O scatoalcă pentru huliganii limbii

Vrem să uităm de vremurile când ne rugam în slavonă, scriam cu litere chirilice și făceam literatură în limba slavă. Dorind să scoată cultura și chiar limba română dintr-o presupusă zonă de influență rusească malignă, rusofobii incontinenți intelectual de la noi avansează ideea că limba română nu are nicio urmă de rusă ori slavă, deși istoria noastră este timp de mii de ani slavizată. Pe fondul acutizării actuale a rusofobiei seculare, tot mai mulți intelectuali propagandiști ai naționalismului, dar și unii pseudo-specialiști în lingvistică, diverși limbiști de ciocolaterie, se grăbesc să decreteze că limba româna nu are de-a face cu limba rusă, sugerând că toate cuvintele care sună rusește sunt din slavă, eventual din limbile slave de sud, bulgară sau sârbă.

Nu e cazul aici să insistăm asupra diferențelor dintre paleoslavă, medio-bulgară, slavonă și limba slavă rusească, dar trebuie să recunoaștem că limba română s-a format în varianta ei actuală cândva prin secolul 8 sub influență slavă directă. Toate dovezile lingvistice indică incontestabil acest fapt, iar studiile profesorului Emil Petrovici, care susținea existența unei limbi numită „daco-slavă”, sunt extrem de convingătoare. 
O primă problemă este încercarea de a demonstra diferențele dintre limbile slave, slavonă și rusă. Numai că slavii au vorbit aceeași limbă timp de secole, abia în secolul 9 a început separarea lor în mai multe limbi locale. Astfel că diferențele dintre slavonă și rusă nu sunt ca și cele dintre latină și română. Faptul lingvistic poate fi înțeles printr-un exemplu simplu, cum sunt primele versete din „rugăciunea Domnească” (Tatăl nostru). În slavonă sună cam așa, folosind varianta transliterată: Ótče naš, íže jesí na nebesích, da svjatítsja ímja Tvojé, da priídet tzárstvije Tvojé, da búdet vól’a Tvojá, jáko na nebesí i na zemlí. Acum în rusa modernă aceeași rugăciune sună cam așa: Otche nash, susthiy na nebesah, Da svyatitca imya tvoye, Da priidet tsarstvye tvoye, Da budet volya tvoya, I na zemle kak na nebe. Nu e nicio diferență majoră.
De fapt realitatea este că românii de la nord și de la sud de Dunăre au recitat timp de cel puțin un secol rugăciunea „Tatăl nostru” în slavonă, căreia i se spunea chiar „ocenaş”, de la „Otice nași”, primele sale două cuvinte, termenul devenind ulterior sinonim cu rugăciunea de zi cu zi. Vrem să ignorăm influența slavă, dar există nenumărate cuvinte folosite în continuare în limbajul bisericesc. Evident, pentru unele dintre aceste cuvinte nu mai cunoaștem sensul inițial. Cine mai știe ce este jitniță, a târnosi, pristaniște sau zevesele (care sunt perdele bisericești), dar asupra acestora vom reveni.
Vrem să uităm că în ceea ce numim generic „țările române” s-a vorbit nu numai în biserică, dar și în cancelariile domnești limba slavonă cel puțin timp de jumătate de secol. Dar, după cum arată P. P. Panaitescu, cel puțin pentru 7 secole în administrație, în biserică și chiar în mediile boierești, slavona era lingua franca la români. Toate documentele lui Ștefan cel mare erau în slavonă, iar „Învățăturile” lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie au fost scrise în aceeași limbă, deși noi le cunoaștem într-o traducere târzie în română. Boierii noștri citeau romane medievale ca „Alexandria” sau „Varlaam și Ioasaf” tot în slavonă. Mai important este că toate cronicile scrise în Evul Mediu, fie la Kiev sau la Novgorod, fie la Suceava sau Târgoviște erau în aceeași limb. A face o distincția între slav și slavon, între slavona rusească și cea românească e o inepție.
Slavona a fost o limbă cultă inventată de către misionarii bizantini pentru a-i converti pe slavii care locuiau un teritoriu vast, din Moravia și Macedonia, din Dalmația și până în Rusia. Deși slavona nu a fost niciodată o limbă vie, era fiind vorbită doar în biserică și în documentele oficiale, slavona bisericească a fost limba comună pentru toate țările ortodoxe, din Balcani și până la Moscova. A spune că rușii nu ne-au influențat pentru că slavona era o variantă a bulgarei este ca și când ai spune că latina medievală nu a influențat formarea francezei au a limbii italiene. Slavona a fi funcționat ca o limbă similară cu latina în Occident, unificând lingvistic un spațiu cultural divers și vast.
