Istoria fascismului ucrainean, adevăr sau provocare?

Este o jumătate de adevăr enunțată de un dictator o minciună sau parte a istoriei? Sunt faptele istorice manipulate de către un tiran criminal mai puțin reale? Ca să înțelegem unul dintre motivele declarate care au stat la baza intervenției lui Putin în Ucraina, denazificarea acestei țări, trebuie să mergem înainte ca războiul să fi început în estul Ucrainei în 2014. Când în regiunea Donbas au intrat trupele rusești, venite în ajutorul separatiștilor din regiune, conflictul s-a acutizat pentru că o parte din voluntarii care au luptat acolo erau naționaliști. Resursele naționalismului ucrainean sunt mai vechi, fiind anterioare declarării independenței Ucrainei din 1991, când ucrainofilii au scos de la naftalină multe figuri care au colaborat cu naziștii, inclusiv pe Volodîmîr Kubijovîci, cel care a fondat Divizia Galiția, la inițiativa lui Himmler. 

Istoria naționaliștilor ucraineni e lungă și complicată, dar o parte dintre problemele de azi au apărut în timpul Celui de-al doilea război mondial, când aproape 2,5 milioane de ucraineni au fost încorporați în efortul militar nazist, fie direct în Wehrmacht, fie ca suport logistic. După cum arată Pawel Markiewicz (Unlikely Allies: Nazi German and Ukrainian Nationalist Collaboration in the General Government During World War II), printre colaboratorii naziștilor s-au numărat și Organizația Naționaliștilor Ucraineni (OUN), dar și Armata Ucraineană Insurgentă (Ukrainska Povstanska Armiya), care azi au susținători printre extremiști. Deși în 1940 OUN s-a scindat între OUN-B, condusă de Stepan Bandera, fiu al unui preot greco-catolic și Andriî Melnik, care a condus OUN-M, naționalismul ucrainean are o parte din rădăcini în fascism.
Acum, revenind la evenimentele din 2014, vedem că după ce în februarie 2014 Rusia a ocupat Crimea, pe care a anexat-o oficial în martie, în august 2014 armata ucraineană a lansat o „operațiune anti-teroristă” în Donbas, despre care președintele Poroșenko spunea că este un „Război Patriotic”. Ucrainenii au creat batalioane speciale, printre acestea fiind „batalionul Sici”, după numele cazacilor zaporojeni, dar și mult hulitul „regiment Azov” compus din 900 de voluntari. Regimentul, devenit batalionul Azov, a participat la recucerirea Mariupolului în 2014 și a fost integrat apoi în Garda Națională Ucraineană. 
Fondatorul regimentului Azov este Andriî Bilețkii, susținător al suprematismului alb și promotor al fascismului ucrainean. În 2008 el a fost arestat pentru participarea la comemorările Armatei Insurgente Ucrainene, înființată de către Stepan Bandera și a participat în 2013 la fondarea Sectorului de Dreapta (Pravîi sektor), partid politic neo-nazist condus de Andriî Tarasenko, admirator al aceluiași naționalist ucrainean, Stepan Bandera. 
Așa s-a născut mitul „atrocitățiilor Kievului”, care ar fi fost făcute în estul Ucrainei de către “neo-fasciști”. Trupele ucrainene au fost acuzate că ar fi folosit fosfor împotriva separatiștilor, că au ucis răniții prin spitale și chiar că au crucificat un copil de trei ani în Slaviansk. Televiziunile rusești au numit în mod sistematic guvernul pro-occidental din la Kiev o „juntă fascistă” și au promovat ideea că naziștii conduc Ucraina. În acest conflict, care durează de aproape un deceniu, și în care au murit deja 13.000 de oameni, istoria a devenit o armă.
Argumentele aduse au resurse istorice. Înainte de invazia în URSS Canaris a constituit o „Legiune ucraineană”, în care a recrutat mii de colaboratori naziști, printre care și membrii batalionului „Roland” (Battalion Ukrainische Gruppe Roland), numit și grupul special Roland, dar și batalionul Nachtigall, desființate în 1941. Spre stupefacția naziștilor naționaliștii ucraineni ai lui Melnik, care fusese recrutat de Abwehr încă din 1938, au declarat în 1941 independența Ucrainei. La rândul lui Bandera a declarat și el înființarea unui stat ucrainean în iunie 1941, sub conducerea Fuhrerului. Evident. Când acest proiect a eșuat, Bandera a fost arestat, așa că Armata de insurecție ucraineană și alți naționaliști vor lupta începând cu 1942 atât cu sovieticii, cât și cu Wehrmachtul.
Colaboratorii naziști din Guvernământul General, condus de Hans Frank includea Waffen SS-Galizien, numit batalionul Galiția, care a fost compus inițial din 13.000 de oameni, aleși din 80.000 de voluntari. Transformată în 1945 în prima divizie Armatei Naționale Ucrainene, această formațiune s-a dizolvat, mulți devenind parte a emigrației naționaliste ucrainene. O altă divizie era SS Division Sumy, compusă din dezertori ucraineni din Armata Roșie. 
Ca parte a Generalplan Ost, proiectul de colonizare nazistă a teritoriilor locuite de slavi, Ucraina sovietică a fost divizată între germani, care au creat în 1942 Reichskommissariat Ukraine (RKU) și România, care a primit Transnistria până la Nipru, zonele locuite de ucraineni și guvernate de către Gauleiterul Erich Koch, au fost supus acelorași politici de exterminare. 4.1 milioane de oameni au murit în timpul ocupației naziste a Ucrainei, dintre care 1,2 milioane de evrei, iar 2,3 milioane de oameni au fost deportați în Germania în lagărele de muncă. 
Numai că recrutările de militari ucraineni s-au accelerat după înfrângerea de la Stalingrad, când germanii au acceptat crearea primei divizie ucraineană. Pe măsură ce Wehrmachtul pierdea tot mai mult teren în fața URSS, Hitler a autorizat în 1943 înființarea primei divizii de cavalerie cazacă (1 Kosaken-Kavallerie-Division), compusă din cazacii din Kuban, aflați sub comanda generalului sovietic dezertor, Kononov. Brutalitatea lor a fost incredibilă, ei erau colecționari de limbi tăiate ale comisarilor sovietic. Având speranța înființării unui stat cazac în estul Ucrainei, numit Kosakenland, cel puțin 250.000 de oameni s-au înrolat în armata pro-nazistă. Din trupele de cazaci ale „atamanului” Pavlov, 50.000 s-au predat britanicilor în 1945.

Nimic nu justifică intervenția militară a rușilor în Ucraina, nici crimele putinismului, dar istoria are adevărurile ei care trebuie spuse.