Războaiele fratricide și copilăria

În seara aceasta se vor decerna premiile Oscar, iar despre filmele mele preferate am mai scris, însă povestea care m-a impresionat cel mai mult, dincolo de calitățile sale cinematografice, rămâne Belfast. Deși nu am fost convins de revizuirile pe care Branagh a încercat să le facă după cărțile lui Agatha Christie, eșecul total fiind Moarte pe Nil, filmul acesta pentru care regizorul a luat deja premiul Bafta și Globul de aur, are o forță vizuală, narativă și emoțională incontestabilă. În plus această poveste, care are loc pe fundalul conflictului dintre protestanți și catolici în Irlanda devine acum, în timpul războiului fratricid dintre ruși și ucraineni, cu atât mai puternică.
Belfast este, în mod evident, un film autobiografic. Ca și personajul său, numit Buddy, și Branagh a crescut în Irlanda de Nord și s-a mutat împreună cu familia în Anglia, tocmai la începutul anilor 70. Atunci are loc și acțiunea centrală a filmului, plasată într-o perioadă extrem de tulbure a istoriei recente, numită „The Troubles”. În Irlanda de Nord, timp de trei decenii, frații și vecinii s-au ucis între ei, iar Branagh ne permite, prin intermediul privirii inocente a acestui băiețel de numai 9 ani (fermecător jucat de Jude Hill) să descoperim chipul sinistru al luptelor fratricide. În istoria Irlandei de Nord anul 1969 va marca acutizarea conflictelor sectare între unioniștii irlandezi, majoritatea catolici, și loialiștii care erau protestanți. Punctul culminant al acestor tensiuni coincide cu incipitul filmului. După ce loialiștii și unioniștii au început să se ucidă unii pe alții, guvernul britanic a trimis trupe în Ulster, încercând să pună capăt tensiunilor sectare. Numai că revoltele și acțiunile teroriste au transformat oamenii și societatea, adeseori ura fiind stimulată chiar de către cei care ar fi trebuit să o expieze, ilustrată de scena în care Buddy ascultă o predică înspăimântătoare.
Filmul începe cu o serie de panoramări în portul orașului Belfast, iar pe fundal auzim o piesă a lui Van Morrison, „Down to Joy”, care e compusă special pentru această producție și e nominalizată pentru cel mai bun cântec original. Dar imaginile color generează o falsă impresie, deoarece imaginile devin imediat alb-negru și suntem transportați, cu ajutorul unui remarcabil plan secvență, în mijlocul orașului în anii 70. Acum atmosfera bucolică este întreruptă violent, iar Buddy, care e un alter-ego al regizorului, devine martorul escaladării violențelor. Tehnica aceasta e reluată de Branagh, momentele de tensiune fiind punctate de imagini color. Astfel Buddy vede la cinema filmul One Million Years BC și pare că lava fierbinte se scurge de pe ecran în mintea și sufletul acestui băiețel. Altădată e cu familia la filmul pentru copii Chitty, Chitty, Bang, Bang sau merge cu Bunica la o piesă de teatru, toate aceste momente ficționale contrastând cromatic și narativ cu realitatea cumplită. La fel scenele infantile în care copiii se joacă de-a războiul, cu capacele de tomberon transformate în scuturi, devin o cumplită realitate când mama trebuie să-și protejeze fiul de pietrele aruncate asupra lor de vecini.
Cartierul lui Buddy, care face parte dintr-o familie protestantă, e transformat într-un câmp de luptă, cu baricade și sârmă ghimpată, în care vecinii sunt înarmați și transformați în luptători de gherilă. Dar regizorul lasă în fundal aceste probleme politice, concentrându-se pe relația fiului cu Tatăl (jucat de Jamie Dornan) și cu Bunicul (jucat de Ciarán Hinds). Susținută de imaginile pline de poezie create de operatorul Haris Zambarloukos, povestea filmului e adeseori acompaniată perfect de piesele lui van Morrison, dintre acestea preferata mea este  „Days Like This”, pe care o auzim în timp ce vedem întreg clanul din care face parte Buddy distrându-se în Grove Park.

Jocul dintre scenele intime emoționante și cele brutale din viața reală este cheia acestui film. Impresionantă este cea în care Buddy asistă la discuția dintre tatăl său și unul dintre liderii protestanți care îi spune „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră”, ceea ce va face ca familia să să plece în Anglia, chiar dacă băiețelul nu înțelege de ce. Însă scenele emoționante nu sunt niciodată melodramatice. Nici este plecarea lui „Pa”, nici vizitele la spital unde Bunicul (numit doar Pop) este pe moarte, nu sunt excesive, ci sunt tratate cu mare reținere. Dar momentul cel mai impresionant este la final, când Bunica (extraordinară Judi Dench, care merită un Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin) îi spune lui Buddy: „Du-te acum. Nu privi înapoi”.
Chiar dacă filmul câștigător va fi, probabil, The Power of the Dog, regizat de Jane Campion, Belfast este unul dintre cele mai bune ale anului și, cu siguranță, printre cele mai puternice povești despre copilărie din istoria cinemaului.