Lecțiile neînvățate ale istoriei: Bătălia de la Caransebeș

Actuala campanie electorală pentru alegerea președintelui României seamănă tot mai mult cu una dintre cele mai ridicole confruntări armate din toate timpurile. Pe măsură ce apar tot mai mulți candidați, lucrurile încep să o ia razna, așa cum se întâmplă adeseori pe plaiurile mioritice, iar rezultatul ușor anticipabil nu poate fi decât catastrofal.
E relevant că un alt exemplu de astfel de bătălie zănatică a avut loc taman pe câmpurile de luptă din preajma localității Caransebeș, conflict ce a rămas până azi în istorie ca unul dintre cele mai absurde episoade de prostie și incompetență militară. Armata lui Iosif II, pe atunci împărat al monarhiei danubiene (Donaumonarchie) habsburgice și al Sfântului Imperiu Roman, compusă din peste 250.000 de soldați, a pornit să elibereze Balcanii de sub ocupația otomană. Iosif II, care se visa noul „Frederic cel Mare” al creștinătății occidentale, a pornit în martie 1788 de la Viena și a ajuns în cele din urmă la porțile Belgradului. Însă, pentru că trupele țariste pe care le așteptat nu i-au sosit în ajutor, iar armatele lui erau deja decimate de boală, probabil dizenterie sau malarie, împăratul a decis să treacă Dunărea în Banat și să avanseze spre Oltenia (cf. Erik Durschmied. The Hinge Factor. How Chance and Stupidity Have Changed History. 2000). 

În noapte zilei de 19 septembrie un contingent de husari din avangarda armatelor austriece a fost trimis în căutarea turcilor lui Iusuf pașa din Vidin, traversând podul peste râul Timiș. Husarii nu i-au găsit pe turci, în schimb au dat peste o șatră de țigani care tocmai făceau rachiu, așa că vajnicii soldați ai lui Iosif II s-au apucat de chefuit cu băutură și cu fetele primitoare dansând în brațele lor.

Când o parte din trupele de infanterie ale aceluiași împărat s-au pus în mișcare, i-au găsit pe husari petrecând, așa că au vrut și ei să bea niște rachiu, dar husarii au făcut zid în jurul butoaielor cu palincă. Din busculada care s-a produs între cele două unități austriece, certurile s-au transformat rapid în confruntări și apoi în împușcături.
În toiul confruntărilor bahice, unii infanteriști ai armatei habsburgice au început să strige „Turcii! Turcii!”, ca să-i pună pe husari pe fugă. Pe jumătate beți, unii s-au urcat pe cai și au luat-o la goană. Numai că, pentru că nu toți soldații austrieci vorbeau bine germană, când ofițerii au început să dea ordine, zbierând „Halt! Halt!”, unii infanteriști au înțeles „Allah, Allah”. Convinși că au venit otomanii, alți soldați habsburgici s-au apucat să tragă spre colegii lor. Auzind zgomotele, un comandant de artilerie s-a speriat și el, așa că a ordonat deschiderea focului, trăgând în plin în camarazii săi. Luptele cu „inamicii” au continuat mai multe ore, împăratul însuși a fost doborât de pe cal și a căzut în apele reci ale râului Timiș. Când turcii a ajuns în cele din urmă, după două zile, au găsit  vreo 10.000 de austrieci morți și răniți și au ocupat Caransebeșul.
Dar aceasta nu a fost singura bătălie dusă pe meleagurile noastre în care o armată a fost înfrântă de propriile trupe, dovadă buluceala din decembrie 1989, căreia îi spunem „Revoluția română”. Ca și în bătălia austriecilor cu ei înșiși, care va rămâne în istorie ca una dintre cele mai tembele bătălii din toate timpurile, asistăm iarăși în politica mioritică la o nouă confruntare de acest tip, în care ne batem singuri pe noi înșine. La final vom putea iarăși să exclamăm: Am înfrânt!

Georgescu, un „mister” fascist

Corneliu Georgescu, care a fost unul dintre cei 5 fondatori ai Legiunii Arhanghelului Mihail, organizația fascistă care a dat numele tuturor „legionarilor” de azi, a avut un destin ciudat și un sfârșit nici astăzi elucidat. 

Deși inițial  fusese student la farmacie la Universitatea din Cluj, unde l-a și cunoscut pe Codreanu, el va fi dat afară din universitatea clujeană și își va continua studiile la Facultatea de Drept de la Iași, acolo unde studiau deja ceilalţi „fondatori” ai legionarismului. El s-a numărat printre cei mai importanți lideri, numiți și „cei 5 văcăreșteni” (Corneliu Zelea Codreanu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ion Moţa şi Ilie Gârneaţă), denumiți astfel pentru că au fost închiși împreună la închisoarea Văcărești. Ca și Mironovici, care s-a călugărit în România socialistă, sau Gârneață, care a trăit în Germania până în anii 70, și Georgescu a supraviețuit. Fugind din țară, inițial ca refugiat în Germania, unde a fost internat în lagărele pentru legionari, în cele din urmă a ajuns în Austria. El a scris și un volum de amintiri intitulat alegoric: „Pe drumul cu Arhangheli. Însemnări din viața unui legionar”, publicat postum, în 1952, în colecția legionară „Omul Nou” de la Salzburg și republicată de editura Majadahonda din Spania în 1996, dar și o piesă de teatru legionaroidă, intitulată „Vremuri de restriște”.
Deși cartea de „amintiri” a lui Georgescu, care are o prefață scrisă de Horia Sima, nu conține altceva decât niște „amintiri din copilărie” legionare, o scriere edulcorată și nostalgic-infantilă, acest Georgescu nu a umblat doar cu „arhanghelii”, ci și cu criminalii. Deputat în Parlamentului României pe listele partidului „Totul pentru Țară”, ales de către concetățenii săi din Sibiu, avocat al lui Codreanu în timpul proceselor din 1938, el a fost membru în Forul Legionar și în această calitate va fi cel care l-a propulsat pe Sima în rolul de nou lider al Mişcării Legionare. Ca subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Colonizarea Populației Evacuate el a participat apoi la programul de spoliere a teritoriile ocupate din URSS.

Așa cum confirmă același Horia Sima în panegiricul scris ca introducere la cartea lui Georgescu, acesta fusese implicat de la bun început în „luptele” studenților antisemiți de la Universitatea din Cluj, unde îl va și întâlni pe viitorul „Căpitan”, participant la primul congres studențesc, ținut în 1920. La aceste congrese se cerea aplicarea infamului „numerus clausus” și, tot în acest context, au fost declanșate pogromurile anti-evreiești din România Mare. Marile proteste antisemite s-au declanșat în 1922 chiar la  Cluj, totul a început pe coridoarele de la Facultatea de Medicină, unde era student și Georgescu. Tot el l-a susținut pe Codreanu în efortul său de a transforma mișcarea studențească într-un instrument de luptă politică.
Sima, care lăuda dragostea lui Georgescu pentru „vatra străbună”, sufletul său „sensibil”, dar și caracterul practic și pragmatic îi atribuie și inventarea doctrinei „sacrificiului total”. 

