Arsenalizarea Amazon și războaiele McDonald’s

Războiul economic este probabil una dintre cele mai vechi forme de violență din istoria omenirii și este greu să facem o istorie a economiei ca armă de distrugere în masă, militarizarea gulerelor albe nu e de dată recentă. Pentru că nu avem informații despre marile invazii din epoca bronzului sau din comuna primitivă, primul caz consemnat în istorie rămâne războiul declanșat între atenieni și spartani, așa cum este relatat de către Tucidide. 

În anul 432 î.e.n. Pericle a impus o blocadă orașului-stat Megara, iar această interdicție comercială și sancțiunile economice au dus la declanșarea Războiului peloponesiac. Megara înfometată a cerut ajutorul Spartei, iar spartanii au blocat Atena. După 30 de ani de război, în anul 404 î.e.n., atenienii încercuiți ei înșiși s-au predat.

Însă războiul economic ca politică de stat a fost inventat de către regina Elisabeta I când, în 1557, pirații englezi au primit dreptul să atace orice navă spaniolă, indiferent dacă era militară sau civilă. Napoleon, un alt inamic al Imperiului britanic, a simțit gustul amar al embargoului când „perfidul Albion” i-a impus sancțiuni economice dure. Tactica lui Napoleon a fost impunerea unui „sistemul continental”, dar nu a funcționat și boicotul economic s-a întors împotriva sa. În 1810 Rusia a ieșit din planul napoleonian de boicotare a produselor englezești, ceea ce a dus la războiul din 1812 și distrugerea armatelor împăratului francez. 

De fapt chiar Revoluția americană a început ca parte a unui război  economic, prin boicotarea produselor britanice. În 1773 cetățenii din Boston au aruncat în mare ceaiul britanic, în semn de protest față de taxele impuse. Astfel obstrucționarea produselor englezești în coloniile americane a fost primul pas spre un conflict militar care a creat America de azi. E relevant că termenul însuși de boicot este inventat în contextul imperialismului britanic, cuvântul fiind creat în 1880 ca referire la arendașul Charles Boycott, care a fost ostracizat de către irlandezii revoltați. 

În numele acestei forme de rezistență economică s-au dus multe războaie pentru că blocada economică poate să funcționeze și în sens invers. În 1853 comodorul american Matthew Perry a blocat o portul din Tokyo cu patru nave, obligând Japonia să renunțe la 200 de ani de izolare comercială, forțând imperiul japonez să-și deschidă economia la produsele occidentale. Tactica fusese aplicată de succes de către britanici în urmă cu două decenii, când au obligat China să-și deschidă porțile pentru opiul produs în India colonială. 

Aceasta a fost și strategia în timpul Primului război mondial, președintele Wilson afirmând boicotul economic va duce la capitulare militară. Pentru președintele american acesta era un „remediu economic, pașnic, tăcut și mortal”, astfel că nu va fi nevoie de forță militară pentru a-ți supune inamicii. Și azi războiul economic trebuie înțeles ca unul dintre instrumentele cele mai importante ale „imperialismului soft”. Din 1945 și până în 1990 trei sferturi din sancțiunile economice la nivel global au fost impuse de către SUA, iar după 1990 a început ceea ce geostrategii contemporani numesc „deceniul sancțiunilor”.
Chiar principalul economist al capitalismului contemporan John Maynard Keynes (în Nicholas Mulder în The Economic Weapon: The Rise of Sanctions as a Tool of Modern War. Yale University Press) a fost unul dintre părinții „armei economice” ca o formă „pozitivă” de război. De fapt „Imperiul Capitalului” (2005), după cum îi spune Ellen Meiksins Woods, se extinde și este susținut cu ajutorul sancțiunilor economice, fie ca embargo, fie ca boicot, fie sub forma penalizărilor financiare. Chiar termenul embargo, care vine din spaniolă unde „embargar” se referă la sancțiunile aplicate navelor străine aflate în porturile habsburgilor spanioli și este o expresiei a capitalismului global. Susținătorii efectelor „pozitive” ale embargourilor oferă exemplul republicii Serbia și Muntenegru care, începând cu 1992, au fost sub sancțiunile economice ale Națiunilor Unite. Guvernul lui Miloșevici ar fi fost forțat să încheie războiul din Bosnia-Herțegovina în 1995, pe fondul hiper-inflației, al șomajului și al prăbușirii PIB-ului. E adevărat că produsul intern brut al Serbiei a ajuns în 2000 la 8,6 miliarde de dolari, de la 24 de miliarde în 1990! În anii 90 Libia a fost sancționată de către americani, iar Muammar Gaddafi a renunțat la terorism și a devenit cel mai cuminte exportator de petrol din lume.

Chiar și aliații americanilor au simțit pe pielea lor eficiența „armei financiare”. Când francezii și britanicii când au atacat Egiptul fără acordul SUA, în timpul crizei din Suez din 1956, americanii au amenințat că vor renunța la obligațiunile în lire sterline și că vor bloca accesul Marii Britanii la creditele FMI. După câteva săptămâni britanicii s-au retras din Egipt. 
Problema este aceea că sancțiunile, cum se întâmplă în cazul Venezuelei sau al Cubei, care se găsesc de decenii sub embargoul american, produce sărăcirea populației, dar nu și schimbarea regimului politic. Coreea de Nord se află sub sancțiuni economice americane de mai bine de 50 de ani, dar regimul este intact. La fel Cuba, care este din 1962 sub embargoul economic al SUA, valabil și astăzi, schimbările politice nu s-au produs. Așa cum arată Tom Naylor (Economic Warfare: Sanctions, Embargo Busting, and Their Human Cost), războiul economic duce la catastrofă umanitară. După ce americanii au impus sancțiuni economice drastice asupra republicii Haiti, în 1991 malnutriția cronică a ajuns la 23% în rândul copiilor. „Disciplinarea” impusă economic, după cum se vede din documentele oficiale ale Departamentului de Stat pentru Finanțe (https://home.treasury.gov/policy-issues/financial-sanctions/sanctions-programs-and-country-information), este un instrument al politicilor de stat, parte integrantă a strategiilor de control global. Zeci de state sunt pe această listă și sunt afectate de către acest tip de război al gulerelor albe.

Asistăm la un tip de război financiar în care armele principale nu mai sunt doar banii și băncile. Prin intermediul vechilor „războaie smart” capitalismul și-a impus voința și, în unele cazuri, cum a fost prăbușirea sistemului de apartheid din Africa de Sud, a reușit transformarea politică prin forța sancțiunilor economice. Ea poate să aibă o dimensiune pozitivă, însă vedem acum că războaiele mileniului III vor fi nu doar războaie economice și comerciale, ci conflagrații în care marile corporații bazate pe noile tehnologii se implică în decizii politice și militare. Militarizarea companii ca Airbnb sau Amazon și și arsenalizarea altora ca Mastercard este doar primul pas către viitor. Ce se va întâmpla când companiile care vor controla apa potabilă și oxigenul planetei vor decide soarta tuturor oamenilor? Când algoritmii „inteligenți” vor sugera pedepsirea unei părți a umanității care nu gândește „cum trebuie” așa cum face Facebook, deja implicată în războiul cu Rusia?