Războiul împotriva limbii române

Pentru că „milenialii” noștri au făcut școală doar „scrolând” pe Google sau „surfând” pe Facebook e de înțeles că singurele lor repere culturale, istorice sau geografice sunt extrase din limba care le guvernează creierele. Așa cum se poate observa din relatările cu privire la războiul din Ucraina, tot mai mulți concetățeni ai noștri se află în incapacitatea mentală de a mai folosi corect limba română geografică. Acest război stupid a scos la iveală nu doar monstruozitatea semenilor noștri, dar și prostia ziariștilor și lipsa de educație a multor pseudo-specialiști autohtoni care nu au auzit niciodată de adaptarea morfologică a toponimelor. Limba română are o caracteristică aparte, care presupune aclimatizarea numelor străine la structura ei ancestrală.

Așa se face că o jurnalistă de la o publicație care pretinde că dorește să ofere „adâncime și context actualității”, orice ar însemna acest lucru, vorbește într-o altă limbă decât în româna. Nefiind dusă la școală, jurnalista semidoctă nu știe că al doilea oraș ca mărime din țara vecină nu este „Harkiv”, ci Harkov în română. Desigur, din lista incompetenței geografice și lingvistice nu lipsește nici „Lvov”, care este în română Liov, și se pare că nici măcar angajații agenției oficiale de presă a României, Agerpres, nu par să fi deschis recent vreo carte de geografie. Alți spălați pe creieri cu spume din engleză scriu Odessa, cu doi „s”, deși în română nu se mai folosesc consoanele duble de mai bine de un secol. 

Chiar și publicația „quality” ce se dorește a fi Ziarul Financiar transcrie numele președintelui Zelenski în varianta englezească de Zelensky, la fel cum orașul unde a avut loc accidentul nuclear este uneori redat tot în varianta romgleză ca „Chernobyl”, cu toate că Cernobîl e numele corect aclimatizat în limba noastră, chiar dacă unii comentatori ai serialului de pe HBO nu știu acest lucru.
Nici nu e de mirare că asistăm la această prostire geografică generalizată, din moment ce chiar manualul de geografie de clasa a VI publicat de Editura Didactică și Pedagogică în 2018 cu avizul Ministerului Educației era la fel de plin de greșeli ca și mintea romglezilor liberi.  Desigur, unele greșeli sunt datorate erorilor de exprimare și hipercorectismului analfabeților. Un exemplu  este confuzia între Instanbul și Istambul, pentru că aidoma Mariei Grapini unora li se pare mai românească varianta cu „amb” decât cu „anb”, pentru că zicem „a ambala” și „ambalez”, dar și „a asambla” și „asamblez”. 

Problema devine gravă atunci când numele sunt scrise greșit chiar de către instituțiile publice, care, conform legii, ar trebui să protejeze limba română. Așa este Ministerul de Externe al patriei noastre agramate, care crede că există țara „Kuwait” deși numele acesteia este Kuweit, iar locuitorii ei sunt kuweitieni, nu kuwaitieni, pentru că doar în engleză e Kuwait. Romgleza a preluat controlul asupra multor minți neșcolite, astfel că o altă greșeală des întâlnită este transcrierea multor țări din Orientul îndepărtat cu un „h” sau un „k” în plus. Unii scriu „Afghanistan”, deși în română este Afganistan, sau Kazahstan care este scris incorect Kazakhstan.

O altă categoriei sunt  românii ajunși prin Italia, care cred că Firenze ori Venezia sunt nume acceptabile, neștiind despre Florența sau Veneția, dar primejdia cea mai mare e aceea că în curând româna nu va mai exista. Pe măsură ce nu vom mai avea toponime românizate, vom ajunge să spunem London sau Landăn, în loc Londra, și Mascva sau Moscow, în loc de Moscova, iar România va ajunge în sfârșit Roumenia. 

Povestea unui președinte criminal, rasist și genocidal

George Washington este unul dintre „părinții fondatori” ai Statelor Unite, erou al Războiului de independență, primul președinte al acestei republici care funcționează ca un far al justiției globale. Dar înainte de a fi erou, Washington a fost în slujba regelui George II, înrolat în milițiile coloniale ale statului Virginia. Una dintre primele sale acțiuni militare în calitate de comandant al regimentului milițiilor din Virginia, pe care le conducea locotenent-colonelul George Washington, a fost o crimă rușinoasă, care a condus la declanșarea primului război global din istoria modernă. Documentele disponibile astăzi (aici sursa oficială: https://founders.archives.gov/?q=%20assassination%20Author%3A%22Washington%2C%20George%22&s=1111311111&sa=&r=1&sr=) arată că Washington a ucis cu sânge rece o întreagă unitate de francezi care aveau imunitate diplomatică. Acționând împreună cu trupele tribului indigen Mingo, conduse de șeful-rege Tanacharison, americanii lui Washington au atacat pe 28 mai 1754 trupele franceze ale lui Joseph de Jumonville. Tocmai pentru că nu fusese declarat un război oficial între britanici și francezi, bătălia aceasta va rămâne unul dintre cele mai rușinoase momente din istoria viitorului general. Așa cum va depune mărturie unul dintre puținii soldați care au scăpat, americanii i-au împușcat chiar și pe răniți, iar indienii Mingo i-au scalpat încă de vii. După numai o lună milițiile americane au fost înconjurate și asediate la Fort Necessity, iar pe 3 iulie francezii ajutați de aliații lor huroni, indienii odawa și irochezi au cucerit fortul încropit de Washington. Însă, spre deosebire de viitorul erou al revoluției americane, francezii conduși chiar de către fratele lui de Jumonville, pe nume Louis, i-au eliberat pe prizonierii americani, nu înainte de a-l obliga pe șeful milițiilor din Virginia să recunoască în scris acțiunile sale criminale.

În anul următor Washington, după ce a fost promovat la gradul de colonel, s-a alăturat trupelor britanice conduse de generalul-maior Edward Braddock. Numai că, pe 9 iulie 1755, armatele britanice au fost prinse într-o ambuscadă și zdrobite de francezi, aliați iarăși cu indienii shawnee, abenaki și lenape, iar Braddock a fost ucis. În urma așa-numitelor „războaie franco-indiene”, care s-au încheiat în 1763, Franța a pierdut teritorii vaste din Ohio și întreaga Canadă, acestea fiind integrate în Imperiul britanic. 

Desigur, după război au devenit evidente interesele economice ale „eroului” american. Acesta era, împreună cu Guvernatorul regal Robert Dinwiddie și cu frații săi vitregi, acționar al Companiei Ohio, fondată în 1749 și care a preluat controlul asupra unor suprafețe vaste de teren din valea fluviului Ohio.
Și mai atroce a fost atitudinea lui Washington față de triburile de amerindieni, atât pe parcursul, cât și după Războiul de Independență. Cel mai cunoscut caz este masacrul de la Gnadenhütten, când în 1782 milițiile americane din Pennsylvania au ucis cu cruzime 96 de indieni creștinați din tribul Delaware, chemându-i câte doi și omorându-i cu lovituri în cap. Sinistru e faptul că indienii Delaware erau aliați ai revoluționarilor. Strategiile criminale erau susținute de Washington, care i-a ordonat în mod direct generalului-maior John Sullivan să distrugă triburile confederației irochezilor.
Politicile de exterminare au continuat și după victoria revoluționarilor americani împotriva britanicilor. Profitând de faptul că o mare parte din triburile din America de Nord, cum erau Shawnee, Cherokee sau Creek au luptat de partea englezilor, acest proprietar de sclavi și mare moșier, care îi numea pe amerindieni „aborigeni”, a supervizat expulzarea lor de pe teritoriile lor ancestrale ca „despăgubire” de război. Dar și ceilalți amerindieni, cum erau Potawatomi sau Delaware, care au luptat alături de revoluționari, au avut aceeași soartă.

