Româna, pe înțelesul antisemiților sau Mult e dulce și-evreiască limba ce-o vorbim

Lingvistul William Chomsky (tatăl celebrului Noam Chomsky) spunea că ebraica e „limba eternă”, iar talmudiștii susțineau, cum arată Julien Darmon (La langue divine : 22 bonnes raisons de s'initier à l’hébreu), că ea este „laşon haqadoş”, „limba divină” fiind vorbită de însuși Creatorul Universului. 

O influență imensă a ebraicii o găsim chiar în numele și prenumele noastre. Mă amuză mereu antisemiții care au prenume cu origini ebraice, crezând că au identități speciale. Uităm că Ioan și Ion vin de la Yohanan (ce înseamnă harul lui Yah), că Maria era Miriam (cea iubită) și că Ana era Hannah (cea plină de har). Unele par atât de mioritice încât habar nu avem că sunt evreiești: Adina (cea blândă) sau Dana (a judeca), cu varianta ei Dina, dar și Lia (Leah, cea grațioasă). Deși unele nume tradiționale, cum ar fi Avram (părinte slăvit), Iacob (cel care urmează) sau Iosif (cel care are) au intrat în desuetudine, iar multe altele sunt uitate (Samuilă, Vârtolomei), în limbă s-au păstrat nume cu conotații biblice imemoriale. Astfel Adam e „cel născut din pământ”,  David, e „cel iubit”. Unele nume sunt atât de vechi încât uităm să sunt evreiești, dar de fapt aproape toate numele cu terminația în „El” (numele lui Dumnezeu), sunt ebraice. Gabriel și Gabriela (El e puterea mea), Mihai și Mihaela (Mikhael, cine este ca El), dar și Daniel (El mă va judeca),  Emanuel (El e cu noi), sau mai vechiul Rafael (El vindecă). Mai avem și alte nume frumoase evreiești, cum este Sara (prințesă în ebraică), ori Elisabeta (Elisheva, bogăția lui El), sau Mara (amară, dar și puternică).

Pe lângă aceste nume de botez avem nenumărate cuvinte ebraice moștenite în limba română. Unele sunt venite fie pe filieră grecească, fie din latina ecleziastică, dar multe provin direct din ebraică. Primul și cel mai des enunțat de către toți credincioșii care merg la biserică este „amin”, care în ebraică însemna pur și simplu „e adevărat”, era o exclamație pentru a spune „sigur că da, așa este” (āmēn era adevăr sau certitudine). Cuvântul putea fi folosit și adverbial, ca o expresie a acordului și a fost preluat în Septuaginta ca declarație afirmativă absolută. Așa a ajuns „amin” și în traducerea Bibliei din limba română, unde strămoșii noștri au insistat pe formula dublată „Amin amin grăiesc vouă”.

Din Septuaginta am moștenit nenumărați alți termeni, prcum aleluia, din hallalu-yah (slavă lui Yahweh), care există aproape în toate limbile. Cei care stau la bloc aruncă gunoaiele la ghenă (când nu le aruncă direct pe fereastră), care apare în Talmud ca Gehinnam. Nici onaniștii nu știu că sportul lor solitar vine de la personajul biblic Onan, care practica masturbarea cu alte scopuri, mult mai nobile. Chiar și Satana, căruia îi atribuim uneori tentațiile masturbatorii, deși a venit din greacă, în ebraică satan însemna pur și simplu dușman. Și dușmanii Satanei sunt tot din gândirea ebraică. Heruvimii, despre care se cântă în bisericile ortodoxe, sunt kĕrūbīm în ebraică, dar în aramaică erau ke-rabya (aidoma unor copii). Și serafimii și calitatea de a fi serafic, vin tot de acolo, de la seraphim care era pluralul lui saráf, însemând în flăcări, arzând.  Deci serafimii sunt ființe înaripate și protectoare.

Unele cuvinte sunt atât de vechi că nu mai știm că sursa lor e în Vechiul Testament. Sărbătorim jubileuri și jubilăm, dar termenul vine de la yobel, cornul de berbec din care se cânta cu prilejul celor 50 de ani de la eliberarea din robie. Când bem cidru nu știm că vine din shekhar, care în Biblie descria orice băutură alcoolică diferită de vin și vorbim adeseori despre mană cerească, după manna dată izraeliților în deșert. Macabru vine de la regii Macabei, iar migdala însemna „turn” și oraș întărit în vechiul Israel, de unde și Maria Migdal-ena. Există multe alte plante folositoare care au rădăcini evreiești. Așa este planta de aloe, transcrisă greșit de traducătorii greci ai Bibliei, care l-au transformat pe ahalim în aloe, astfel ajungând la noi prin latină, care distingea aloe vera de aloea falsă. Și balsam, care vine la noi pe filieră latină, unde era balsamum, are rădăcina cuvântului în limbile semitice unde „basam” însemna parfum sau chiar mirodenie.