Cu toate acestea, spre deosebire de Moța, cu care a fost coleg de liceu și prieten apropiat, care a murit pe frontul din Spania în 1937, Georgescu nu s-a „sacrificat” în lupta cu „hidra bolșevică” pe front, ci s-a conectat cu structurile financiare și contabile ale „Mișcării”. 

O vreme ca secretar general al „Mișcării” din exil, apoi numit ministru de finanțe al guvernului legionar din afara României, Georgescu a dispărut subit. „Camarazii” i-au pierdut urma și l-au căutat mulți ani, fiind „găsit” abia în 1950, îngropat fără nume într-un cimitir din Mittersill. Exhumat de Ion Fleșeriu, fostul șef al legionarilor din Sibiu și istoric al „Mișcării”, cadavrul lui Georgescu dovedea că „văcăreșteanul” a fost ucis cu un glonț în cap. Nici azi nu se știe cum și când a murit, iar răspunsul la întrebarea ce căuta Georgescu prin munții Austriei în toamna anului 1945 îl cunosc doar asasinii săi. Așa cum naziștii au ascuns în minele și lacurile din Austria sume fabuloase de bani, aur și opere de artă, este foarte posibil ca Georgescu să fi căutat o parte din averile extrase de legionarii fugari în Occident.

Despre microfascism și micile dorințe fetide ale țaței fasciste

O eurodeputată de pe malurile Dâmboviței, care agită spiritele pe plaiurile noastre de basm și besmeticeală, se prefăcea zilele trecute că aprinderea unei lumânări la mormântul unui legionar notoriu e doar un gest creștinesc. Alte comportamente din categoria jignirilor pe platformele de socializare devin criminale când sunt însoțite de amenințări despre trecerea „leftiștilor și a homosexualilor” prin săbii, ori declarații despre „eliminarea raselor impure”.
Există forme de fascism care sunt de fapt microfascisme. Conceptul, avansat de Gilles Deleuze și Felix Guattari într-un studiu premonitoriu, publicat în urmă cu patru decenii (Mille Plateaux, 1980, în trad. eng. A Thousand Plateaus: Capitalism and schizophrenia, prefață Brian Massumi. University of Minnesota Press, 1987), acoperă o amplă rețea de microformații de factură fascistă, care modelează atitudinile și percepțiile noastre. Adeseori nu conștientizăm că suntem victimele unor
forme mentale de construcție fascistă.
Istoricul american Alexander De Grand (autorul unor studii importante pe acest subiect, cum sunt Italian Fascism: Its Origins and Development sau Fascist Italy and Nazi Germany: The „Fascist” Style of Rule), observa că fascismul are abilitatea extraordinară de a se ascunde și deghiza în diverse forme, unele care funcționează ca „fascisme cu cratimă”. Chiar dacă național-fascismul, tehnocrat-fascismul ori catolic-fascismul par diferite, ele se hrănesc din aceleași rădăcini.
Mai periculos este un tip de fascism „benign”, dar a cărui natură cancerigenă viciază viețile noastre pentru că există în fiecare dintre noi într-o stare latentă. Pe acest palier microfascismul funcționează ca o momeală ideologică, se cuibărește în mecanismele dorințelor noastre celor mai profunde, pentru a se insinua în mințile și în sufletele noastre. „Dorința” fascistă derivă din fascinație fetidă pe care o exercită asupra noastră violența, agresivitatea și chiar invocarea morții ori a crimei. Vedem în multe filme de succes cum sunt cultivate astfel de „microfascisme”, atracția bandelor de cartier, fascinația sectele de tot felul, admirația pentru personaje criminale. De cele mai multe ori fascismul nici măcar nu ajunge metastază, în forma sa acută de frenezie a morții, rămânând în stadiul unor reacții „nevinovate”.
Așa cum arată Deleuze și Guattari, microfasciștii sunt mereu în imediata noastră apropiere, ei sunt „SS-istul din vecini” (228), nazistul care practică abuzul în viața de cuplu, discriminatorul care își exercită practicile la biserică sau la magazin. Fascismul acesta „cotidian”, exprimat în dorința de a face scandal, de a-i amenința și de a-i teroriza pe cei din jurul nostru, pare să nu reprezinte un pericol.
Mult mai periculos este, după cum scriu Deleuze și Guattari (215), fascismul din interiorul nostru, acel tip de fascism „molecular”, pe care îl hrănim și îl iubim fără să-l conștientizăm. E mai ușor vedem fascismul din ochiul altora, dar nu vedem forța afectivă a microfascismului asupra noastră, efectul „dorinței fasciste” (165), predispoziția malignă  produsă de atracția puterii de anihilare, nu numai îndreptată spre anihilarea altora, dar și ca propria noastră anihilare. 
Evident, fascismul „macro”, pe care îl asociem cu totalitarismul, are o mare doză de nihilism, explicită în dorința totală de anihilare și autoanihilare care au caracterizat hitlerismul. Însă nihilismul cotidian prezent în microfascismul țaței și în atitudinile SS-istului din scara de bloc alăturată, palierul micro-politic poate trece neobservat. Pentru că avem impresia că politică facem doar în Parlament și doar de către un grup specializat de semeni cărora le zicem politicieni, ignorăm că și ceea ce facem în viața de zi cu zi este „politică”, 
Un alt factor important observat de către cei doi autori francezi, e acela că fascismul este o „mașinărie de război”. Dacă fascismul politic este caracterizat prin glorificarea „luptei”, nu întâmplător cartea de căpătâi a hitlerismul a fost „Lupta mea” (Mein Kampf), iar strigătul trumpismului a fost „Luptă, luptă” (Fight, fight!), microfascistul de alături și din fiecare dintre noi, este ghidat de micro-bătălii. Ducem lupte imaginare, preferăm confruntările și cădem victimă bazaconiilor propriei minți, nu doar bizareriile minții altora.
În cazul „fascismului de zi cu zi”, omniprezent pe platformele de socializare,  vedem cum semenii noștri sunt gata mereu să „atace” pe cineva, să scrie câte un comentariu pe care, dacă ar fi față în față cu omul căruia i se adresează „în online”, nu ar îndrăzni să îl enunțe. 
Christian Fuchs (Digital Fascism: Media, Communication and Society, 2022) a scris un excelent studiu al acestui tip de fascism digital. Nu doar că neo-fascismul s-a coagulat pe rețelele de socializare, pe care nu le reglementează nimeni, doar în România există zeci de bloguri, pagini și adrese pe diverse platforme unde sunt exprimate la vedere idei și ideologii care, conform legislației în vigoare, ar trebui pedepsite cu închisoarea, dar cetățeni altminteri „normali” ajung să partajeze mesaje criminale, de la adularea lui Antonescu la ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. Uni cred că e amuzant să-și facă „selfie” cu salutul legionar, alții se filmează în timp ce cântă „Sfântă tinerețe…” sau participă cu veselie la tabere de „teambuilding fascist”. 
Fuchs numește acest proces „tabloidizarea fascismului”, transformarea unor comportamente și atitudini inacceptabile și chiar ilegale în forme de „amuzament” online. Fascismul digital numai aparține „cămășilor brune” sau „trupele de asalt”, asistăm la mobilizarea digitală a „camarazilor și a camaradelor”, noile armate microfasciste compuse din trupe de asalt feisbuicist sau twitterist care fetișizează meme cu svastici și cu personalități naziste. Aceste forme de „hitlerism de Twitter” sau „fascismul de Tik-Tok” au transformat în amuzament gratuit diverse forme de atrocitate, fiind plasate în „sociăl midia” ca și când sunt normale. Ele compun fascismul rețelelor de socializare sau fascimul 2.0. Conform lui Fuchs, elementele acestui neo-fascism digital sunt recognoscibile când asistăm la promovarea diverselor forme de autoritarism, cultivarea unor manifestări violente față de tot și toate (pe schema inamicii sunt peste tot), dar și cultivarea unui tip de patriarhat macho, cuplat un un naționalism excesiv, sau prin promovarea militarismului ori a „eroilor” neamului cu trăsături masculiniste.
Acest fascism de haită digitală include forme de nazism nedeghizate, cum sunt mesajele despre pericole inexistente care ar amenința societatea, de la răspândirea fricii față de imigranți, la ura împotriva homosexualilor sau promovarea unor teorii ale conspirației. Toate aceste țațe fasciste nici măcar nu conștientizează că generează o atmosferă sulfuroasă. SS-istul din vecini, când îl întâlnești pe scara blocului, pare un concetățean bonom, dar care debitează inepții despre masoni și idei năstrușnice despre binefacerile legionarilor. Baba microfascistă, înarmată cu un telefon mult mai inteligent decât ea este vecina de alături, care regurgitează mesaje odioase, mătușa smerită, care merge la biserică, dar stă și pe Tik-Tok, de unde recită cretinisme despre transgenderi.
Împreună cu alți „camarazi” microfasciști, ei formează o imensă gaură neagră, compusă din nenumărate „mici găuri negre”, microfascime care înghit existențele semenilor noștri. 
Organizarea „moleculară” (215) a fascismului nu se produce cu ajutorul torțelor, a marșurilor în pas de gâscă, nici mitraliere sau prin arderea de cărți în piața publică. Fascismul „clasic”, pe care îl asociem cu Mussolini sau Hitler, pe care cei doi filosofi francezi îl descriu drept „fascism molar”, are o component „mică”, în care exploatarea fricilor și a afectelor noastre celor mai profunde se cristalizează în mici fascisme „de zi cu zi”, integrate în mințile și trupurilor semenilor noștri, așa cum stau particulele de plastic în testiculele bărbaților epocii postmoderne.