În timpul primului său mandat de președinte Washington a elaborat un plan numit „Proiectul civilizării” (Civilization Plan), un proiect care viza ocuparea teritoriilor indienilor americani și exterminare a celor care se opuneau („părintele” SUA folosea termenul de „extirpare”). Indienii din tribul Creek au fost primele victime ale „civilizării” forțate care începea prin creștinarea obligatorie, impunerea limbii engleze, după care urma relocarea de pe terenurile lor ancestrale. În 1791, deși semnaseră un acord cu Washington, acesta a trimis armata să îi alunge pe indieni către Vest. Când indienii Shawnee (numiți și Mohawk), sprijiniți se pare de britanici, au încercat să reziste în 1787, conflictele militare au dus la un genocid sistematic.
Printr-un ordin semnat chiar de Washington, coloniștii erau încurajați să-i ucidă pe localnici, astfel că pentru scalpul fiecărui indigen omorât primeau echivalentul a trei luni de salariu al unui colonist. Adeseori, după cum arată Barbara Alice Mann (George Washington’s War on Native America, University of Nebraska Press, 2009) americanii erau cei care făceau atrocitățile cele mai cumplite, de care apoi îi acuzau pe amerindieni, inclusiv jupuirea de vii atât a combatanților, cât și a familiilor lor.
De fapt în 100 de ani, între 1776 și 1887, Statele Unite au confiscat de la amerindieni 1,5 miliarde de acri de teren, echivalentul a două treimi din întreaga suprafață a Americii de azi. După cum demonstrează Roxanne Dunbar-Ortiz (An Indigenous Peoples' History of the United States, Beacon, 2014) procesul de colonizare către Vest a însemnat un genocid de proporții uriașe. După unele estimări erau 4-4,5 milioane de indigeni care locuiau în America de nord (alte estimări afirmă că erau între 15,5 și 31 de milioane!), în 1800 mai rămăseseră aproximativ 600.000 de băștinași, iar în 1900 numărul acestora era de 237.000. Russell Thornton (American Indian Holocaust and Survival: A Population History since 1492, University of Oklahoma Press, 1987), care folosește termenul de „Holocaustul indienilor americani”, arată că declinul demografic a fost adeseori provocat de mortalitatea ridicată în rândul popoarelor amerindiene de epidemiile provocate la intervale de patru ani, astfel că, din 1520 până în 1900, popoare întregi au fost nimicite.

Literatura așa cum nu se învață la școală: Doamna Chiajna

Doamna „Chiajna” a fost popularizată printre alții de către Alexandru Odobescu, care a publicat în 1860 o „scenă istorică” despre această figură stranie a epocii medievale, reprezentativă pentru destinul românilor. Eram fascinat de Chiajna lui Odobescu, care era prezentată ca o „muiere capeșă și dăunoasă”, ucisă cu lovituri de ghioagă de către Dumbravă vornicul, vajnic reprezentant al masculinității demne și morale. Mai târziu am descoperit schițele lui Constantin Gane care, în „Trecute vieți de Doamne și domnițe” o portretizează mai degrabă pozitiv, negând că ar fi fost o personificare „a ambiţiei, a răutăţii și a cruzimii”, sugerând că era o luptătoare, încercând în condiții vitrege să își protejeze familia.
Beneficiară a unui liceu tehnologic din România contemporană, taman în județul Ilfov, numele ei nu era Chiajna, ci Cnejina, pentru că era acesta era numele din epocă atribuit descendenților cnejilor sârbi (mama ei fusese fiica despotul Jovan Brankovici). Poreclită și Mircioaia, deoarece fusese măritată cu Mircea Ciobanul, unul dintre cei mai sângeroși domnitori pe care i-am avut, Cnejina a preluat de la soțul ei comportamentul violent, acesta  își tortura boierii de amuzament, dar pentru a-i spune unde își țineau averile. Violența Chiajnei era comparabilă și chiar o depășea pe cea a soțului ei, care a ucis la o singură masă vreo 47 de boieri, după alte surse chiar vreo 200. Sora ei, Ruxandra, era măritată cu un alt criminal, doamnul Moldovei Alexan­dru Lăpuşneanu. Dar la vodă Ciobanul și la Lăpușneanul merită să revenim altădată, însă nu înainte de a parcurge destinul acestei fiice a lui Petru Rareș și nepoată a lui Ștefan cel Mare care este mult mai straniu decât am putea să înțelegem din poveștile romanțate ale lui Gane și Odobescu.

Mircioaia, deși era descendentă a lui Ștefan se turcise și își turcise toți pruncii. După moartea Ciobanului, în 1559, ea l-a pus pe tron pe Petru, care fusese „mutafaracă” (mutefuriag zice Gane) la Stambul, adică membru în elita ordinului spahiilor, calitate în care încasa încă din 1550 câte 20 de aspri pe zi. Mai mult, pe una dintre fiicele sale, pe nume Dobra, o va oferi de bună voie cadână în haremul lui Murad III Osmanoğlu, nepoata lui Ștefan purtând numele de Nazperver Hatum, adică „Născătoarea de prunci”. Nu doar strănepoata lui Ștefan „cel sfânt” a ajuns astfel la îndemnurile mamei sale membră a haremului, dar și fiii care i-au rămas în viață, pe nume Radu și Mircea, se vor converti la mohamedanism în 1571 și vor lupta în armata otomană cu numele de Iusuf și Ahmet.

Cruzimea Mircioaiei i-a făcut pe mulți contemporani să o portretizeze negativ, principele Ardealului, Ioan Zapolya (care a fost naș de cununie la nunta lui Pătru cel tânăr), confirmă că era coruptă și desfrânată. Scena mea favorită din istoria acestei femei remarcabile este aceea când i-au fost luați fiii pentru a fi duși la Stambul, ea le-a arătat pizda turcilor și le-a strigat: Luați-i pe ăștia, că am cu ce să fac alții! Cronicarii spun că în bătălia din satul Şerpăteşti de lângă București trupele erau conduse de Mircioaia însăși, care călărea în fruntea spahiilor încălecată bărbăteşte, cu zale și hangerul în mână, după cum scrie Odobescu. După mai multe bătălii sângeroase, Chiajna se instalează ca regentă, cu Pătru cel Tânăr (și fricos se spune) după ea, încoronat voievod în cetatea de pe Dâmbovița.

Dacă descendenții lui Ștefan s-au turcit, acest lucru se datorează stilului de negociere al Chiajnei, care era prinsă în multiplele uneltiri din imperiul otoman, controlat în acea epocă de „sultanatul femeilor”. Istoricii turci spun că Afife Nurbanu, care era după numele ei evreiesc Rașela, mamă a sultanului Murad III, era prietenă bună cu Mircioaia și că ea ar fi intermediat ca fiul Mircioaiei, Pătru cel Tânăr să fie repus pe tron cu ajutorul paşei de la Rusciuc.

Dar Mircioaia va sfârși din pricina propriilor uneltiri și tactici de încuscrire. Așa este episodul sângeros în care află că frumoasa Dobra, care fusese promisă lui Despot vodă al Moldovei, era pețită doar de formă, pentru că aventurierul Heraclit avea ambiții nemăsurate. Așa că, după ce pretinsul Despot vodă, pretendentul la tronul fiului ei este prins, ea poruncește ca acesta să fie decapitat și să i se aducă pe o tavă capul retezat, doar ca să îl scuipe în față și să-l lovească cu piciorul, împingându-l sub masă.

Decăderea ei s-a datorat tot unui moment de ranchiună maritală, când Mihail Cantacuzino, cel poreclit Șeitan Oglu, omul care făcea și desfăcea domniile din Țările române de la Istambul a vrut să se căsătorească cu Maria (sau a cerut-o în căsătorie pentru fratele său, Iane Cantacuzino). Pentru că tânăra fiică nu voia să se mărite cu urâtul Cantacuzin, Chiajna se răzgândește și, după ce mirii au pornit deja către Fanar, Mircioaia și-a trimis oamenii să îi ia bătrânului iubăreț și tânăra soție, dar și zestrea.

Indiferent din ce motiv, familia Chiajnei va ajunge în exil în Imperiul otoman în 1568, iar în 1570 doamna Chiajna era văzută cum vindea haine vechi într-un suk din Alep, cel puțin așa ne spune călătorul german Leonhard Rauwolf, care o întâlnește fosta doamnă într-o profundă stare de degradare. În exil moare și fiul ei Pătru cel Tânăr, iar Mircioaia se pare că era vizitată noapte de noapte de fantoma fiului ei iubit, îngropat și azi în orașul Konieh, vechea Nicomedie din Turcia. Chiajna va muri după mai mulți ani, probabil pe la 1588, fiind înmormântată undeva la Constantinopol.

Erori au fost, erori sunt încă și-or fi cât neamul românesc!

Sigur nu știați, dar România are azi un rege, pe nume Stanislas I, care conduce în mod oficial așa-numitul regat al Araucaniei și al Patagoniei. Numele său franțuzesc e Stanislas Parvulesco, și se pare că Stanislas Întâiul a moștenit dreptul de a conduce poporul mapuche sau araucan aflat în America de Sud, care locuiește preponderent în Chile și Argentina. Araucania este un microstat creat în 1860 în sudul Argentinei și al statului Chile de către aventurierul francez Antoine de Tounens, de la care a „moștenit” și românul nostru tronul regatului său patagonez. Povestea este extrem de interesantă, pentru că triburile mapuche au fost unite de către acest francez care a creat un stat suveran pe la 1860 ce continuă să aibă propriile sale instituții chiar și azi.