Avem și sărbători evreiești, iar cea mai cunoscută e Paștele (Pesach), când ne amintim că poporul ales a fost eliberat din robie, iar creștinii au fost eliberați aidoma lor din robia păcatului de Hristos, de aceea avem sărbători pascale. Chiar și ziua de sâmbătă este evreiască, numele este doar versiunea din latina vulgară, pe care o vorbeau și strămoșii noștri, însemnând sabbatum, ziua odihnei biblice, adică Sabbath.

De fapt a ști și îndrăgi limba ebraică ar trebui să fie o obligație spirituală pentru creștini, fie și numai pentru că întreaga credința se întemeiază pe convingerea că Isus era Mesia, care în ebraică era mashiyach, adică cel uns cu mir, devenit în greacă Hristos și păstrat chair și în arabă (ca masîh, probabil și în aramaică, unde era mashiach). Tot de acolo vine și mirul cu care se face mirungerea în biserică, preluat de greci din ebraicul „mor”, planta amară din care se extrage rășina. Iar osanna (în pronunția hosanna) este un cuvânt compus din „osi” (a salva, a mântui) și „anna”  (ca interjecție de bucurie). Tot de acolo sunt cuvinte mai rar folosite, precum filistin, ca etichetă negativă pentru un fățarnic, aidoma filistenilor cu care se lupta poporul ales, dar și fariseismul vine de la fariseii care îl ispiteau pe Isus. 

Puțini știu că și abracadabra, formula magică folosită de scamatori, vine din numele sfintei treimi în ebraică: abba (tatăl), ben (fiul) și „ruach hakodesh” (sfântul duh). Dar și mai puțini conștientizează că multe expresii pe care le folosim sunt simple traduceri din formulele biblice. Multe sunt din adevărurile emise de Isus, cum este trimiterea la activitatea de „a da mărgăritare porcilor” sau indivizii care sunt „lupi în blană de oaie”, ori capacitatea de „a muta munții din loc” sau formula „mulți chemați, puțini aleși”. 

Unele expresii au intrat în bagajul cultural al lumii. „La Est de Eden” (cartea și filmul) e din povestea lui Cain și Abel, locul unde fratele ucigaș a fost exilat. Sau „Fructele mâniei” este o formulă preluată din Apocalipsa. Din Biblie avem țapul ispășitor, dar și formule de înțelepciune (toate la timpul lor), amenințări (ochi pentru ochi) sau simple sfaturi (e mai bine să dai decât să primești).

Ce e interesant este că, datorită naturii sacre a ebraicii, care e o limbă pudibondă, am moștenit și noi formule aluzive pentru descrierea lucrurilor care ne par vulgare. Înjurăturile au apărut doar în ebraica modernă (ivrit), formă reînviată a vechii limbi a Torei. Dar în limba sfântă ebraică nu există niciun cuvânt care să descrie obscenități și nicio iotă care să se refere la lucruri necurate. De fapt Talmudul spune clar că omul trebuie să-și păzească limba, adică „șemirat halașon”, pentru a-și păstra mintea și sufletul curate (kadoș). 

Așa că organele genitale sunt numite „carne” (basar), iar excrementele și urina sunt doar „ceea ce iese din trup”. Biblia e mereu aluzivă, iar cultura iudaică era tabu chiar să spui penis. Chiar dacă puță ar putea să vină din putz, care în idiș însemna mărunțiș, lucru neimportant, cuvintele vulgare pe care le folosesc unii zilnic nu existau. Ele au fost create mai târziu, cum este expresia vulgară „câte tute, cîte mute”, „tuta” fiind numele organului genital feminin. Dar în ebraica biblică pentru aceste realități existau o multitudine de eufemisme, pe care l-am moștenit, cum este „rușinosul mădulariu”. Cântarea Cântărilor însăși, care e plină de metafore, face mereu trimiteri la floră și faună, reușind un extraordinar exercițiu de stilistică pentru a vorbi despre sex, fără a folosi niciun cuvânt sexual. Femeia nu are vulvă sau vagin, ea are „pântec”, dar nu are nici sâni, ci doar piept. Iar a face sex era „a cunoaște”.

Din păcate, în lumea vulgară de azi, în care cuvintele nu mai au nimic sfânt, nici resursele ebraice ale românei nu mai par relevante.