Când Soarele negru răsare iar deasupra umanității

În 1941 lângă Kiev aveau loc masacrele din Râpa Babei (Babîi Iar), iar după 80 de ani tot acolo vedem cum răsare iarăși Soarele negru al Răului în Istorie. Uitându-ne la cifrele înfiorătoare ale distrugerii sistematice a populațiilor din actuala Polonie, Belarus și Ucraina, cine s-ar fi așteptat să mai vedem vreodată acolo crime produse de resentimente sau militari zeloși puși pe genocid ori moarte? Numai la Babîi Iar au fost uciși peste 33.000 de evrei (din cei 230.000 câți trăiau în Kiev), iar la Mîkolaiv au fost uciși aproape 36.000 de cetățeni sovietici, majoritatea evrei.

Întrebarea este de ce apar și cum dispar din istoria umanității momentele de paroxism și violență acută? De ce atrocitățile și accidentele, care nu par să urmeze un curs prestabilit și cărora nu putem să le anticipăm mișcările, sunt recurente? Oare vedem doar mișcările crepusculare și efectele cumplite asupra vieților noastre ale unui Soare negru, din când în când, violența, genocidul sau moartea irump în Istorie și nu înțelegem cum și de ce.

Istoricul francez Christian Ingrao propune o excelentă analiză a istoriei din perspectiva noțiunii de paroxism. Fiind un specialist în istoria intelectuală a nazismului, de altfel Ingrao a scris o altă carte importantă despre nazism și intelectuali (tradusă în engleză ca Believe and Destroy: Intellectuals in the SS War Machine, 2010), în prima parte a cărții el face o trecere în revistă a trăsăturilor războinice ale nazismului, care a fost ghidat în mod evident de soarele negru al misticismului lui Himmler. Resursele nazismului ca paroxism sunt într-un moment anterior, când în august 1914 milioane de europeni s-au înrolat voluntari în război, ca și când războiul ar fi fost o soluție magică pentru toate problemele societății. Soarele negru a răsărit deasupra japonezilor, care își făceau seppuku la sfârșitul războiului, conduși de o fantasmă a umilinței, deși americanii nu intenționau să îi distrugă.

Cartea lui Ingrao, „Le Soleil noir du paroxisme: Nazism, violence de guerre, temps present” (Odile Jacob, 2022), este mai mult decât o istorie nazismului, e un efort de a înțelege prezentul și viitorul din perspectiva trecutului. Cum e posibilă re-actualizarea unor paroxisme anterioare, de ce revin în viețile noastre niște experiențe traumatice pe care le consideram depășite? 

Așa cum nu putem înțelege nazismul fără viziunea nietzcheană despre lume ca o manifestare a paroxismului filosofică și după cum spune chiar autorul în „Introducere”, nu putem înțelege prezentul și nici nu ne putem imagina viitorul fără a vedea trecutul. 

Conceptul de paroxism explică de fapt ceea ce se întâmplă azi sub ochii noștri, pentru că suntem iarăși martorii unei nebunii care a cuprins o parte a omenirii. Termenul de paroxism, care descrie un punct acut al unui fenomen, este pentru istoricul francez relevant în înțelegerea violenței umane. Pentru a-l explica Ingrao folosește noțiuni conexe, precum urgentismul, termenul din medicina de urgență sau concepte din cardiologie, ori termeni din din psihanaliză, cum este denegarea.

Dar cel mai relevant este capitolul 2 al cărții, care cuplează fizica cuantică și istoria contemporană. Aici Ingrao folosește noțiunea de cuantă pentru a descrie sistemele sociale și politice ale umanității, întrebându-se cum a fost posibil ca milioane de oameni să fie cuprinși de nebunia crimei și a războiului, explicându-le prin noțiuni precu de-coerență sau perturbare. Prin „decoerență” în fizica cuantică este redată starea unui atom care se poate manifesta în două forme în același timp, atât ca undă, cât și ca particulă.

Trebuie să ne întrebăm cum se produce perturbarea (disturbance) minții oamenilor, care este impulsul negativ care ne face să ajungem la acțiuni criminale? 

Analizând istoria celui de-al treilea Reich, istoricul francez observă corelațiile dintre proiectul genocidal, ideile despre puritatea eugenică socio-rasială și miturile politice despre existența unei civilizații nordice perfecte. Toate acestea au decoerentizat societatea germană, au produs dis-civilizarea (dyscivillization) prin brutalizare a unui întreg popor. Nu putem să nu vedem ceea ce se întâmplă azi în Ucraina ca un rezultat al aceluiași mecanism.

Paroxismul deschide drumul tenebrelor și, pentru că toate lucrurile sunt încastrate unele în altele, viitorul paroxismului este prins în istoria prezentului, care la rândul său este un rezultat al angoaselor trecutului.

Pentru că paroxismul este caracterizat printr-o acutizare a senzorialității și printr-o reducere a capacității de exprimare prin cuvintelor, prin folosirea accentuată a corpului și renunțarea la expresia verbală și rațională, el constituie un instrument care dezvăluie momentele de inflexiune ale istoriei. Deși toată Istoria omenirii e plină de ură, de violență sau de disperare, paroxismul în termenii de politici este rezultatul acumulării de emoții și predispoziții violente, produsul unei angoasări sistematice a unei societăți până la punctul de ruptură.

Evident, nazismul ilustrează în modul cel mai cumplit efectul nebuniei colective, de la masacrele fără explicații la sinuciderea colectivă, acestea fiind doar câteva dintre exemple de paroxisme pe care le putem identifica în trecut. Dar istoria noastră e doldora de astfel de episoade, de la războaiele religioase, la crimele etnice din Ruanda și fosta Iugoslavie. Însă Germania nazistă este un exemplu negativ pentru modul cum se poate ajunge rapid la excesul de atrocitate, care a culminat cu exterminarea rasială. Paroxismul nu apare peste noapte, el este produsul fervorii intelectuale care se acumulează în interiorul unui grup social. Prin violență verbală, prin mesaje care incită la cruzime și acțiuni brutale, elitele politice încurajează și orientează imaginarul colectiv către starea de paroxism, ajută la reapariția Soarelui negru. 

Și, pentru că unele popoare ori conducătorii lor nu iau anxiolitice, ajungem mereu și mereu să reluăm trecutul, ne întoarcem la violență și angoase, la conflicte și crime pe care le-am mai văzut și care se întorc în același loc, în același mod.