Și mai interesant personaj este bunicul acestui „Rege al Araucaniei”, care este adeseori pomenit în cercurile neo-fasciste de la noi, dar pe care puțină lume îl cunoaște, Jean Pârvulescu. Autor al mai multor cărți în stil conspiraționist, foarte asemănătoare cu narațiunile lui Coruț, Jean Pârvulescu este mai cunoscut în Franța decât acasă. Prieten cu regizorul Eric Rohmer, admirat de Jean-Luc Goddard, tovarăș de pahar cu Gérard Depardieu el apare ca personaj chiar în celebrul Au bout du suffle. De altfel necrologul lui Parvulesco, apărut în Cahiers du Cinéma din decembrie 2010 spune astfel: „Personaj zbuciumat, fugit din România la douăzeci de ani (trecând Dunărea înot) și stabilit la Paris, unde e apropiat de extrema dreaptă și de OAS. Figură misterioasă a Noului Val, a fost apropiat de Rohmer, care l-a distribuit în L'Arbre, le Maire et la Médiathèque (1992). Aici faimoasa apariție cinematografică: 

Prezentându-se drept mistic, dar și agent secret în republica Congo, unde l-ar fi ajutat pe Tshombe să preia puterea în regiunea Katanga, dar şi pe „împăratul” Bokassa, Parvulesco a fost extrem de prolific în scris. A debutat în 1978 cu „La Miséricordieuse couronne du Tantra”, urmată de „Imperium”, în 1980, după care a publicat aproape treizeci de volume în care scrie despre tot felul de conspirații aquariene și despre agenți secreți ai unor forțe oculte care ar intenționa să distrugă umanitatea. Soluție la  această confruntare între civilizații este întoarcerea la tradiții și creștinism, el sugerând necesitatea înființării unui stat pur-creștin condus de un om al Bisericii. Considerat de către unii „ultimul mare fascist” al Europei, ficțiunile sale care amestecă yoga tantrică, anti-feminismul și autoritarismul au mulți adepți. Admirator al lui Evola și aflat în corespondență cu Heidegger, Parvulesco pare el însuși un personaj de ficțiune. El s-a remarcat de la bun început prin declarații șocante, afirmând de exemplu că regizorii din Noul val francez erau fasciști (și o spunea cu admirație), iar butadele sale sunt unele mai aiuritoare decât altele, cum e afirmația că hitlerismul a fost doar o „spirală botanică” sau aceea și că Vladimir Putin e o „întrupare pe Pământ al lui Christos Pantocratorul”. 

Adevărat Tolkien al conspiraționismului, el anunță întemeierea unei „Roma Ultima”, imperiu Euroasiatic întins de la Lisabona la Vladivostok, astfel că a fost îmbrățișat și de către euroasiatismul rusesc. Multe dintre cărțile lui sugerează că Istoria se va încheia cu întemeierea unui Mare Imperiu Eurasiatic, numit și Regnum Sacrum sau Imperium Sacrum, astfel înțelegem de ce eminența cenușie a putinismului, Alexandr Dughin, inspirat probabil din romanul L’étoile de l’Empire invisible (1994), îl va considera pe  Pârvulescu un soi de profet. Toate ficțiunile lui sunt despre secrete și cabale fie ale Aquarienilor ori, cum e „Spirala profetică”, diverse societăți secrete luciferice, în care agenții „vomei negre” (Vomitto Nero) uneltesc împotriva omenirii. Dușman al civilizației materialiste și a filosofiilor New Age, el are soluții dintre cel mai trăznite. Astfel, în „Dans la forêt de Fontainebleau” se sugerează că unirea dintre cele două religii creștine, ortodoxia și catolicismul, într-o singură „religie imperială” este posibilă și necesară, nelipsind tema Noului Ierusalim.  

Considerat „filozof mistic”, lui Parvulesco i s-a organizat în țară chiar un simpozion național prin grija ezoteristului Vlad Sauciuc, la care a participat și fiul său, Constantin Parvulesco, pe care nepotul l-a numit ambasador al Regatului Araucaniei şi Patagoniei, înnobilat duce de Villarica.

Aici o discuție cu Christophe Bourseiller care a publicat recent o carte intitulată „En cherchant Parvulesco (Vermillon, 2021)

Cărți care ar trebui scrise: Jurnalul de război al unei tiktokerițe

Volumul este însoțit de un „Cuvânt de lămurire” introductiv despre viața pe TikTok, gândit și scris de filozoful român Gaby Liceanu. Numit și Gânditorul de la Hamburgia, acesta discută starea de tiktokereală, considerată o stare preeminent adolescentină. Autorul scrie în „Introducerea” acestui jurnal că gândurile unei tinere influencerițe reprezintă tot ce are mai bun cultura digitală autohtonă. Urmează o scurtă analiză a transpunerii tiktokerelii în spiritualitate, aceasta fiind considerată expresia puberală a culturii online, o formă de romantism al civilizației mileniului trei.

(Luni, fără dată, la mine în garsonieră)
LOL, am devenit tiktokeriță și e mega cool. Profil făcut rapid, contul meu e @sexy1234. Mi-am filmat o rutină de dans doar în bikinei. Totul e ușor, uploadatul merge bine. Îmi place că e scurt, pentru că nu rezist să mă concentrez mai mult de câteva zeci de secunde. Tiktokereala e un mod de viață care mi se potrivește.
(Marți, fără dată, de pe stradă)
OMG, am intrat pe Net din supermarket și am avut o grămadă de likeuri. M-am filmat cum mi-am cumpărat tampoane și chestii. E cool să tiktokerești pentru că dacă tiktokerești influencezi viața a milioane de oameni. Simt că trăiesc cu adevărat.
(Miercuri, 23 februarie, din garsonieră) 
Tiktokereala este civică, nu e vreme de chestii boring. Acum că dacă începe războiul o să fie OMG super. Trebuie să mă implic, nu pot rămâne indiferentă la problemele din Crimea și Corea. 
(Joi, 24 februarie, de pe stradă) 
Azi chiar a început războiul și am postat un heshteg Ukraina, cu steagul galben și albastru. Știu că falăuărșii mei sunt neliștiți, le simt tensiunea în rețea. Mai bagi un tiktok scurt cu un cățel filmat pe stradă, amuzant ca să nu intrăm total în depresie. Toți menutzii mei sunt cu mine. 
(Vineri, 25 februarie, din garsonieră) 
Uau, azi am văzut câteva tiktokerițe care e modele pentru mine. Vreau și eu să învăț să trag cu mitralieră să arăt că și o tokeriță poate lupta cu armata invadatoare. Acum bag un mesaj cu Putin = Hitler.  
(Sâmbătă, 26 februarie, la coafor)
M-am mega îndrăgostit de Zelensky. Heșteg ce tare vreau să-i fac un copil.
(Duminică, 27 februarie, pe stradă). 
Tocmai am preluat o pisică refugiată din Ucraina. Voi avea grijă de ea, pentru că și animalele simte sentimentele de război. Am postat un tiktok cu pisicuța care cere armament pentru eroii ukraineni. 
(Luni, 28 februarie, în garsonieră). 
Sad face, am aflat că Zelensky e evreu. Nu mai vreau să fac copilul, LOL.
(Marți, 1 martie, la adăpostul de pisici) 
Azi am dus pisica înapoi la adăpost, pentru că e clar că nu era o pisică refugiată, mi-a zgâriat pernele de pe canapea și și-a făcut nevoile în living. Mi-am luat critici de pe grupurile de pisici. F*CK. Am plâns puțin live, dar mi s-a văzut guma de mestecat din gură.
(Miercuri 2 martie, pe stradă)
PLM am avut zi de proastă de tiktokereală. M-a indispus un comentariu al unui tip care mi-a futut toată experiența live cu pisica. Cre că n-ai avut chiloți pe tine, ce te-ai emoționat așa, zice. Cretinu naibii. I-am zis să se chill-uiască. Zice că ce fac eu e PWP. GTFO i-am răspuns. Ce PM se bagă toți proștii!
(Joi 3 martie, acasă)
Zi plină de tiktokereală. Mi-am revenit, sunt plină de vervă. După ce mi-am schimbat poza de profil cu Niet vainie, m-am simțit mult mai bine. Cred că voi avea succes ca influenceriță. Mi-am activat opțiunea de donații, poate fac și eu un ban, dau și la refugiați. La război toată lumea câștigă.
(Vineri 4 martie, acasă)
Rușii au ocupat centralele nucleare din Ukraina. Eu m-am cringe-uit cu niște postări despre energia verde. Am fost ironizată de niște trolli, dar am rezistat emoțional.
(Sâmbătă 5 martie, de la mall)
Simt cum tiktokeritul începe să cadă în monotonie, așa că am făcut un shopping, filmări cu reducerile de la Decathlon, jegări la super preț. 
(Duminică 6 martie, în garsonieră)
Trollii mi-au făcut observații că Decathlon e o firmă care în continuare face afaceri în Rusia. F*CK nu mai înțeleg nimic din războiul ăsta. Răspund cu STFU dude, nu știi ce vorbești!
(Luni 7 martie, pe stradă)
Fac un video de reacție la ce-am văzut online despre Putin, săracul cum stă el singur acolo la masa aia lungă. E trist să fii dictator.
(Marți 8 martie, în garsonieră)
E ziua femeilor și m-am enervat cu followerjii că de ce am zis că ukrainencele sunt sexy.
(Miercuri 9 martie, în garsonieră)
Am văzut hashtagul cu „Pray for Ukraine” și mi-am făcut propriul hashtag „No War Bikiny”. Mega succes cu ideea de a folosi steagul ukrainei pe post de costum de baie.
(Joi 10 martie, în garsonieră)
Războiul e cam la fel. Senzație că nu prea am ce să zic. Acum îmi pare rău că nu am pisica la mine, mai făceam o filmare cu ea cum se linge. BRB, poate mai bag ceva pe țeavă mâine.
(Vineri 11 martie, în garsonieră)
Tiktokereala e plictisitoare. Cred că mă mut pe I shot myself, că se fac mai mulți bani decât aici. Fac o închidere ce se deschide, pentru toți followerjii mei!