Lecțiile neînvățate ale istoriei: Despre lege și tocmeală

În noiembrie 1923 Adolf Hitler a organizat o lovitură de stat, o imitație a marșului lui Mussolini asupra Romei, numită azi „puciul de braserie” (Bürgerbräu Putsch sau Bierkeller-Putsch). Acest episod tragi-comic, în urma căruia viitorul „Lider” a eșuat lamentabil, a scos la iveală găunoșenia viitorului Führer al Celui de-al treilea Reich și deficiențele statului german. 
Istoricul american David King (The Trial of Adolf Hitler: The Beer Hall Putsch and Rise of Nazi Germany. Norton & Norton, 2017) descrie în capitolul intitulat „Fuga”, din studiul detaliat despre aceste evenimente, modul cum s-a comportat Hitler. Spre deosebire de generalul Ludendorff, care a continuat să mărșăluiască în fața gloanțelor, dându-și seama că nu a reușit să răstoarne guvernul Bavariei, Führer”-ul a dat bir cu fugiții. S-a târât pe burtă până când, cu ajutorul medicului Walter Schultze, a fost urcat în automobilul galben din dotare, care a luat-o la goană. King, pe baza unor martori oculari, susține că „Marele lider” era palid și tremura din toate încheieturile, având umărul dislocat și fiind plin de noroi pe față și haine. Miturile, create după evenimente, în care Hitler ar fi salvat un băiețel de la moarte, au încercat să ascundă realitatea că acesta era un laș care și-a abandonat camarazii. Sigur, și alți naziști au fugit, inclusiv Göring, care s-a refugiat în fabrica de mobilă a unor evrei (Robert și Martin Ballin), rănitul fiind îngrijit de soția unuia dintre ei, Bella.
Însă Hitler, care s-a fofilat vreo câteva zile după evenimentele care au dus la moartea a 20 de oameni (dintre care 15 naziști), a avut un parcurs și mai patetic. A stat o noapte într-o pădure de lângă München, pentru că mașina cu care fugise s-a defectat, după care s-a ascuns în vila omului de afaceri germano-american Ernst Hanfstaengl, poreclit „Putzi”. O vreme a stat ascuns în pod și, la un moment dat, s-a pregătit să fugă în Austria, unde Göring ajunsese deja, îmbrăcat cu niște haine vechi ale lui „Putzi”. Când polițiștii bavarezi au ajuns la vilă se pare că Hitler a vrut să se sinucidă dar Helene, soția lui Hanfstaengl, l-a împiedicat să-și ia viața. 
După ce a fost arestat, împreună cu ceilalți puciști, Hitler a fost judecat pentru înaltă trădare. Conform „Legii privind protejarea Republicii”, care era în vigoare atunci, liderul puciului eșuat putea fi deportat sau chiar executat, în cel mai bun caz, așa cum era legislația germană, pedeapsa ar fi trebuit să fie de cel puțin 15 ani de detenție. Inclusiv Ludwig Stenglein, procurorul șef din acest proces, care a devenit apoi membru al Partidului nazist, a cerut opt ​​ani de închisoare pentru că știa înalta trădare era penalizabilă cu zeci de ani de închisoare, el temându-se că Hitler putea fi chair executat.
Cu toate acestea, după 24 de zile de proces, transformate într-o formă de propagandă publică a nazismului, în care Hitler și alți 8 co-conspiratori au fost încurajați chiar de președintele completului de judecată, Georg Neithardt, care era evident simpatizant al puciștilor, să se exprime cu privire la „iubirea de patrie” sau să facă declarații împotriva tratatului de la Versailles, emițând și alte bazaconii ilegale. Acestea nu numai că nu au fost întrerupte, dar instanța a declarat în verdictul final că inculpații au fost niște patrioți, animați de cele mai nobile dorințe. În cele din urmă, completul de judecată al Tribunalului Popular Bavarez a decis condamnarea lui Hitler la pedeapsa minimă, el primind cinci ani cu probațiune, în timp ce generalul Ludendorff a fost achitat, iar ceilalți puciști au primit și ei pedepse extrem de blânde în raport cu faptele lor, în sentința dată pe pe 1 aprilie 1924.
Așa cum arată King, fără procesul de după puciul de la München, liderul nazist ar fi rămas doar un bufon de la periferia societății bavareze, o caricatură de politician de berărie. La rândul său Harold J. Gordon (Hitler and the Beer Hall Putsch. Princeton University Press, 2015) susține că judecătorii din Germania sunt responsabili pentru toate consecințele nazismului. Fiindcă instanțele de judecată ale statului nu au pus în aplicare legea existentă, permițând unor criminali să încalce legile, chiar ajutându-i pe cei care voiau să distrugă statul, au participat direct la catastrofele care au urmat.
Fiind născut în Austria, Hitler ar fi trebuit să fie expulzat din Germania, însă a fost condamnat la numai 5 ani de închisoare și cele din urmă a fost eliberat după numai 9 luni. Beneficiind de condiții de încarcerare de tip hotelier, Hitler a scris din penitenciar infama carte „Mein Kampf”. După ce a fost eliberat, pe 20 decembrie 1924, cariera lui politică a luat avânt, partidul nazist, care avea doar 5000 de membri înainte de puciul eșuat, a ajuns în cele din urmă în Parlament, de unde a continuat să pună în practică aceleași tactici.

