Portret al autocratului ca monstru al mileniului 3

Puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Această formulă, fie atribuită Lordului Acton, fie lui William Pitt conține un adevăr imposibil de ignorat. Cum am ajuns astăzi să fim martorii unui război în Europa? Pentru că un politician avid de putere, cum este Putin, a găsit în 2008, atunci când mandatul său a expirat, o portiță din Constituția Federației Ruse pentru ca să se permanentizeze la putere, instalându-se ca prim-ministru. Când și această combinație s-a terminat, în 2020 a obligat Duma să voteze o nouă lege, prin care putea să candideze pentru încă două mandate, până în 2036, ajungând la treizeci și șapte de ani de menținere la putere.
Dacă ne uităm pe harta politică a lumii nu putem să nu vedem că regimurile autocratice și autoritariste par să fie tot mai răspândite. Din Brazilia și Bolivia până în India și Filipine, din Ungaria și Polonia, până în Rusia și Turcia, din Venezuela și până în China, autocrații sunt la putere și acumulează tot mai multă putere. 

Cartea lui Moisés Naím, „Răzbunarea puterii” (The Revenge of Power), ne oferă o foarte bună trecere în revistă a tehnicilor de bază prin care politicienii lumii de azi acumulează această putere în beneficiul propriu și în detrimentul democrației, cu prețul libertății concetățenilor lor. Naím, care a fost ministru în Venezuela și editor-șef al revistei Foreign Policy, a devenit extrem de popular în urmă cu un deceniu, când a publicat o altă carte, intitulată „Sfârșitul puterii” (The End of Power, 2013). Premisa sa inițială se baza pe presupoziția greșită că „puterea” ar pierde din intensitate, ba chiar că s-ar degrada datorită mobilității lumii și revoluției mentalităților produsă de noile tehnologii. Ipoteza s-a dovedit la fel de greșită ca și iluzia lui Fukuyama despre sfârșitul istoriei, în 1989.
Meritul lui Naím este acela că și-a revizuit ipoteza, constatând că puterea nu numai că nu și-a epuizat resursele, dimpotrivă, a găsit noi forme să își întărească atracția asupra politicienilor mileniului 3. Pentru a explica fenomenele, autorul inventează o formulă pe care o numește autocrația 3P, adică puterea la puterea 3 exprimată printr-o combinație între populism, post-adevăr și polarizarea societății.
Așa cum se vede din acest volum, din păcate exemplele asupra cărora putem să ne oprim sunt nenumărate și explicite, pentru că autocrații de azi, precum Lukașenko în Belarus sau Rodrigo Duterte în Filipine, nici măcar nu se mai ascund. Astfel de situații aberante în care puterea este concentrată în mâna unor indivizi flămânzi și însetați să domine există în toată lumea. În Turcia Recep Tayyip Erdoğan conduce țara de două decenii, începând cu 2003 când a fost ales premier. Sri Lanka este condusă de doi frați, Gotabaya și Mahinda Rajapaksa, care schimbă între ei rolurile de premier și cel de președinte.
Spre deosebire de autocrații „tradiționali”, neo-autocrații trebuie să țină cont de noile mijloace de comunicare în masă. Așa că noua variantă autocratică este dictatorul multimedia, tiranul înconjurat de fani și admiratori aidoma vedetelor de azi. Unul dintre precursorii acestui tip de autocrație media este Silvio Berlusconi, care i-a învățat pe mulți, inclusiv pe Trump, cum să folosească dimensiunea de divertisment a puterii politice. Nu e nicio diferență între fanii iraționali ai lui Trump și admiratorii lui Hugo Chávez, care și-a construit celebritatea publică pentru a menține controlul asupra societății, iar președintele Venezuelei și-a făcut propriul show de televiziune, numit „Aló Presidente”, cu sute de mii de admiratori numiți „chavistas”. Tocmai de aceea o caracteristică a noilor autocrații este controlul asupra mass media. De la Jarosław Kaczyński sau Orbán Viktor în Europa, care au limitat drastic accesul la presă, până la președintele Xi al Chinei, care controlează inclusiv platformele digitale, autocrații vor să aibă putere mediatică.
Un traseu al controlului este și inducerea de pseudo-adevăruri. Autocrația și autoritarismul de azi sunt hrănite de post-adevăr și de minciuna instituționalizate. Naím observă că Vladimir Putin este „maestrul dezinformării”, fapt pe care îl vedem chiar acum în timpul acestui război.
Există nenumărate forme corozive de acumulare a puterii, cum ar fi populismul anti-politic sau pseudo-legalitatea, dar unul dintre traseele prin care actualii autocrați și-au întărit și își întăresc în continuare puterea este prin acțiuni mafiote. Autocrații știu că, pentru a controla societățile, trebuie să controleze resursele economice și financiare. În Rusia sau în Siria, în Kosovo sau Honduras, banditismul de stat și tacticile specifice grupărilor criminale guvernează societatea. 
Întrebarea lui Naím pare naivă - ce se întâmplă cu libertatea, care este viitorul libertății în secolul XXI? Dar răspunsul său este extrem de tranșant. Pentru a putea înfrânge autocrațiile ce controlează lumea de azi trebuie să câștigăm 5 bătălii: bătălia împotriva Marii Minciuni; împotriva guvernelor criminalizate; împotriva încercărilor de a submina mecanismele democratice; împotriva cartelurilor politice; și împotriva tendințelor iliberale. Cine va câștiga aceste bătălii va decide viitorul lumii în care vom trăi.