Războaiele fratricide și copilăria

În seara aceasta se vor decerna premiile Oscar, iar despre filmele mele preferate am mai scris, însă povestea care m-a impresionat cel mai mult, dincolo de calitățile sale cinematografice, rămâne Belfast. Deși nu am fost convins de revizuirile pe care Branagh a încercat să le facă după cărțile lui Agatha Christie, eșecul total fiind Moarte pe Nil, filmul acesta pentru care regizorul a luat deja premiul Bafta și Globul de aur, are o forță vizuală, narativă și emoțională incontestabilă. În plus această poveste, care are loc pe fundalul conflictului dintre protestanți și catolici în Irlanda devine acum, în timpul războiului fratricid dintre ruși și ucraineni, cu atât mai puternică.
Belfast este, în mod evident, un film autobiografic. Ca și personajul său, numit Buddy, și Branagh a crescut în Irlanda de Nord și s-a mutat împreună cu familia în Anglia, tocmai la începutul anilor 70. Atunci are loc și acțiunea centrală a filmului, plasată într-o perioadă extrem de tulbure a istoriei recente, numită „The Troubles”. În Irlanda de Nord, timp de trei decenii, frații și vecinii s-au ucis între ei, iar Branagh ne permite, prin intermediul privirii inocente a acestui băiețel de numai 9 ani (fermecător jucat de Jude Hill) să descoperim chipul sinistru al luptelor fratricide. În istoria Irlandei de Nord anul 1969 va marca acutizarea conflictelor sectare între unioniștii irlandezi, majoritatea catolici, și loialiștii care erau protestanți. Punctul culminant al acestor tensiuni coincide cu incipitul filmului. După ce loialiștii și unioniștii au început să se ucidă unii pe alții, guvernul britanic a trimis trupe în Ulster, încercând să pună capăt tensiunilor sectare. Numai că revoltele și acțiunile teroriste au transformat oamenii și societatea, adeseori ura fiind stimulată chiar de către cei care ar fi trebuit să o expieze, ilustrată de scena în care Buddy ascultă o predică înspăimântătoare.
Filmul începe cu o serie de panoramări în portul orașului Belfast, iar pe fundal auzim o piesă a lui Van Morrison, „Down to Joy”, care e compusă special pentru această producție și e nominalizată pentru cel mai bun cântec original. Dar imaginile color generează o falsă impresie, deoarece imaginile devin imediat alb-negru și suntem transportați, cu ajutorul unui remarcabil plan secvență, în mijlocul orașului în anii 70. Acum atmosfera bucolică este întreruptă violent, iar Buddy, care e un alter-ego al regizorului, devine martorul escaladării violențelor. Tehnica aceasta e reluată de Branagh, momentele de tensiune fiind punctate de imagini color. Astfel Buddy vede la cinema filmul One Million Years BC și pare că lava fierbinte se scurge de pe ecran în mintea și sufletul acestui băiețel. Altădată e cu familia la filmul pentru copii Chitty, Chitty, Bang, Bang sau merge cu Bunica la o piesă de teatru, toate aceste momente ficționale contrastând cromatic și narativ cu realitatea cumplită. La fel scenele infantile în care copiii se joacă de-a războiul, cu capacele de tomberon transformate în scuturi, devin o cumplită realitate când mama trebuie să-și protejeze fiul de pietrele aruncate asupra lor de vecini.
Cartierul lui Buddy, care face parte dintr-o familie protestantă, e transformat într-un câmp de luptă, cu baricade și sârmă ghimpată, în care vecinii sunt înarmați și transformați în luptători de gherilă. Dar regizorul lasă în fundal aceste probleme politice, concentrându-se pe relația fiului cu Tatăl (jucat de Jamie Dornan) și cu Bunicul (jucat de Ciarán Hinds). Susținută de imaginile pline de poezie create de operatorul Haris Zambarloukos, povestea filmului e adeseori acompaniată perfect de piesele lui van Morrison, dintre acestea preferata mea este  „Days Like This”, pe care o auzim în timp ce vedem întreg clanul din care face parte Buddy distrându-se în Grove Park.

Jocul dintre scenele intime emoționante și cele brutale din viața reală este cheia acestui film. Impresionantă este cea în care Buddy asistă la discuția dintre tatăl său și unul dintre liderii protestanți care îi spune „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră”, ceea ce va face ca familia să să plece în Anglia, chiar dacă băiețelul nu înțelege de ce. Însă scenele emoționante nu sunt niciodată melodramatice. Nici este plecarea lui „Pa”, nici vizitele la spital unde Bunicul (numit doar Pop) este pe moarte, nu sunt excesive, ci sunt tratate cu mare reținere. Dar momentul cel mai impresionant este la final, când Bunica (extraordinară Judi Dench, care merită un Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin) îi spune lui Buddy: „Du-te acum. Nu privi înapoi”.
Chiar dacă filmul câștigător va fi, probabil, The Power of the Dog, regizat de Jane Campion, Belfast este unul dintre cele mai bune ale anului și, cu siguranță, printre cele mai puternice povești despre copilărie din istoria cinemaului.

Viața e mereu în altă parte

Viața adevărată se întâmplă în timp ce suntem atenți la alte lucruri, ceea ce e important are loc mereu când ne uităm în altă parte. 

Un eveniment trist, care s-a petrecut pe 16 februarie 2022 și care a trecut relativ neobservat, a fost moartea Cristinei Calderón, care a decedat la vârsta de 93 de ani. Tragic este faptul că această femeie era ultimul membru al poporului Yagán din Țara de Foc, ultima vorbitoare a limbii acestei națiuni dispărute. 

În timp ce oamenii par mai preocupați de meme cu pisici și de provocări pe TikTok, popoare întregi sunt împinse spre dispariție. 

Iată câteva lucruri la care cei mai mulți dintre noi nu se gândesc. În timp ce noi aruncăm mâncare la gunoi, conform datelor Programului Alimentar Mondial 690 de milioane de oameni la nivel global sunt subnutriți, aproape 8,9% din populația planetei nu au minimul de hrană necesară subzistenței.

În Republica Democratică Congo peste 21 de milioane de oameni se confruntă chiar acum cu foametea, inclusiv aproape patru milioane de copii cu vârsta sub cinci ani.

19 milioane de yemeniți suferă de foame, 4 milioane sunt strămutați pentru că o coaliție militară condusă de Arabia Saudită continuă să blocheze această țară.

După mai bine de 11 ani de conflict militar, condus de americani, de ruși sau de turci, în Siria sunt aproximativ 6,7 milioane de persoane strămutate în interior, iar alte 5,6 milioane sunt refugiați în străinătate și aproape 60% dintre sirieni sunt amenințați cu penuria de alimente.