Acum imaginați-vă că, între 1924 și 1939, chiar anul când a început Al Doilea Război Mondial, Hitler ar fi stat la închisoare. Gândiți-vă că, dacă ar fi fost deportat înapoi în Austria nu ar mai fi avut loc crimele și Holocaustul, că zecile de milioane de oameni care au murit ar fi rămas în viață. Era suficient ca justiția germană să-și fi făcut datoria conform legislației.
Cum ar fi ca și justiția din România să își facă datoria, iar legile care prevăd pedepsirea celor care susțin fascismul și rasismul să fie aplicate?
Avem Legea 217/ 2015 care sancționează utilizarea în public a simbolurilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe cu închisoare de până la 5 ani. Aceeași lege interzice organizațiile, simbolurile şi faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum şi promovarea cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității şi de crime de război. Aici intră și glorificarea lui Antonescu sau susținerea lui Codreanu, diversele marșuri ale camarazilor pe străzile României mileniului 3, declarațiile antisemite și memele fasciste.
Dar, pentru că nimeni nu se sesizează, pentru că nimeni nu aplică legea, nu învățăm nimic din istorie. De aceea ne merităm soarta.

Românie, vatră nebună

Despre gândirea debilă și Tik-Tok-izarea minții mioritice

În 1983 Gianni Vattimo, împreună cu Pier Aldo Rovatti, Umberto Eco,  Leonardo Amoroso și alții, au publicat o serie de eseuri și texte filosofice despre trăsăturile societății postmoderne, folosind conceptul de „pensiero debole” pentru a descrie un moment al istoriei metafizicii, caracterizat prin fragilizarea discursului filosofic. Slăbiciunea gândirii era înțeleasă ca un apogeu al procesului prin care a trecut Rațiunea umană de-a lungul lungii sale „aventuri metafizice”, gândirea și-a pierdut „puterea” și locul privilegiat în societate pe măsură ce instrumentele sale s-au „slăbănogit”. Pentru Vattimo noţiunea de pensiero debole era un indiciu al epuizării proiectelor modernității (națiune, credință), dar și rezultatul unei derive a conceptelor centrale ale modernității (rațiune, progres). În cele din urmă ea reprezintă un mod de a gândi „post-metafizic”.

