Rusofobia și anti-putinismul

Faptul că trupele invadatoare ale lui Putin au intrat în Ucraina nu înseamnă că trebuie să ștergem din istorie orice urmă a influenței rusești asupra culturii și civilizației. Filorusismul nu este totuna cu pro-putinismul, dar, din păcate, rusofobia e o boală la fel de grea și de lungă în istorie ca și frica de Vest (zapadofobia) rusească. Și la noi anti-rusismul are o tradiție lungă, de la Eminescu, care scria că „de la Rusia nu primim nimic”, la anti-rusismul lui Ceaușescu din anii 70, până la anti-rusismul de azi al celor care strigă că nu le datorăm nimic rușilor.
Resursele rusofobiei trebuie căutate în Anglia victoriană, unde, de teama că Rusia va deveni cea mai mare putere globală, armata britanică și cea franceză au luptat de partea otomanilor împotriva „barbarilor” din Est în timpul războiului din Crimeea. Ura față de ruși face parte dintr-un îndelungat război cultural, ce poate fi identificat la unul dintre primii călători englezi care a ajuns la Moscova, Giles Fletcher, cel mai probabil spion al reginei Elisabeta. Acesta va scrie unul dintre primele documente ce consemnează manifestările rusofobe (în Of the Russe Commonwealth), în care aplică tot felul de etichete denigratoare despre „moscoviți”.

Angoasa rusească, după cum o numește Mark Smith (The Russia Anxiety: And How History Can Resolve It), este foarte adânc înrădăcinată în imaginarul colectiv al Occidentului. Resentimentele noastre istorice au fost cultivate de resentimentele altora, inclusiv de fascism și de nazism, care sufereau de o formă paroxistică de anxietate rusească. Războiul rece a acutizat rusofobia, adăugându-i o componentă anti-comunistă. Deși filme precum „Vin rușii, vin rușii!” (The Russians are Coming, 1966) ironizează paranoia cultivată împotriva rușilor în general, uităm că suntem victimele unui mit, perpetuat și la noi, cu privire la monstruozitatea „ursului rus”, pe care Mark Smith o numește fantasmagoria ursului.
Influența rusofobiei ne face să ștergem cu buretele tot ceea ce a existat în istoria noastră pozitiv și să  vedem doar părțile rele ale rușilor. Numai că influența rusească asupra țărilor române e foarte veche, ea poate fi găsită încă din tratatele încheiate de Ştefan cel mare, a cărui primă soție a fost Evdochia Olelkovici, fiica cneazului Kievului, cu care s-a căsătorit în 1463. Mai mult, fiica celor doi, numită Elena sau Olena Voloşanca, a fost căsătorită cu Ivan cel Tînăr, fiul marelui cneaz al Rusiei Moscovite Ivan al III-lea. Această fiică a lui Ștefan, ajunsă ţarevnă la curtea de la Moscova, împreună cu nepotul lui Ștefan, Dimitri, puteau avea un destin regal, dar au avut o soartă tragică, fiind prinși în uneltirile de la curtea cnejilor moscoviți.
Adevărata influență începe când imperiul rus ajunge la granițele Moldovei, în timpul războiului ruso-turc din 1710–1711, în care a fost implicat și Dimitrie Cantemir. În urma înfrângerii armatelor rusești, Dimitrie Cantemir se va refugia în Rusia, împreună cu cronicarul Ion Neculce, și va ajunge Principe Serenissim al Rusiei. La rândul lui, fiul fostului domnitor, Antioh, va deveni membru marcant al diplomației ruse, fiind ministru plenipotențiar al Rusiei la Londra în 1733. Antioh va coresponda cu Voltaire, va scrie poezii și texte de filosofie în rusă, fiind înmormântat la Moscova, alături de tatăl său, Dimitrie.
În războiul următor, care a avut loc între 1768 și 1774, toată armata domnitorului Grigore Callimachi dezertează în 1769 la ruși, drept pentru care sultanul îl va decapita pe domnitorul considerat trădător. În octombrie armatele rusești vor elibera Iașiul și după o lună vor ocupa Bucureștii. Pentru țările române prezența rusească reprezenta garanția eliberării de turci, iar în 1802 un rusofil, Constantin Ipsilanti, este instalat pe tron, iar în 1806 el va realiza prima unire de facto dintre cele două principate, desigur sub control rusesc. De fapt blazonul Ipsilanților includea și bourul moldovenesc și acvila muntenească.

 Rușii pregăteau chiar o unire finală, prevăzută pentru 1830. În 1828 rușii sunt iarăși la București, ocupând principatele timp de cinci ani, perioadă în care sunt impuse Regulamentele Organice (Organiceski reglament), care vor face ca cele două țări să fie guvernate pentru prima oară de aceleași legi. Kiseleff a creat primele forme de armată națională, milițiile naționale din Muntenia fiind înființate sub comanda lui în 1831. Ceea ce numim „expansiunea” Rusiei Țariste către Balcani a fost cea care a dus în cele din urmă la eliberarea țărilor române de sub suzeranitatea otomană.
Modernizarea României începe în același context, pe la 1806 când trupele rusești ocupă ambele țări române, elitele orientale adoptă pentru prima oară comportamente occidentale, învățate de la ruși. Desigur, când se întorc turcii, toți se vor schimba iarăși în straiele lor de turciți, iar în 1823 Grigore Ghica vodă interzice portul hainelor europene. În timpul ocupației ruse dintre 1806 și 1812 va fi înființat spitalul numit mai târziu Filantropia, cu bani donați inclusiv de generalul Kutuzov. Uităm că în secolul 19 Rusia nu reprezenta „Orientul” și înapoierea, ci „Occidentul” și modernizarea.
La fel de repede uităm că Rusia a salvat Europa de dictatura lui Napoleon, că în timpul primului război mondial a ținut greul frontului românesc și că, atunci când continentul devenise un loc de joacă al nazismului rușii au oprit mașinăria de război hitleristă. Sigur, a urmat ocupația sovietică, dar ea a durat în România un deceniu, între decembrie 1948 și iulie 1958, mai puțin decât cei o 500 de ani de ocupație otomană.
Așa că putem să fim anti-putiniști, fără să îl confundăm cu anti-rusismul, iar diversele tiranii nu trebuie să ne împiedice să apreciem contribuțiile ruse la istoria noastră.