În Afganistan au fost 2,8 milioane de refugiați în 2020 și sunt 3 milioane de copii suferind de malnutriție, în vreme ce 9 milioane de afgani sunt în pragul foametei.

În Etiopia sunt 4,2 milioane de oameni rămași fără locuințe, iar 1 milion sunt amenințați de foamete acută.

În Sudan sunt 8,2 milioane de oameni care ar putea să moară de foame în următoarele luni din cauza conflictului militar, iar 2 milioane de copii sunt înfometați chiar acum.

Războiul și brațul înarmat al capitalismului, militarismul

Războiul din Ucraina este un conflict susținut și alimentat prin armele create de către primii doi producători de armament ai planetei: Statele Unite și Rusia. Ucraina s-a transformat într-un uriaș poligon de încercare a tehnicilor și tehnologiilor militare dezvoltate și vândute de către marile companii de armament. Rușii își testează rachetele de croazieră Kalibr pe blocurile din Kiev, folosesc arme hipersonice performante numite “Kinjal” (Pumnal), dar și cumplitele bombe termobarice, numite TOS-1A. Între timp lansatoarele de rachete americane „Javelin” distrug într-o veselie vestitele tancuri T-70 și T-80, iar elicopterele rusești fug ca nebunele de lansatoarele „Stinger”. Ca să înțelegem costurile acestor arme trebuie să știm că guvernul american a cheltuit 15 miliarde de dolari pentru a dezvolta propriile rachete hipersonice, una singură costând între 50 și 100 de milioane de dolari, adică echivalentul bugetului de urgență al Națiunilor Unite pentru prevenirea foametei în Afganistan, Burkina Faso, Congo, Nigeria și Sudan!
Acesta este în mod evident un război al capitaliștilor. Nu doar pentru că Putin este multimiliardar, ca și fiul lui Biden. Dar, așa cum arată datele furnizate de Institutul de Cercetări pentru Pace din Stockholm (https://www.sipri.org/databases/armsindustry), care realizează începând cu 1989 un „top” anual al vânzătorilor de armament de la nivel global, numit SIPRI Top 100 Database, SUA și Rusia sunt cei mai mari producători și distribuitori de arme din lume. Conform SIPRI (Stockholm International Peace Research Institute) vânzările de arme ale companiilor din „Top 100” producători militari, în principal din SUA, Rusia, China, Franța și Germania, au ajuns în 2020 la 43,1 miliarde dolari. Între 2012 și 2016 exporturile de arme ale SUA au crescut cu 14%, iar 2017 și 2021 cota globală a producătorilor americani a crescut de la 32% la 39%. Exporturile de arme ale SUA între 2017 și 2021 au reprezentat două ori mai mult decât totalul celui de-al doilea mare exportator de armament al lumii, Rusia, adică cu 108 la sută mai multe arme vândute.
Chiar și în timpul pandemiei, adică în 2020, vânzările de arme și servicii militare ale celor mari 100 de companii din industria militară au totalizat 531 miliarde dolari, cu 17% mai mari decât în 2015! În timp ce economia mondială a înregistrat scăderi de peste 3 procente în timpul pandemiei, vânzările de arme ale celor mai mari 41 de companii americane au ajuns 285 de miliarde de dolari, adică o creștere de 1,9% față de 2019. Nu doar că acest top al înarmării mondiale e dominat de companiile americane, primii 5 mari furnizori de armament fiind din SUA, dar din totalul vânzărilor primilor 100, aceste firme american dețin 54% din venituri.
Cum se explică acest apetit al capitalismului pentru militarizare? O explicație este oferită de profesorul Noam Chomsky, în cartea scrisă împreună cu Marv Waterstone (Consequences of Capitalism. Manufacturing Discontent and Resistance, Haymarket Books, 2021). Argumentul lui Chomsky, prezentat în secțiunile cărții sunt dedicate relației dintre capitalism și militarism, este acela că starea naturală a capitalismului este războiul. 

De fapt Statele Unite se află, încă de la înființarea acestei republici transatlantice, într-un război perpetuu. 
În cele din urmă una dintre cele mai grave consecințe ale capitalismului este militarismul. Cifrele cu privire la efectele nocive ale înarmării și militarismului sunt înspăimântătoare. Conform estimărilor făcute de către James A. Lucas pentru Global Research, după Al Doilea Război Mondial Statele Unite au provocat direct sau indirect moartea a peste 20 de milioane de oameni în treizeci și șapte de țări, fie victime ale unor lovituri militare sau operațiuni secrete. În timpul războaielor din Coreea, Vietnam, Irak și Afganistan au murit între 10 și 15 milioane de oameni (inclusiv victimele din China, Laos și Cambodgia). Cifrele sunt și mai șocante dacă adăugăm aici persoanele rănite și afectate, pentru că la fiecare victimă trebuie înmulțit cu un factor de până la 10 pentru răniți și victime „colaterale”. Lista atrocităților este îngrozitoare și poate fi citită aici: 
(https://www.globalresearch.ca/us-has-killed-more-than-20-million-people-in-37-victim-nations-since-world-war-ii/5492051). 
„Consecințele capitalismului” este o carte bazată pe o serie de prelegeri ale lui Noam Chomsky, la care se adaugă introducerile teoretice ale profesorului Marv Waterstone. Cele 7 capitole ale volumului discută mai multe probleme, așa cum a fost prezentate în seminariile intitulate „Ce este politica?” (What Is Politics?), unele argumente fiind deja prezentate în „Deterring Democracy”.  Premisa de la care pornește Chomsky este aceea a diferenței dintre iluziile capitalismului și realitatea acestuia. Iar realitatea capitalismului este atrocitatea și agresiunea. Anglo-saxonii, spaniolii și alți caucazieni care au ucis zeci de milioane de băștinași din cele două Americi și care au exploatat alte zeci de milioane de africani, totul pentru profit. 
Portretul acestui capitalism militarist este în profilul primului președinte american, George Washington. Eroul războiului de independență, generalul devenit președinte, era un mare proprietar de sclavi. Acest promotor al republicanismului fusese unul dintre cei mai mari distrugători de sate amerindiene, susținătorul dreptului la fericire era proprietarul unor vaste terenuri. La 18 ani Washington a cumpărat primii 450 de acri de teren (un acru în SUA este egal cu 4.046 metri pătrați). La moartea sa, în 1799, Washington deținea 52.000 de acri, din New York până în  Virginia  și din Pennsylvania și Maryland, până în Kentucky și Ohio, un teritoriu de 210.000 kilometri pătrați, adică dimensiunea unei țări europene (ca termen de comparație, Ungaria de azi are 93.030 km²) 
O altă realitate pe care o prezintă Chomsky este aceea că interesele financiare ale Statelor Unite, o națiune aflată în război de la începuturi și până azi, sunt apărate cu ajutorul armatei. Militarismul reprezintă garanția și certitudinea de care au nevoie companiile americane pentru a face profit. Exemplul criticului american este acela al lui Edward Bernays, părintele publicității contemporane, care în anii 50 a lucrat pentru United Fruit Company, firma care deținea aproape întreaga Guatemală și o mare parte din America Latină. 
Acești experți în publicitate au creat mecanisme de legitimare a violenței militare, iar relația dintre publicitate și puterea militară asigură traseul prin care capitalismul își poate impune hegemonia. Mecanismul este simplu, după cum arată cei doi autori în „Concluzii”, dedicate relației dintre pandemie și militarism. Cu ajutorul unor mijloace militare uriașe Statele Unite asigură companiilor sale accesul la resurse strategice și, simultan blochează accesul la aceste resurse pentru concurenții săi economici și politici. Brațul militar al capitalismului oferă protecție banilor și aduce bani firmelor americane care operează la nivel internațional.
De aici decurge și rolul malign al SUA pe scena mondială. Desecretizarea unor documente a permis recent dezvăluirea prezenței „consilierilor” militari americani în El Salvador (https://www.nzz.ch/english/us-role-in-el-salvador-war-revealed-by-new-testimony-evidence-ld.1625008). În 1981 un grup de militari finanțați de către guvernul american condus de Ronald Reagan au torturat și au masacrat bărbații din satul Mozote și au violat toate femeile. Acțiunea a fost inițial negată, apoi justificată prin nevoia de a distruge gherilele Frontului Farabundo Martí pentru Eliberare Națională. Numai că aceste crime nu au fost doar făcute de oameni pregătiți de specialiștii americani, unii veterani ai războiului din Vietnam, dar printre asasini era prezent și sergentul major al SUA Allen Bruce Hazelwood. 
CIA are o vastă experiență în acest sens, pentru că încă din 1954 a ajutat la răsturnarea unui guvern democratic popular, când a fost organizată o lovitură de stat în Guatemala. După ce revoluția sandinistă din Nicaragua l-a alungat de la putere pe dictatorul Anastasio Somoza Debayle în 1979, CIA a ajutat aproape toate juntele militare din America Centrală. A finanțat luptele trupelor „contras” din Honduras și din Nicaragua, ba chiar a finanțat operațiunile unor criminali internaționali, cum era Carlos Șacalul.
Tacticile militariste și combinațiile financiare sunt o specialitate a guvernului SUA. Acest lucru a ieșit la iveală în 1986, când a fost dezvăluită implicarea ilegală a americanilor în războiul civil din Nicaragua, cunoscută și ca „scandalul Iran-Contra”. De fapt CIA-ul vindea arme iranienilor, iar cu banii obținuți finanța criminalii din Nicaragua. În 1973 dictatura militară a lui Pinochet a schimbat guvernul legitim al lui Salvador Allende în Chile, efectul monstruos fiind uciderea a cel puțin 2.279 de oameni și torturarea a alte aproape 28 de mii de persoane, câteva mii fiind dispăruți. În Argentina junta militară, care beneficia tot de ajutor financiar american, a ucis 30.000 de oameni.