Deși termenul de pensiero debole e tradus la noi cu „gândire slabă” (în engleză este redat ca „weak thought”, iar în franceză prin „pensée faible”), etimologia cuvântului este comună și în română și în italiană, el provenind din latină unde debilis  (devenit în franceza medievală débile”) însemna incapabil, nepriceput, in-abil (din „de + habilis”). Cred că merită să folosim noțiunea de gândire debilă pentru a descrie efectele acestei tranziții în urma căreia nu am trecut doar de la știință la ne-știință, ci am ajuns la o formă de gândire care, vorba cronicarului dintr-o veche „Predoslovie”, ajunge să „sparie gândul”, manifestări a ceea ce se numea în graiul vechi „ce nici cu gândul nu gândești”. 
Atracția și apariția „gândului slab” e produsul incapacității noastre de a mai gândi critic, pentru că însăși critica s-a transformat în acceptarea unor imbecilități ca și când ar fi descoperiri ale unor „Mari Adevăruri”. E ceea ce tot Vattimo descria drept „regândire parazitică”, caracteristică pentru o lume în care Adevărul și Ființa sunt regândite în termenii unei „gândiri slăbănoage”. Lucruri de care am fi râs în urmă cu câteva decenii, idei cretine de care semenii noștri s-ar fi rușinat să le exprime, de la convingerea că „Pământul e plat”, la idioțenii despre auto-vindecare prin autosugestie. Ceea ce în urmă cu câțiva ar fi fost doar un semn de retard intelectual, declarații care ar fi intrat în categoria „nota 4, stai jos”, au ajuns să fie acceptabile în numele „diversității” opiniilor. Așa că, pe măsură ce toți cretinii au devenit „critici ai cunoașterii”, ei au început să se asocieze și să se solidarizeze, pentru că idioții recunosc cel mai ușor gândirea debilă când o văd, fiind extrem de încântați să descopere că și alții sunt cretinizați ca și ei.
E evident că gândirea rațională a cedat în fața idioțeniei, ceea ce filosoful italian identifica în urmă cu 4 decenii ca o tendință filosofică, a devenit o formă de criză a inteligenței la nivel global, care s-a accelerat în ultimii ani. De fapt întreaga omenire merge către „debilizare” (indebolimento), iar „slăbia” (debolezza) minții s-a generalizat dincolo de punctul fără întoarcere. În mod paradoxal, dar nu întâmplător, declinul inteligenței umane a fost acompaniat de excesul de informații, de apariția unor tehnologii care promiteau accesul nelimitat la cunoaștere. Deși avem azi telefoane inteligente și folosim diverse programe de inteligență artificială, avem tot mai puțină inteligență omenească. Din păcate asistăm la o tembelizare globală, pentru că nu e vorba doar concetățenii noștri care sunt debilizați sistematic de un sistem de învățământ incompetent. E relevant, însă, că în 2024 la examenul de titularizare în învățământul românesc doar 42% dintre candidați au obținut note de trecere. În România învățământul e ca celebra pictură a lui Breughel, în care un chior vesel îi conduce cântând pe niște orbi către groapă.
Dar declinul inteligenței umane este tot mai vizibil inclusiv în țările industrializate și înalt tehnologizate. De exemplu în Norvegia, una dintre cele mai bogate și mai educate țări din lume, indicatorii de inteligență (IQ) au scăzut continuu (și nu, nu e vorba despre venirea imigranților), cercetările efectuate pe bărbați norvegieni aflați în serviciul militar arată o scădere care uneori e atât de drastică încât poate fi catalogată drept „dizabilitate intelectuală ușoară”. În Statele Unite scăderea indicatorilor PISA la matematică a fost de 15 puncte, iar cercetătorii americani au descoperit că cea mai mare scădere a indicatorilor de inteligență avea loc în cazul tinerilor de ambelele sexe, cu vârste cuprinse între 18 și 22 de ani. 
Faptul că în România 42% din elevii care merg la școală nici măcar nu mai înțeleg ce citesc poate să explice de ce, așa cum arată un studiu Inscop, unul din trei tineri români, cu vârste cuprinse între 18 și 24 de ani, a votat cu un candidat care are 62 de ani și care vorbește în dodii, care le spune că va readuce serviciul militar obligatoriu (de care ar „beneficia” chiar alegătorii săi și care crede că Eminescu și Blaga nu se mai predau la școală. Așa că, pentru că cei mai mulți dintre alegătorii săi nici nu mai sunt atenți la clasă, doar dau din degetul mare pe ecranul telefoanelor, ei ascultă gură cască fel de fel de parascovenii, care par atractive pentru că sunt în concordanță cu alte idioțenii pe care le citesc online.
Un factor poate fi și atracția bărbatului macho și fascinația pentru „masculii alfa”, din categoria Putin călare la bustul gol și Trump cu pumnul ridicat la luptă, care i-a putut molipsi și pe molâii de la noi, mulți dintre ei nici măcar n-ar face baie în apă înghețată, dar care își bagă fericiți „like”-urile (și voturile) în pușculița misoginilor și care ridică stindardul autoritarismului pentru că văd blegomania generalizată în jurul lor.
E evident că statul român este un stat debil, pentru că e populat cu „fake”-uri cretinizate, cu variante  umane care par produse de „deepfake”. România arată ca și când ar fi administrată de niște zombi instituționali, de tot felul de făpturi goale de conținut, dar pline de patalamale fără valoare. Debilizarea instituțională este evidentă pretutindeni, de la tezele plagiate de către generali și miniștri covrigari, la personaje politice care poartă botniță în Parlament și alte creaturi ciudate care populează spațiile publice și digitale, într-o sarabandă a idioților fericiți să-și afișeze prostia pe toate gardurile internetului. Carierele construite din „fake”-uri sunt un loc comun, dovadă recentă fiind declarația reprezentanților Ministerului Afacerilor Externe care au spus că există documente care să arate cum a ajuns cetățeanul Georgescu reprezentantul statului român la ONU, unde a încasat salariu timp de trei ani! Faptul că „MAE nu își amintește” cine l-a propus ca raportor special al României pe acest apărător al mareșalului Ion Antonescu este simptomatic.
În fond, ceea ce numeam înainte de alegerile din noiembrie 2024 drept victoria iminentă a corigenților și a incompetenților, este și rezultatul unei imbecilizării academice a sistemului de învățământ superior. Pentru că la fel de debilă este și prestația sociologilor și a specialiștilor autohtoni, care au făcut sondaje și care acum se arată stupefiați de rezultatele din primul tur de scrutin. În condițiile în care mulți dintre acești „profesioniști” predau la universitate, ar trebui ca toți „profesorii de sondaje” să-și dea demisia din funcțiile pe care le dețin. Dacă nu au văzut opțiunile a peste 2 milioane de alegători, atunci ei sunt niști chiori care vor să conducă orbii. De exemplu un mare „profesor universitar doctor” de la o și mai mare catedră de sociologie universitară anunța în noiembrie 2024 că vom asista la o luptă între Ciucă și Ciolacu. În schimb ne-am trezit cu „Ciuciu” în fruntea clasamentelor.
Nici reprezentanții Autorității Electorale Permanente nu au fost mai abili, dimpotrivă, au dormit cu fața-n Greblă, omițând să verifice financiar un candidat care anunța că are „cheltuieli zero” de campanie. La fel de in-abil a fost Consiliului Național al Audiovizualului, care s-a ridicat ca Lazăr din mormânt, după ce au început să i se împută organele și să se descompună. „Autoritățile de reglementare” de pe plaiurile strămoșești stătuseră și ele gură cască admirând spectacolul declarațiilor ce frizau ilegalitatea, în condițiile în care exista legislație foarte clară cu privire la promovarea fascismului și a simbolurilor legionare.
E evident că un rol important l-au avut noile platforme digitale, care sunt create ca niște forme de comunicare debilă. Ce poți să spui în 260 de semne și ce semnificații poți să transmiți în 30 de secunde de video-uri filmate cu telefonul mobil?
Așa ajungem să credem că în Coca-Cola există nano-cipuri care ne influențează mințile, la fel cum credem că antenele 5G transmiteau coronavirusul, că virusurile sunt create artificial, că vaccinurile sunt nocive, că femeile care poartă pantaloni își pot pierde energia vitală, că aselenizarea a fost falsificată, că apa nu este chiar H2O, sau că reptilienii sunt printre noi.
Există și o atracție mondială a debililor pentru prostie. Și în alte părți ale lumii oamenii sunt fascinați cretinisme, convinși că există lasere cosmice evreiești sau că haitienii care mănâncă pisici și câini pe străzi. Problema derivă din faptul că nu mai distingem între fals și real, că inteligența nu ne mai ajută să discernem între ceea ce e adevărat și ceea ce e doar o idioțenie. Pentru că am pus în locul „Rațiunii” diversitatea de opinii, iar în locul cunoașterii și a cunoștințelor am așezat atotștiința și misecuvenismul, fiindcă specialiștii au fost înlocuiți de „influenceri” și „influencerițe”, că oamenii de știință sunt la egalitate cu Tik-Tok-erii și Yutubării, toate incertitudinile s-au înălțat la gradul de adevăruri.
Așa că am ajuns un fel de „Martori ai Sfârșitul Modernității”, asistăm cu stupoare la golirea de semnificații a tot ceea ce era semnificativ în urmă cu câteva decenii. Eu mă simt ca țăranul lui Marin Preda care, ajuns la zoo și văzând cu ochii lui o girafă, exclamă „Așa ceva nu se există”!

