost contemporan cu Ivan cel Groaznic, forma de manifestare atroce a nebuniei politice rusești. Cei doi erau atât de apropiați încât Țarul a dus pe umeri sicriul viitorului sfânt. Există nenumărate povești despre nebunia lui Ivan, care era similară cu nebunia sfântă, însă desacralizată. Exemplul notoriu de gest de nebunie a fost renunțarea în mod prefăcut la putere. Ivan nu era doar „groaznic” fizic, era instabil psihic ca urmare a freneziei autorităţii absolute pe care o exercita. Paranoia, megalomania și sadismul patologic, care sunt ușor de identificat la liderii nebuni din toate timpurile, au o componentă rusească la Ivan, dorința de război. Practic s-a războit cu toți vecinii, de la suedezi la polonezi și lituanieni, Ivan cel Groaznic i-a atacat pe toți, iar între timp și-a ucis și propriul fiu.
Evident că nebunul politic e lipsit de orice virtute a nebunului sacru, în loc de smerenie el este condus de orgoliu, în loc de modestie el este mânat înainte de vanitatea nemăsurată și în locul blândeții el utilizează agresiunea. Dar mecanismul nebuniei este același, provocarea ordinii firești a gândirii. Spre deosebire de nebunul inocent, cum era prințul naiv al lui Dostoievski, prințul nebuniei laice aruncă lumea în flăcări dintr-o trufie vecină cu nebunia. 
Ca și nebunul religios, cu nebunul politic nu poți să știi niciodată ce vrea să facă și dacă acțiunile sale sunt motivate sau sunt doar aberații ale minții sale defecte. Problema cu acești maniaci nebuni este că pierderea minților duce la pierderi de vieți omenești, sute și mii de morți în urma unui capriciu al descreierării politice.