Cine sunt profitorii războiului? Cei care, după o lună de conflict în Ucraina au crescut prețurile produselor agricole, costurile energiei, ale gazului și ale benzinei. Profiturile sunt uriașe, miile de morți și milioane de vieți distruse nu contează. În cele din urmă, atâta timp cât capitalismul va fi principala formă de organizare socială a umanității, vom continua să suferim consecințele nefaste ale gândirii capitaliste. Imaginați-vă o lume a păcii!

Epoca permacrizei sau despre normalizarea stării de criză

De la începutul acestui mileniu trăim într-o stare de criză permanentă, diversele crize au devenit noua noastră normalitate. Unii autori au elaborat diverse concepte, cum ar fi permacriză sau policriză (crize multiple) pentru a explica acest fenomen de crizare globală, continuă și exponențială. 

Criza este azi omniprezentă în aproape toate formele noastre de existență, de la criza petrolului sau a uleiului alimentar, la criza demografică sau cea ecologică. Abia ce am trecut printr-o criză medicală și sanitară, care a produs o criză existențială și psihologică, că planeta e cuprinsă de o nouă criză umanitară, provocată de o criză militară, ce accentuează criza politică. Totul e o „criză”, omenirea este tot timpul într-un moment de tensiune.

Dacă facem o scurtă cronologie a crizelor contemporane nu putem să nu observăm această acutizare și accelerare a situațiilor de cumpănă din ultimele două decenii. Ca niciodată în istoria omenirii am trecut dintr-o criză într-alta.

2001 - Au loc atacurile Al-Quaeda asupra turnurilor gemene din New York, începe războiul din Afganistan care va dura 20 de ani.
2003 - Statele Unite atacă Irakul, urmează un nou război de 8 ani.
2005 - Au loc 5 atacuri cu bombă în Londra, revendicate de radicalismul islamic.
2006 - Coreea de Nord anunță că a efectuat primul test al armei nucleare, devenind a noua țară cu bombe nucleare.
2007 - Începe criza sistemului de finanțare imobiliară (criza subprime). Se estimează 1 trilion de dolari în „active toxice”.
2008 - Se prăbușește sistemul bursier și cel bancar. E declarat falimentul Lehman Brothers și al altor zeci de bănci americane.
2009 - Criza financiară continuă, are loc pandemia de gripă porcină.
2010 - Grecia intră în incapacitate de plată
2013 - Primul papă din istorie care demisionează din funcție.
2014 - Califatul islamic ocupă o mare parte din Siria și Irak
2015 - Începe criza migranților din Orient către Europa occidentală. Are loc atentatul de la Charlie Hebdo
2016 - Britanicii votează pentru Brexit în proporție de 51,89%, prima țară părăsește UE
2016 - Trump e ales președinte al SUA
2019 - Trump e suspendat de Congresul SUA. Are loc „vara neagră” în Australia, cele mai mari focuri înregistrate vreodată, 3 miliarde de animale moarte sau rămase fără habitat. 
2020 - Începe pandemia Covid-19
2021 - Are loc asediul trumpiștilor asupra Capitoliului
2022 - Putin atacă Ucraina

Dintr-o anumită perspectivă pozitivă putem considera că crizele sunt explicabile ca forme de ajustare și reajustare a sistemelor sociale, politice sau culturale. După cum observa excelent Reinhart Koselleck în studiul despre „patogeneza” societății moderne (Kritic und Krise), criza și critica au în fond aceeași rădăcină etimologică, ambele provin din krinein, adică a alege. În greacă krisis însemna decizie, astfel că o criză e un moment de inflexiune în care individul sau o societate trebuie să ia o hotărâre, să facă o alegere (din verbul krínō, a alege). Koselleck susține că poate fi elaborată o „știință a crizei”, care reiese din  parcurgerea istoriei crizelor. Această viziune vede întreaga Istorie ca o suită de crize, nu doar pentru că istoria însăși are multe în comun cu isteria, dar și pentru că crizele au marcat schimbările istorice. Așadar dacă ne gândim că Europa a trecut prin sute de crize, de la prăbușirea Romei la Cruciade, de la Reformă la Revoluția franceză sau de la Războiul de 30 de ani la Primul război mondial, atunci crizele nu trebuie să ne sperie.

În secolul 19 Jacob Burckhardt a elaborat chiar noțiunea de „criză istorică” (‘Die geschichtlichen Crisen), făcând o distincție între două categorii de crize, cele adevărate, care sunt revoluții, și cele false, care sunt simple tranziții. Burckhardt și alții ca el susțineau că crizele sunt benefice. Crizele religioase nu au dus doar la crime, ci și la schimbări sociale și politice pozitive. La fel crizele literaturii sau ale artei au generat noi forme de exprimare. 

Preocuparea pentru crize a devenit acută în anii 40, când omenirea a fost confruntată cu unele dintre cele mai puternice crize, Marele Crah, urmat de Al doilea război mondial. Așa că autori precum ezoteristul francez René Guénon, care a declarat criza întregii lumi moderne, sau Ortega y Gasset, care sugera normalitatea crizelor legate de toate marile transformări, au banalizat criza. Criza, credea Guénon, e doar un punct critic în care ajunge o societate înainte de a se transforma. Așa că o catastrofă a prezentului conține întotdeauna sâmburele lumii viitoare. 

Și teoria marxistă clasică se baza tot pe o interpretare simptomatică a crizelor, mai ales a celor economice specifice sistemului capitalist. Părintele comunismului era convins că acestea pot fi puse pe seama proceselor de producție, mai ales pe scăderea ratelor de profit inerente modului de funcționare a capitalului. Tendința către crize este, astfel inerentă capitalismului, afirma Marx, pentru că crizele sunt manifestări ale contradicțiilor interne ale acestui sistem economic instabil.

Azi tot mai mulți autori folosesc noțiunea de permacriză, inventată inițial de către Cohen și Goldfinger pentru a defini situația din societățile post-industriale contemporane, extinsă ulterior de către Manuel Castells asupra democrației contemporane. Suntem într-o perma-criză (perma-crisis) datorită re-ajustării sistemelor politice și economice (în Communication Power, 2013: 296), astfel că, până când vechile convingeri și credințe se schimbă, umanitatea va trece printr-o serie de crize ale gândirii, ale politicii, ale economiei.

Mă tem că existența într-o stare de continuă criză în care experiența continuă a crizării care ne face să fim crizați noi înșine nu este atât de banală și nici nu funcționează ca un accelerator pozitiv către viitor. Sau poate că viitorul către care ne îndreptăm cu ajutorul crizelor va fi unul al socio-șocurilor ca mod de viață în care supraviețuitorii nevrozați ai permacrizelor actuale vor fi dependenți de stimulente violente și schimbări abrupte. 

