Un sfânt al furăciunii sau despre plagiatul domnului (Nea)Goe

Neagoe Basarab a fost canonizat în mod solemn la Curtea de Argeș, după ce în 2008 BOR l-a declarat  „sfânt” al ortodoxiei autohtone. Moștenirea lui Neagoe este adeseori prezentată într-o manieră exaltată, el fiind considerat de Hasdeu un „Marc Aureliu al culturii medievale românești” sau, de către Cartojan, un  „monument al cugetării și simțirii românești”.  

Celebrele „Învățături” ale lui Neagoe au fost considerate de către Constantin Noica drept „prima mare operă românească” și prima „mare carte a culturii românești”. Dar, înainte de a fi declarat inventatorul eseisticii culturii române, Neagoe făcea parte dintr-o mare cultură slavonă. Chiar numele său, de altfel și Neagu, Neagoslav, Neagomir, dar și toponime ca Nehoiu, indică această conextiune slavă, pentru că în proto-slavonă нѣгa (transliterat něga) însemna a avea grijă, a îngriji. Nici măcar nu am fi știut că originalul a fost scris în slavonă dacă nu ar fi fost cercetătorul rus P. Lavrov, care a găsit versiunea slavonă în Biblioteca Națională de la Sofia, cu titlul original „Slovo nakazatelno Io Neagoiea voievodî namenjeno sinu Teodosiju”. Am fi continuat să credem că versiunea românească, ce apărea abia în 1843 cu caractere chirilice, a fost primul text „românesc”. Ceea ce noi citim azi în limba română e o variantă târzie redactată de Iorga, care a făcut „o nouă îndreptare a limbii” și a publicat textul actual. Traducerea inițială în română a fost realizată cel mai probabil în secolul XVII, fiind găsită în biblioteca domnului lui Ștefan Cantacuzino. 

Cât de sfânt era acest Neagoe, fiu al vornicului Pîrvu Craiovescu, ne putem da seama din faptul că și-a falsificat biografia, prezentându-se în mod voit ca descendent al lui Țepeluș Basarab (zis și Basarab cel Tânăr), astfel imaginându-și o origine voievodală în linie directă cu „întemeietorul” Basarab. Auto-declarat „Io Basarab, fiul marelui Basarab voievod”, Neagoe era un simplu boiernaș oltean, după cum apare și în Letopisețul moldovenesc care a pretins că este fiu „după fire” al lui Țepeluș, adică bastard, ca să preia tronul Munteniei. Un alt lucru care îl face prea puțin sfânt pe „Băsărab vodă”, cum îi ziceau cronicarii, e faptul că a ajuns la putere cu ajutorul turcilor lui Mehmet bei, pașa de la Nicopole. Așa că, după ce a ocupat diverse funcții dregătorești, de la vătaf de vânători la mare comis, s-a căsătorit cu Milița, din familia sârbească a Brancovicilor, care a dat mai mulți despoți  sârbi. De fapt Milița e numită și Despina pentru că era despotiță, fiică de despot, funcție la care a răvnit și Neagoe. 

Dar marea problemă a lui „Marc Aureliu” al Evului mediu mioritic, considerat mult timp un întemeietor al culturii române, este faptul că scrierea sa cea mai cunoscută era un plagiat grosolan. Neagoe, care era contemporan cu Machiavelli, care publica „Principele” în 1531, iar textul „Învătăturilor” a fost tipărit probabil în 1521, era un imitator al textelor unui prinț al Rusiei kieviene, numit  Vladimir Monomahul (aici textul în engleză https://www.ctevans.net/Nvcc/HIS241/Documents/Monomakh.pdf) și era inspirat din alte „învățături” bizantine, cum erau cele ale lui  Manuel Paleologul, scrise pentru fiul său, ori din  opera lui Constantin Porfirogenetul, De administrando imperio. 

Așa cum a demonstrat Demostene Russo (în Studii istorice Greco-Române, 1939), „Învățăturile...” sunt de fapt o compilație a unor surse bine cunoscute în epocă, din care autorul (fie domnitorul, fie un călugăr angajat de el) fură cu nemiluita. Chiar începutul „Învățăturilor...” este o imitație a celebrului  text de literatură populară, numit „Varlaam și Ioasaf”, de fapt el însuși o adaptare după viața lui Budha (care era Bûdâsaf în arabă, de unde Ioasaf). Dialogurile dintre „Ioasaf” și „fericitul Varlaam” sunt preluate fără nicio sfială de către Neagoe, uneori cuvânt cu cuvânt. De exemplu „pilda” despre privighetoare (O, ome, dacă mă vei junghea) e copiată în stilul „copy paste” din textul medieval (aici sursa https://www.gutenberg.org/files/749/749-h/749-h.htm). O altă sursă este Alexandria (mai târziu Alixăndria), ce fusese copiată în slavonă la mănăstirea Neamțu pe la 1562, dar romanul popular care descria o variantă romanțată a vieții lui Alexandru Macedon a circulat în epoca lui Neagoe. Fiind atribuite în lumea bizantină lui Callisthenes, nepotul lui Aristotel, de aceea textul era numit și pseudo-Callisthenes, domnitorul nostru copiază de acolo fără jenă. Russo identifică fraze întregi și din „Umilința” lui Simeon Monahul (sec. XI), care sunt preluate și transformate, astfel că, atunci când Simeon vorbește cu sine, Neagoe se adresează lui Theodosie cu „fătul meu”. 

Pagini întregi sunt copiate pur și simplu din  Vechiul Testament (de exemplu povestea lui Ahitofel e din 2 Samuel 15:31-37). Alteori Neagoe împrumută copios  din omiliile lui Ioan Gură de Aur, pe care îl „pomenește”, referindu-se la el prin expresia „că zice Zlatoust”. Chiar și când se jeluiește de moartea „iubitului mieu fiiu, Petre”, Neagoe copiază fără sfială, parafrazând liber din omilie, deși omite să o menționeze. La fel, când deplânge oasele fostei soții, Neaga, „sfântul” furăciunii preia fără jenă pasaje întregi din întrebările retorice „unde iaște frumusețea… unde iaște rumeneala”? Cân i se adresează fiului cu „fătul mieu” sa când le vorbește fiicelor care erau „turturițile méle cocoane”, nu le spune că plagiază din Ioan Gură de Aur, cum ar fi omilia „Despre răbdare” a lui Zlatoust, cum îl cunoștea cel mai probabil Neagoe, din care a luat bucăți întregi nedigerate (https://www.johnsanidopoulos.com/2020/05/homily-on-value-of-patience-st-john.html). Alteori împrumută pasaje întregi din diverși autori, precum Ioan Exarhul și din „Fisiologul”, care era un tratat de zoologie morală care circula în epocă, de unde preia povestea păsării rămasă fără pereche, precum și fraze neprelucrate din „Paraenesis”, corpul de opere al lui Efren Sirul.

Din păcate fiul său Theodosie nici măcar nu a apucat să aplice învățăturile preluate de tatăl său de la mulți autori, pentru că a fost alungat de pe tron de către chiar ginerele lui Neagoe, Radu de la Afumaţi.