De la ruși vine „da”-ul!

Rusofobii și slavo-cizii noștri sunt subminați zilnic de un cuvânt simplu, respectiv de modul cum exprimăm afirmația în limba română. De fiecare dată când spunem „da” limba noastră face o declarație cotidiană cu privire la apartenența noastră nu numai la lumea slavă, ci și la influența rusească. Pentru a explica acest fenomen straniu al limbii române, care folosește negația (nu) din latină, dar afirmația din limbile slave, au fost avansate tot felul de ipoteze, unele extrem de pertinente, altele aberante. E limpede însă că suntem româno-slavi, sau daco-slavi cum spunea Petrovici, dovada fiind chiar în limbă. 

Facem afirmații ca slavii și negăm ca romanii.

Particula afirmativă да (da) este în mod vădit comună cu alte limbi din jurul nostru, de aceea este în mod facil atribuită influenței slavonei sau a bulgarei ori a sârbo-croatei. Numai că, aidoma limbilor slavilor sudici, și limba rusă folosește „da”. 

Nu are rost să intrăm în dezbaterea lingvistică, pentru că unii autori consideră că „da” și „nu” sunt interjecții, alții le tratează ca adverbe sau chiar ca părți de vorbire separate, cuvinte sentențiale. Întrebarea mai importantă este cât de veche poate fi această particulă în limba română?

O ipoteză extrem de convingătoare a fost avansată de profesorul Alexandru Niculescu (1965) și reluată de Constantin Frâncu (2009), specialist în gramatica limbii române vechi, care demonstrează că „da” a fost introdus în limba română târziu, abia în perioada Regulamentelor Organice, deci prin influența rusă.  Argumentul este imbatabil, deși e adeseori ignorat. „Da” e o particulă afirmativă ce nu apare în textele biblice vechi, formula folosită pentru afirmație fiind fie „așa” sau „așea”, prin urmare „da” e un element lexical neromanic de dată recentă.

Indiciul este în însăși traducerile textului biblic, mai ales Matei 5:37, unde Isus îi învață pe ucenici onestitatea (uitată de creștinii de azi), care în textul contemporan este „Vorbirea voastră să fie aşa: da, să fie da; nu, să fie nu”, însă Biblia de la București (1688) traduce „Ce să fie cuvîntul vostru: așa, așa; nu, nu”. Dacă ne întoarcem la textele lui Coresi, care sunt cele mai vechi forme de limbă română scrisă, descoperim și că în loc de „da” apare uneori o altă formă de afirmație: „ei”. Așa este în fraza: „Au credeți că poci aceste face? Greiră lui: Ei, Domne!”. Unii o atribuie tot formulărilor din slava veche, ce mai apare și în graiurile ardelenești, unde există versiunea „iea” sau „ie”, care e pronunțat je [jɛ]), deși aici e posibilă influența maghiară (igen) sau german (Ja). Putem explica fenomenul și prin evoluția limbii noastre, unde s-au menținut variante apropiate, cum sunt versiunile dialectale așe, așea, așia. Aici explicația cea mai bună îi aparține lui Pușcariu, care afirma că strămoșii noștri au prescurtat „așa ieste”, cu așa ie și apoi doar ie. Până azi aromânii folosesc pentru afirmație particula ie, așadar e posibil să fi exista o formă ancestrală omofonă. 

Dar e relevant și că nu toți slavii nu folosesc „da”, de exemplu polonezii și ucrainenii, care au o limbă diferită de ruși sau bulgari, spun „tak”, iar slovenii și croații folosesc „ja”, în timp ce cehii spun „jo”, iar slovacii zic „ano”. Unii latiniști înfocați au încercat să explice că afirmația „da” este de fapt o transformare a latinescului „ita”, iar alții au propus transformarea lui „dă” sau „dară”, care ar proveni din „de vero” (cu adevărat), prescurtat ca da. 

Problema rămâne aceea că româna funcționează diferit față de limbile latine „surori” și o particulă simplă arată clar că românii nu sunt „latini puri”. Dacă francezii zic oui, portughezii sim, iar spaniolii și italienii si, normal ar fi fost ca și românii să transforme latinescul „sic” într-o variantă de tipul „si”. Numai că „sic” a devenit la români „sâc”, în stilul tipic al limbii noastre care face volute lingvistice uneori năucitoare.

Și în franceză existau diferențe între formele de exprimare a afirmației. Astfel în limba veche exista „oïl” cu sensul de „da” (azi oui), dar și occitanul „òc” (din latinescul hoc), care dovedește relația dialectală cu fondul lexical mai vechi.

După cum am arătat, deși multe cuvinte de origine rusească au fost eliminate din limbă, cum e în cazul termenilor militari (ștab-ofițer era ofițerul de stat-major, de unde am rămas cu „ștabul” ca șef), sau cele cele din ierarhia bisericească (vlădică sau ţârcovnic), ori activități cotidiene (precupeţ, târgoveț) dispărute, pe „da” nu putem să îl scoatem din limbă și el este dovada vie a influenței ruse asupra românei. 

Așadar putem să spunem „nu” putinismului și „da” limbii ruse.