O victorie cât o înfrângere

Emil Boc este primarul de facto al Clujului de peste 20 de ani. Acum a obținut o nouă „victorie”, luând 46% din voturile exprimate de clujeni (rezultatele după numărarea a peste 90% din buletinele valide). Pare că Boc va fi „primar pe viață”, un fel de Mic Putin de pe Someșul Mic, ceea ce nu e o dovadă de sănătate a democrației. Însă scorul obținut de contracandidatul său, fostul coleg din PNL, Sabin Sărmaș, care a fost ales de 32% dintre concetățeni, demonstrează că victoria lui Boc este o înfrângere și reprezintă o rază de speranță. Sărmanul Sărmaș, ca și sărmana democrație mioritică, a fost o victimă sigură a aranjamentelor electorale și a sistemului electoral actual, cu un singur tur de scrutin, care favorizează în mod clar „incumbenții”, adică edilii aflați în funcție. Acest mod de a vota este profund nedemocratic. 
Puțină lume își mai amintește că Boc a câștigat primul mandat doar după un al doilea tur de scrutin, cățărat pe valul Alianței „DA”, când l-a înfrânt în 2004 pe Ioan Rus cu 56.25% din voturi. Dar Boc a primit în primul tur puțin peste 33% din voturi, adică tot cam atâtea câte a primit acum contracandidatul său. 
Incontestabil, conform reglementărilor în vigoare, Boc a câștigat aceste alegeri. Dar, așa cum ar fi fost mod normal, acolo unde locul nu era câștigat cu majoritate simplă (50 plus 1 la sută), sistemul electoral ar fi trebuit să prevadă un alt doilea tur de scrutin. Și atunci victoria lui Boc s-ar fi transformat într-o adevărată înfrângere. Dacă la Cluj opoziția politică față de „administrația Boc” ar fi fost reală, Sărmaș ar fi avut o șansă - cu 10% voturile maghiarilor, cu 5,5% voturile candidatului USR și cam 5% voturile PSD, azi Sărmaș era noul primar al Clujului.
Adevărata înfrângere, însă, decurge din atitudinea clujenilor față de actualul edil. Dacă în 2016 Boc a fost ales primar cu 64,76% din voturile exprimate, în 2020 el a fost votat de aproximativ 75% dintre clujenii care au mers la urne. Azi, cu o prezență de numai 46%, adică mai puțin de jumătate dintre alegători (sub nivelul prezenței la vot la nivelul județului), actualul primar a obținut voturile a aproximativ 45% dintre participanții la alegeri, adică mai puțin de jumătate din cei aproximativ 127 de mii de alegători. Deci cam 51 de mii de oameni au decis soarta orașului. 
În condițiile în care Sabin Sărmaş a candidat ca „independent”, acesta a reușit un rezultat remarcabil, unul din trei clujeni l-au considera o alternativă reală. După șase mandate (plus unul mandat al marionetei iubitoare de lubeniță, Apostu), Emil Boc a câștigat primăria, dar a pierdut. Cel puțin față de alegerile din 2020, Boc a pierdut aproape 20% dintre votanții săi „fideli”.
 
Cum se explică această victorie ca o înfrângere a lui Boc și înfrângerea victorioasă a lui Sărmaș? 
Poate că, pentru că numai Nicolae Ceaușescu a mai stat în funcție la fel de mult ca și Emil Boc, factorul oboseală a cetățenilor a reprezentat un motiv. În fond, după încheierea acestui mandat și dacă va termina și metroul clujean, comparația dintre Nicolae Ceaușescu și Boc va fi și mai puternică. Doar doi oameni în istoria României sunt creatori de metrouri în patria noastră metrou-litică. La fel de neschimbat din fotoliu ca și omul sub al cărui regim și-a început cariera fostul membru (unii spun că a fost chiar vicepreședinte) al Uniunii Asociației Studenților Comuniști din universitatea Babeș-Bolyai (UASCR), Boc reprezintă fața întunecată a democrației, perpetuarea pozițiilor de putere, care aduce cu sine perpetuarea sistemelor de interese.
Poate că ascensiunea lui Sărmaș demonstrează și o mutație a interesului românilor către independenți. Ca și Nicușor Dan la București, dar și ca o anticipare a venirii lui Mircea Geoană în campania pentru Președinție, poziționarea contracandidatului lui Boc în postura de independent pare să fi fost o carte câștigătoare. Românii s-au săturat de aceleași figuri ale tristei politici, de la șoferi transformați în premieri, la diverși „moș Teacă” deveniți eroi al luptelor de la Termopane.
Dar Sărmaș a știut să facă o campanie dinamică, a fost o prezență reală, a dus o luptă pentru un oraș „fără frică”. El denunțat dur falsa democrație din „Clujenistan”, modul cum sunt distribuite fondurile locale, felul cum se aprobă proiectele imobiliare și a arătat cât de mari sunt nemulțumirile unui grup extrem de mare de oameni din acest oraș. Cu imagini „virale” de pe podul de la intrarea în oraș, unde ambuteiajele de dimineață dinspre Florești sunt coșmarul a zeci de mii de oameni, cu atitudinea relaxată în stil Steve Jobs, cu soluții pragmatice, mai ales centurile de acces auto, însoțit de teckelul Vintilă  și cu mesaje de tipul „Bate palma cu Sabin”, campania creativă a lui Sărmaș a fost un factor important. 
Fost PNL-ist, deci coleg de partid cu Boc, Sărmaș a denunțat sistematic propaganda boc-istă, lăudăroșeniile „tătucului Boc”, cum îi spune acesta pe pagina de internet https://clujeaninvizibil.ro/, unde fostul deputat liberal și-a construit o imagine de „luptător invizibil”.
Înfrângerea lui Sărmaș este victoria unei potențiale noi forme de a face politică, anunță venirea unui nou tip de mesaje și atitudini. Dar înfrângerea lui Sărmaș este și o victorie nefericită a sistemului de interese și complicități care domină politica autohtonă, iar victoria lui Boc este o înfrângere a adevăratei democrații, care este admirabilă pe meleagurile noastre, dar lipsește cu desăvârșire.

Blaga și „gândirea evreiască”

Lucian Blaga a fost, între 1916 și 1920, student la universitatea din Viena, unde a urmat cursuri de filosofie și biologie, primind în cele din urmă titlul de „doctor în filosofie”, cu o teză în limba germană despre cultură și cunoaștere (Kultur und Erkenntnis), cam în aceeași perioadă când scria „Poemele luminii”. Gândirea poetică blagiană și apoi întregul său sistem filosofic sunt legate de problema cunoașterii (Erkenntnis) şi a relației cu trăirea (Erlebnis) și cultura (Kultur). Ceea ce nu se știe este legătura dintre acest sistem de gândire și filosoful de origine germană Moritz Schlick, fondatorul faimosului „Cerc de la Viena”, numit și „Cercul Schlick”. 