O lecție de jurnalism pentru influencerițe, twitterițe și blogerițe

Războiul din Ucraina a produs în mod evident militarizarea platformelor de socializare. Numărul de videoclipuri partajate și care au un conținut legat de război sau sunt etichetate cu #Ukraine au ajuns la 30 de miliarde de vizualizări. Azi TikTok sau Youtube au devenit arme ale războiului digital, parte integrantă a dezinformării și mal-informării.
Dar, așa cum se întâmplă în toate războaiele, conflictul a scos la suprafață și prostia digitală, pentru că diferența dintre știrile false (fake news) și știrile tâmpite (idiotic news) este rezultatul direct al schimbărilor tehnologiilor. Acum orice twitteriță dotată cu telefon inteligent se crede avizată să își dea cu părerea despre război și orice youtubăr cu un laptop care are cameră video simte că este jurnalist de război.
Recent am citit panseurile unei influencerițe care relatează șocată cum că Rusia a bombardat 100 de spitale în Ucraina. Adevărul sinistru este că au fost lovite 49 de unități medicale din această țară invadată de o armată de ocupație, printre care se numără și cumplitul bombardament al maternității din Mariupol. Dar blogerițele nu știu că informațiile trebuie verificate din surse sigure, care sunt ușor accesibile. E suficient să verificăm informația pe platforma OMS (https://extranet.who.int/ssa/LeftMenu/Index.aspx?utm_source=Stopping%20attacks%20on%20health%20care%20QandA&utm_medium=link&utm_campaign=Link_who), care de altfel actualizează datele zilnic.
O altă știre care a făcut să se cutremure tiktokerițele a fost aceea că Rusia ar fi „deportat” mii de oameni din Mariupol și că ucrainenii se îndreaptă cu toții către Vest. Datele adevărate ne sunt oferite de către UNHCR (United Nations High Commissioner for Refugees), instituția Națiunilor Unite care monitorizează situația refugiaților la nivel mondial. Astfel, din cele peste 2 milioane de refugiați ucraineni, 10% au mers în Rusia, adică peste 231 de mii (https://data2.unhcr.org/en/situations/ukraine). Tragedia acestor oameni care și-au părăsit locuințele și ale căror vieți au fost distruse de un război injust nu justifică însă propagarea de stupizenii.
Evident, războiul din Ucraina ca și toate războaiele din istoria omenirii, au o componentă de decepție prin intermediul informațiilor eronate. Un studiu realizat recent de NewsGuard indică faptul că platforme precum Facebook sau Twitter, dar mai ales TikTok, sunt utilizate nu doar pentru a promova informații false, ci și pentru a direcționa greșit opinia publică și chiar militarii din teren. NewsGuard a identificat cel puțin 140 de domenii și pagini de Internet care se ocupă doar cu propaganda și dezinformarea digitală (https://www.newsguardtech.com/special-reports/russian-disinformation-tracking-center/).

În această atmosferă nu e de mirare că diverși conspiraționiști au început să lanseze aberații, printre care cea mai absurdă e aceea că războiul este o înscenare, un film regizat de Occident, cu Zelenski în rolul principal. Dovada ar fi aceea că Sean Penn se afla în Ucraina, unde realiza un film documentar, astfel că prezența lui a devenit instrument de propagandă. Imagini falsificate cu Zelenski aflat în spatele unui ecran verde sunt prezentate ca dovadă că totul este regizat. Printre victimele acestor mesaje aiurea au fost și doi tineri din Suceava, care s-au dus la Kiev să „verifice” dacă războiul e adevărat și acum sunt în mijlocul bombardamentelor.
Aici sunt utilizate o serie de tehnici de falsificare a informațiilor pe care youtubării le preiau nedigerate. Un exemplu prezentat ca „dovadă” a înscenării războiului este un videoclip filmat pentru un serial ucrainean, realizat înainte de război și care este distribuit pe platformele de socializare. O altă scenă, preluată din filmul Invasion Planet Earth a fost utilizată ca și când ar fi fost filmată în timp real în Kiev. Deși acest lucru nu face mai puțin atroce bombardamentele care au distrus blocuri și locuințe, metoda preluării de imagini reale și schimbarea contextului face posibilă propaganda prostească.

Informațiile aiurea circulă și în sens invers, dovadă un tweet distribuit de Joe Rogan de pe contul oficial al CNN, care anunța că Steven Segal, care are dublă cetățenie ruso-americană, ar lupta alături de forțelor speciale ruse pe aeroportul Gostomel de lângă Kiev. Scena era doar o imagine extrasă dintr-un film de serie B intitulat Killing Salazar. La fel un videoclip filmat în 2014 în Ucraina de către echipa emisiunii „Top Gear”, a fost transformat mesaj de război.
Printre metodele de dezinformare prin ne-informare se numără și erotizarea războiului. Sunt „viralizate” diverse imagini ale unor femei frumoase, pretins ucrainence, care ar lupta împotriva rușilor. Cea mai notorie este Anastasia Lenna, fost Miss Ucraina 2015, care ar fi îmbrăcat uniforma militară și ar lupta pe front, prilej pentru a posta pe Instagram mesaje belicoase. Realitatea este că „miss război 2022” nu s-a înrolat niciunde și nici nu luptă cu altceva decât cu o armă de tip „Airsoft”
(https://eu.usatoday.com/story/news/factcheck/2022/03/03/fact-check-anastasiia-lenna-ex-beauty-queen-didnt-join-military/9347419002/). Și pe Facebook a fost lansată o imagine cu altă femeie frumoasă, prezentată ca prima femeie pilot rănită în război. De fapt, după cum a confirmat Ministerul Apărării din Ucraina, era imaginea unei tinere, pe nume Olesia Vorobei, care a câștigat un concurs de miss al forțelor armate în 2016 și care nu era pilot. Acest lucru nu face mai puțin eroice acțiunile tuturor femeilor din Ucraina care luptă sau sunt victimele agresiunii armatelor lui Putin, dar falsifică realitatea.
Uneori videoclipurile viralizate pe TikTok sau pe alte platforme, sunt din alte teatre de război. Așa este o imagine care are 12 milioane de vizualizări și aproape un milion de aprecieri pe Twitter, în care ni se prezintă o fată ucraineană care amenință cu pumnul un soldat rus. Însă această fetiță este un copil palestinian, pe nume Ahed Tamimi, care amenința un soldat israelian în 2012.
În războiul informațiilor digitale ambele părți folosesc arsenalul digital. Trollii ruși, platformele digitale și posturile oficiale cum este Russia Today, susțin războiul lui și lansează zvonuri menite să descurajeze adversarii. Așa a fost un videoclipul realizat cu ocazia vizitei președintelui ucrainean la un spital din Kiev, prezentat ca dovadă că acesta ar fi fugit din țară.
Armata ucraineană are propriul canal de Twitter, unde sunt prezentate scene de luptă, dar și imagini umilitoare cu soldații ruși capturați, ceea ce e interzis de către Convenția de la Geneva. Și contul de Twitter al lui Zelenski a crescut de la 300.000 de fani, la 5 milioane de urmăritori în câteva zile. 
Unele postări sunt special create pentru a fi distribuite pe platformele superficiale al socializării rapide. Un exemplu este povestea despre o babușcă din Ucraina, care ar fi doborât o dronă militară rusească cu un borcan de castraveți murați. Dar s-a dovedit că au fost roșii și nu murături și nu era o dronă militară, ci doar o dronă de plastic. Un alt videoclip popular a fost cel care arăta un tanc rusesc trecând peste o mașină ucraineană. Filmulețul, desigur, a înregistrat peste 1,3 milioane de vizualizări și fost distribuit inclusiv de televiziunile occidentale. Experții militari, însă, arată că echipamentul nu este un tanc, ci un blindat numit Strela-10, deținut și de trupele ucrainene și de cele ruse. Evident, armata rusă nu avea de ce să trimită un singur transportor blindat ca să ocupe Kievul.
Falsificarea evenimentelor și utilizarea lor cu scop propagandistic este demonstrabilă, dar greu de perceput în miezul evenimentelor. Cel mai cunoscut episod este acela cu „soldații” de pe Insula Șerpilor, care au devenit eroi internaționali pe rețelele mondiale de socializare. Serviciile poștale ucrainene s-au grăbit să facă un timbru cu o imagine de pe insulă în care un soldat ucrainean le arată degetul mijlociu rușilor. Dar cei 13 soldați, despre care s-a spus că au fost uciși după ce au respins cererea unei nave de război rusești de a se preda, transmițându-le rușilor mesajul „Idi na hîi” (fuck you), erau 82 de polițiști de frontieră și nu au fost uciși, ci s-au predat.