Din păcate Schlick, considerat părintele pozitivismului logic, este cvasinecunoscut la noi, gândirea sa filosofică are doar o traducere parțială, făcută de academicianul Mircea Flonta, apărută la o editură din Giurgiu numită Pelican (Moritz Schlick, Formă şi conţinut. O introducere în gândirea filosofică. Editura Pelican 2003). De altfel, în introducerea la acest volum („Un autor pe nedrept uitat”, pp. 7-33) Flonta lasă să se înțeleagă, mai degrabă neintenționat, că Schlick și-ar fi scris studiile în anii ’20-’30. Volumul editat de Flonta publică și studiul fundamental, intitulat „Sensul vieții” (publicat în versiunea engleză în The Meaning of Life: A Reader, editat de E. D. Klemke și Steven M. Cahn, ed. 4. Oxford University Press, 2017), ca o „Addenda” la „Formă și conținut”, unde găsim legăturile directe dintre Blaga și Schlick. 

Numai că gândirea lui Schlick și studiile sale despre tipurile de cunoaștere au apărut încă din 1911 („Was is Erkenntnis?” sau „Vom Wert der Erkenntnis”), iar cartea despre teoria cunoașterii nu este din 1925, cum lasă să se înțeleagă Flonta, varianta din acel an fiind ediția a doua, prima dată de apariție e anul 1918 (cf. Herbert Feigl și Albert E. Blumberg. „Introduction” în General Theory of Knowledge, trans. Albert E. Blumberg Springer-Verlag, 1975). În plus cartea lui Schlick din 1908, care nu a fost tradusă nici în engleză darmite în română, se intitula Lebensweisheit (Despre înțelepciunea vieții), titlul său reverberând în poezia lui Blaga (la fel și subtitlul - Versuch einer Glückseligkeitslehre u. Fragen der Ethik).

 Nu se putea ca Blaga, student la Viena cu o teză despre cunoaștere să nu fi știut despre aceste studii sau să nu fi parcurs teoria generală a cunoașterii a lui Schlick. Consider că Blaga nu a fost doar familiarizat cu studiile acestui filosof, dar că sistemul său de gândire este o re-versiune a ideilor acestui mare filosof austriac și trebuie înțelese în contextul istoric al „războaielor culturale” dintre pozitivism și metafizică. 

Poezia lui Blaga, publicată în „Poemele luminii” din 1919, intitulată „Trei fețe” (Copilul râde: înțelepciunea și iubirea mea e jocul!/ Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!/ Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!), dovedește direct această influență. Acest poem pseudo-haiku, adeseori folosit ca subiect la examenul de bacalaureat, pare ușor de înțeles pentru tinerii români, care reușesc cu greu să fie alfabetizați în urma trecerii prin școlile autohtone. Versurile sunt adeseori comentate și analizate, interpretate ca un fel de gândire extraordinară blagiană, care ar problematiza în mod unic „fețele existenței” și jocul. 

Însă chiar formularea laconică, sub formă de dicton, demonstrează influența directă a ideilor lui Schlick despre cunoaștere și economia gândirii. Deși „Aforismele” (Aphorismen) sale au fost publicate abia în 1962 de către soția acestuia, Blanche Hardy Schlick, filosoful vienez îl admira pe Nietzsche (fiind printre primii care au criticat ideea că acesta ar fi fost proto-fascist) și îl prețuia pe Ludwig Wittgenstein.

De fapt noțiunea de joc și joacă, erau centrale în filosofia părintelui „Cercului de la Viena” (Wiener Kreis), care și-a asumat total ideile lui Wittgenstein, a cărui carte etalon intitulată Tractatus logico-philosophicus, inegalabilă sursă de inspirație filosofică, a apărut în 1918, cu un an înainte de „Trei fețe”.

Înțelegerea relației dintre gândirea lui Schlick și teoriile lui Wittgenstein este aici esențială. Profesorul vienez considera că „Tractatus…” reprezenta o adevărată „turnură filosofică” (sau „cotitură” cum traduce Flonta), ideile lui Wittgenstein fiind în conformitate cu ceea ce Schlick susținea încă din 1908, într-o carte care explica relația evolutivă între cunoștințelor științifice, sentimentele estetice și joc sau joacă. Ideile acestea au fost reluate într-un studiu din 1909, „Das Grundproblem der Ästhetik” (în Moritz Schlick: Philosophical Papers Volume 1 (1909-1922). Reidel Publishing Company, 1979 pp. 1-24), unde filosoful explica relația dintre impulsul estetic și joc.

E de la sine înțeles că Blaga se va fi familiarizat cu toate aceste texte și cu studiile „Cercului de la Viena”, reunit formal mai târziu. Evident știa și despre faptul că „Analele de filosofie” au fost redenumite „Erkenntnis” de către Rudolf Carnap în 1930, dar mai ales cunoștea „Filosofia tinereţii”, carte pe care Schlick o plănuia de mult timp, o parte din ideile sale fiind publicate în studiul „Vom Sinn des Lebens” (în Symposion, 1/1927), unde jocul și joaca sunt înțelese ca „suflet” al tinereții. Întreg „sensul vieții”, scria acest remarcabil filosof și profesor vienez, nu se regăsește în activitățile care urmăresc scopuri practice (cum este munca), ci în joacă. Aici apare explicit comparația între etapele existenței umane - tranziția de la copilărie la adolescență și la existența adultă prin filtrul jocului. Tinereţea, considera Schlick, era în mod special o perioadă a vieţii în care predomina interesul pentru joc, astfel că o viață plină de sens era cea trăită în copilărie sau în modul copilăriei. De aceea și un adult sau un om bătrân pot (chiar trebuie) să transforme munca în joacă, făcând-o de dragul bucuriei de a o face, dând astfel sens întregii existențe umane. Tinerețea, după cum observa Schlick, nu e limitată la primele etape ale vieții, nici nu este imposibilă la bătrânețe. Un adult, care este scufundat emoțional în ceea ce face, este un copil, iar geniul și înțelepciunea sunt mereu însoțite de această calitate „copilărească”. Adevărata creativitate e similară cu jocul și cu bucuria unui copil, iar aici copilăria trebuie înțeleasă ca o stare, un mod a fi și de a trăi prin care putem să dăm sens vieților noastre.

Desigur, așa cum arată Schlick la începutul studiului său, ideea este și mai veche în filosofia și literatura de limbă germană. Friedrich Schiller o formulase deja în faimoasa „a cincisprezecea scrisoare”, unde enunța maxima conform căreia „omul se joacă doar dacă e om în deplinul sens al cuvântului, și este om cu adevărat doar când se joacă”. Pentru Schiller acesta era Spieltrieb, impulsul sau pulsiunea jocului, traseul către forma cea mai pură de activitate umană, frumusețea, orice experiență estetică oferind omului acces la libertate prin imaginație.

Dincolo de aceste considerații, e relevant că „părintele Cercului de la Viena”, a fost asasinat chiar pe treptele universității, în iunie 1936. Criminalul, numit Johann „Hans” Nelböck, era un fost student, doctorand al profesorului vienez, care îl amenințase public și telefonic pe fostul său coordonator, acuzându-l de subminarea convingerilor sale religioase. În epocă a apărut și o altă explicație trivială, aceea că Nelböck era convins că prietena lui, Sylvia Borowicka, și ea studentă a lui Schlick, avea o relație intimă cu profesorul. Unii martori oculari afirmau că, atunci când l-a împușcat pe Schlick, Nelböck a strigat „Ține, libertinule!” (Lüstling). 

Lucrurile sunt confuze și chiar ciudate pentru că deși, datorită amenințărilor Schlick beneficia de protecția poliției, din motive necunoscute, chiar înainte de crimă, polițiștii care îl păzeau au fost retrași. După crimă documentele legate de asasinat au dispărut din arhive și, mai mult, a doua zi după „Anschluß” criminalul a fost eliberat. De fapt Nelböck a supraviețuit după război până în 1954, povestind prin cafenele vieneze despre asasinarea lui Schlick. 

Povestea asasinatului face obiectul unei cărți, publicată de David Edmonds spune (The Murder of Professor Schlick: The Rise and Fall of the Vienna Circle. Princeton University Press, 2020). Episodul șocant, relatat pe larg în presa din epocă, care i-a inspirat probabil și pe legionarii de la noi, care l-au ucis în mod barbar pe Nicolae Iorga, a fost legat de atmosfera politică și ideologică din Viena și din Austria, care devenise irespirabilă din pricina național-socialismului. În 1934 austrofasciștii l-au asasinat pe cancelarul Dollfuss și au preluat puterea în mai multe orașe, inclusiv Viena, unde a ajuns primarul austrofascistul Richard Schmitz, lider al partidului Christlichsoziale Partei.

Aici intervine o altă ipoteză, avansată de Eckehart Köhler într-un articol din 1968 intitulat „Filosofia crimei”(Philosophie der Untat), pe care Edmonds nu o pomenește, este că responsabilul moral era dușmanul de moarte a lui Schlick, filosoful Leo Gabriel, devenit profesor titular la universitatea din Viena în 1951 și mort în 1987, la venerabila vârstă de 85 de ani. După război Gabriel a ajuns chiar director al Institutului de Filosofie din Viena, deși înainte de a deveni susținător al „păcii” și al „eticii” fusese adept al austrofascismului, fiind printre susținătorii ideii de „etnie ariană”. Gabriel era apropiat de un alt filosof rasist, Hans Eibl, și acesta convins că nu a fost numit profesor universitar din cauza votului minoritar al lui Schlick. Tot ca și Eibl, adept al „unificării tuturor triburilor germane”, promotor fățiș al Anschluß-ului, cre promova ideea „creșterii unei rase de înaltă calitate”, mulți profesori și intelectuali austrieci susțineau simbioza dintre catolicism și național-socialism. Dovadă că Gabriel a publicat în 1937 un studiu intitulat „Führertum und Gefolgschaft”, în care promova ideea necesității unui „Führer”, care să fie „urmat și adulat” de mulțimi.

Köhler susține că, după moartea lui Schlick, Nelböck ar fi mărturisit la poliție că Leo Gabriel i-ar fi spus că victima sa îi făcuse referate negative, drept pentru care nu a fost angajat niciunde. Cu toate acestea, Gabriel nu a putut fi chemat ca martor la proces, în mod convenabil el anunțând instanța că s-a retras la mănăstirea iezuită de Innsbruck, pentru „exerciții religioase”. Köhler citează și o serie de discuții cu fostul viceprimar al Vienei, Ernst Karl Winter, care confirmat faptul că profesorul de filosofie Gabriel îl numea pe Schlick „francmason”, „evreu comunist” sau „bolșevic”, considerându-l responsabil pentru faptul că nu a primit abilitarea (Habilitation) la universitatea din Viena.

Aceste afirmații semănau foarte bine cu un articol ignar, semnat anonim cu numele „Dr. Austriacus”, citat de  Edmonds. Acest autor anonim le atrăgea atenția concetățenilor săi austrieci asupra pericolelor „gândirii evreieşti şi masonice”, mai ales a profesorilor care îl negau pe Dumnezeu printre care era Schlick, prezentat drept „evreul tipic”, antimetafizician înnăscut, care iubește logica și materialismul, formalismul şi pozitivismul. „Austriacus” îl acuza pe Schlick că era colaborator și prieten cu un „comunist” ca Otto Neurath și că asistentul său era evreu (Friedrich Waismann). Articolul se termina cu o amenințare sinistră, autorul afirmând că o „soluție pașnică” a problemei evreiești din Austria erau în interesul evreilor, altfel soluția violentă a acestei probleme erau inevitabilă, uciderea profesorului fiind o dovadă a acestui proces.

Nu știm cine era „Dr. Austriacus”, Edmonds consideră că autorul e Johann Sauter, alt filosof nazist de la universitatea vieneză, asociat cu Othmar Spann, filosof adept al anti-individualismului și al „comunității spirituale” (arestat de naziști și dus o vreme la Dachau, de unde a supraviețuit). Spann își crease propriul său „Cerc”, în care promova holismului și importanța idealismului, în concordanță cu „filosofia creștină” și era un inamic declarat al pozitivismului logic.

Edmonds (176) citează alte ziare austriece din epocă în care era perpetuată această idee, că Schlick ar fi exercitat o influență malefică. Așa era Linzer Volksblatt, în care Schlick era acuzat că ar fi corupt „porțelanul fin al caracterului național”, obligându-i pe studenți să bea din „otrava pozitivismului”; sau Schönere Zukunft, unde se scria că „evreul este născut anti-metafizic și iubește logica și formalismul”, în opoziție cu filosofia unui stat „creștin și german”. Acuzat de hedonism, etichetat ca dușman al eticii pentru că denunța sistemele de gândire metafizice, Schlick a lăsat o moștenire importantă în gândirea omenirii, din fericire mare parte din membrii „Cercului” său au fugit la timp din Austria.

În ceea ce îl privește pe Blaga, opțiunile sale filosofice au mers în direcția metafizicii.  Desigur, nu toți „metafizicienii” sunt fasciști, dar, așa cum e evident și din relația lui Heidegger cu ideologia, când metafizica se întâlnește cu ortodoxismul și cu ideea de „spirit național” fascismul nu este niciodată prea departe.