Care este singura noastră șansă de a fi bine informați? Fiecare are acces la organizațiile de presă care au propriile lor pagini de verificare. Așa sunt AFP (https://factcheck.afp.com/) sau Reuters (https://www.reuters.com/fact-check), dar există și Institutul Poynter, care are o echipă specializată, numită The International Fact-Checking Network sau (https://www.bellingcat.com/news/2022/02/23/documenting-and-debunking-dubious-footage-from-ukraines-frontlines/) Global Authentication Project care studiază independent aceste informații. 
Lecția numărul unu la orice școală de jurnalism este aceea că informațiile corecte sunt verificate din surse credibile. Astfel, pentru a afla câți civili au murit în Ucraina e suficient să folosim datele Oficiului Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului (https://www.ohchr.org/en/countries/ukraine). Situația cumplită este aceea că, de la începutul acestui conflict în februarie au murit (datele din 21 martie 2022) 925 oameni, dintre care 75 de copii, nu zeci de mii cum scriu diverse propagadiste de sufragerie.
Dintre ororile războiului una dintre cele mai monstruoase este influencerița care, deși nu este afectată cu nimic, transformă tragedia altora într-o sursă de notorietate pentru propriul său narcisism.

Istoria face întotdeauna pași înapoi

Adeseori întâmplările din prezent sunt cauzate de evenimente din trecut. Astăzi asistăm la un conflict dintre Vest și Est, care este doar o etapă dintr-o lungă confruntare, care a avut un prim apogeu la începutul secolului 17 când Kremlinul a devenit sediul unor conducători catolici polonezi sau susținuți de polonezi.
În 1605, falsul Dimitri, impostorul care se declarase fiul lui Ivan cel Groaznic, va trece la catolicism și se va proclama Țar al Rusiei, după moartea infamului Boris Godunov, fostul opricic al lui Ivan IV Vasilievici. Apoi, în februarie 1609, Sigismund III Vasa, urmașul lui Ștefan Báthory, rege al Uniunii polono-lituaniene, va cuceri Moscova și îl va instala ca țar pe fiul său minor, Vladislav I. Husarii lui Sigismund au zdrobit armatele rușilor aflați în superioritate numerică, detronându-l pe țarul Vasile Șuiski, numit și Banditul. 
Sigismund III Vasa era un catolic fanatic, așa că a încercat să îi convertească cu forța pe ruși. În timpul domniei lui a fost semnat primul acord de unire între o biserică ortodoxă, cea ruteană (sau ucraineană-belarusă) și Vatican, în 1596. Biserica ortodoxă din Polonia l-a recunoscut pe Papă ca șef și a acceptat Uniunea pe baza prevederilor conciliului de la Florența, din 1439. Papa a fost de acord cu păstrarea ritului oriental și a acordat autonomie mitropoliei Kievului. 
Dar, pentru că boierii ruși nu au vrut să se convertească la catolicism ei l-au alungat pe fiul lui Sigismund după numai 2 ani de domnie și l-au instalat pe primul țar din dinastia Romanovilor, care făcea parte din familia patriarhului Moscovei, Fiodor. Sigismund a încercat să țină tronul pentru el, dar era prea târziu. Începea epoca modernă a Rusiei sub semnul ortodoxiei. 
După aproape 200 de ani, în 1772, trupele Ecaterinei cea Mare va zdrobi Uniunea polono-lituaniană, care va fi împărțită între Rusia, Prusia și Austria, cea mai mare parte din teritoriile sale fiind preluate de către marea Țarină, care va fonda orașe despre care auzim astăzi precum Odesa, Herson, Mîkolaiv sau Sevastopol. După ce va înfrânge revolta cazacilor ucraineni conduși de Iemilian Pugaciov, Țarina va zdrobi trupele lui Tadeusz Kościuszko, la rândul său acesta se va refugia în Statele Unite și va supraveghea construirea academiei de la West Point. 
De aceea trecutul continuă să bântuie prezentul, iar pentru a expia stafiile prezentului trebuie să recurgem la antidotul istoriei. 

Din categoria: Basme pe înțelesul feisbuciștilor

Albă ca zăpada, suprematista albă și cele șapte persoane cu creștere restricționată

Povestea acestei caucaziene abuzive, care a intrat prin efracție în locuința celor șapte persoane mici, care locuiau liniștite în „cășile” lor sociale, trebuie azi rescrisă. Chiar numele ei este o expresie a excesului omului alb care își etalează culoarea pielii ca o formă de dominare. Albă ca zăpada este o metaforă a exploatării pentru că cei șapte mici muncitori, care erau cel mai probabil de gen non-binar, pentru că nu au nicio înclinație de gen în sens tradițional, au fost obligați să-și schimbe identitatea în urma invaziei aceste fete albe. După ce că lucrau deja în mină pentru exploatatorii albi, au fost puși la muncă și tratați ca niște servitori de către suprematista invadatoare. 
Să nu uităm momentul cumplit când aceste persoane mici de statură găsesc o femeie culcată peste pătuțurile lor, prefăcându-se adormită și punând la cale ocuparea casei lor. Tratându-i ca pe niște indolenți și atrăgându-le atenția asupra faptului că ar fi fost murdari, ea pune în scenă o falsă identitate a unor oameni deja marginalizați. Ce să mai vorbim de portretizarea lui Mutulică realizată de Disney, care este o jignire la adresa persoanelor cu dizabilități. Asistăm la o scenă în care Femeia Albă exploatează handicapul mental cu ajutorul sexualității.
Ea este o manifestare a tuturor privilegiilor femeii albe, care pune animalele la lucru în timp ce ea cântă. Proiectând o imagine falsă despre frumusețea feminină, în care doar tinerețea e afișată ca o calitate, Albă ca zăpada face din exploatarea păsărilor și a lumii naturale un lucru firesc. În plus, după cum vedem tot în povestea din varianta Disney, Albă ca zăpada are și prejudecăți anti-bătrânistă. Imaginea negativă a bătrânei malefice ajută la formarea unui imaginar bazat pe promovarea tinereții și a prospețimii juvenile, în detrimentul maturității.
Figura nocivă a acestei tinere cu caracter excesiv europoid ridică o serie de probleme complexe din punct de vedere etic și politic. Trebuie să înțelegem povestea din perspectivă radical feministă, pentru că pretenția „Albei albe” de a fi protejată de către oamenii de mici dimensiuni este doar forma impunerii autorității întregii culturi albe asupra celor lipsiți de putere. Ea le învață pe tinerele fete că tot ce trebuie să facă o femeie este să cânte și să aștepte un prinț. Însă „alba prea albă”, la fel ca și cultura ei caucaziană, este doar o prefăcută, care pare mereu cuminte și obedientă, dar care face rău celor din jur. 
Misecuvenismul acestei albese (ca zăpada) este dezgustător. Ea crede că are dreptul să ocupe casele altora, să îi pună pe alții la lucru. Crezând că merită să fie prințesă ea dă ordine tuturor și se comportă ca o persoană superioară, afișând superioritatea sa rasială tuturor celor din jur. Sigur, la final când apare Prințul, care nu cere nimănui permisiunea de a o săruta pe fata pusă în ambalaj de sticlă, vedem complicitatea dintre femeia albă și bărbatul alb, a căror alianță disprețuitoare îi abandonează pe cei care au ajutat-o în pădure. S-a gândit cineva ce era în sufletul lui Mutulică văzând că Prințul o ia pe femeia Albă de care el se îndrăgostise?
Un alt element negativ din poveste este defăimarea reginei, care este în mod clar o lesbiană latina. Tehnica e specifică și ea caucazienilor, ponegrirea reginei a fost pusă la cale tot de către femeia cu pielea ca „zăpada”. Imaginea negativă a acestei regine cu părul negru și cu pielea măslinie e rasistă. Portretizarea malefică e un traseu prin care femeile din acest grup etnic sunt învățate să-și perceapă feminitatea ca și când ar fi degradată. Fiind preferate femeile sensibile și cu pielea albă, nu cele puternice și cu pielea mai închisă la culoare, tinerele fete sunt transformarea. Însă regina era o femeie plină de erotism feminin, avea o feminitate puternică și nesupusă, căreia nu îi era frică să își etaleze predispozițiile cu conținut emoțional și sexualitatea debordantă. E o minciună că era narcisistă și că vorbea cu oglinda, la fel și faptul că ar fi otrăvit-o pe Albă ca zăpada. Desigur că regina era bisexuală, iar metafora mărului era o trimitere la inițierea homosexuală, pe care Albă ca zăpada o refuză, preferând captivitatea unei heterosexualități casnice.
Astfel, în locul acestei suprematiste exploatatoare, ar trebui să așezăm o altă figură de femeie. Avem nevoie de povestea unei tinere lesbiene care acceptă inițierea sexuală a mamei vitrege, care refuză avansurile heteronormative ale prințului abuziv și care eliberează toate persoanele de dimensiuni reduse din exploatarea la care au fost supuse de către cultura caucazienilor.