În încercarea de a minimaliza influența rusească rusofobii de la noi au încercat în ultimele secole să curețe istoria noatră de orice urme slave. „Influența slavă” a devenit un subiect tabu, iar oricine afirmă acest lucru este anatemizat. Pe fondul anti-slavismului și al anti-rusismului, la care s-a adăugat anti-stalinismul, lingviștii și istorici autohtoni se fac că nu știu că românii au cântat în biserici timp de aproape 1000 de ani în slavonă și că toată literatura noastră medievală este slavonă.
Deși din slavonismul Evului mediu am pierdut nenumărate cuvinte, care azi aproape că nu mai sunt cunoscute, ele fac parte din limba română chiar dacă latiniștii le-au eliminat. Românii spuneau cândva oceaianie (deznădejde), zatocenie (pedeapsă), dosădit (supărat), glava (capitol), miloserdie, (milă, îndurare),  spăsenie (izbăvire, mântuire), a (se) prestevi (a răposa, a muri), pohvală (laudă), dar și scopote (pentru petreceri) ori dohirie (bucătărie). Chiar și cuvintele pe care le-am păstrat și le folosim în mod curent, cum ar fi pocăință, aveau forme mult mai apropiate de slavonă, termenul inițial fiind pocaianie. La fel este zlătar, care era denumirea aurarului, de unde și numele localității Zlatna. Nu putem estima azi contribuția slavă la limba română, pe care unii lingviști o estimează la 20% din vocabular, pentru că multe dintre acestea au fost eliminate de slavofobi. Statistica realizată de profesorul Alexandru Graur indica faptul că aproximativ 58% din vocabularul limbii noastre era latin și 21% era slav. Dar faptul că folosim termeni slavi pentru a spune lucruri esențiale, cum ar fi dragoste, a iubi, muncă, prieten, prost sau vorbă spune totul despre această influență.
Relevant e faptul că „întemeietorii” viitoarelor state zise „românești”, cum era Radu (Negru) vodă, cel care a descălecat în Ţara Românească, sau Bogdan, „întemeietorul” Moldovei, care de altfel era și el numit „cel negru”, aveau nume slave. Acest lucru nu pare să deranjeze pe niciun susținător al teoriilor anti-slaviste, însă voievozii din Ungrovlahia, cum se numea Muntenia, sau din Bogdania, după cum se numea Moldova, aveau toți nume slave. Pe tronul viitoarelor „țări românești” s-au succedat pe rând Radu, Mircea, Vlad, Vladislav, Dan, Ivanco sau Vlaicu. În Moldova au fost alți slavi pe nume Dragoș, Bogdan sau Răzvan. Fiul lui Bogdan se va chema Lațco, iar al treilea dintre voievozii menționați în pomelnicul de la Voroneț, fiul lui Lațcu, se chema Dobroslav voievod. Au mai fost și alți conducători, mai mult sau mai puțin cunoscuți ca Mișeslav sau Seneslav, Litovoi ori Aldea, Preda sau Stanciu, toți cu nume slave.
Pentru a explica acest lucru Sextil Puşcariu susținea că slavii reprezentau doar „clasa superpusă” în țările române și că era „la modă” să ai nume slave, astfel că boieri erau numiți Preda sau Stroe. Cum se face însă că pruncii daco-geților au ajuns să se numească Bogdan, Dragomir, Radu sau Vlad, iar fetele descendente din baba Dochia sunt Anastasia, Călina, Miruna, Natalia, Rada, Stanca ori Vera? Desigur raritatea unor nume „dacice” e bună, cum ar fi să îți botezi băiatul Zalmoxe sau Scorilo, sau să ai o fetiță botezată Zebeleisis?! În ceea ce privește numele de familie slave ele sunt atât de multe că e imposibil să le catalogăm (cum ar fi Bogat, Bojan sau Drăgan).
Toate instituțiile medievale „românești” erau identice cu cele rusești, aveam cneji (kniaz) și boieri (boiar) care conduceau state numite voievodate, domnitorii noștri fiind hospodari sau voievozi, iar nobilii aveau titluri slave fiind numiți „pani” sau „jupani”, de unde și numele de jupân. Deși nu știm ce limbă vorbeau domnitorii noștri și nici dacă eroii noștri vorbeau românește până prin secolul 16, pentru că toate documentele lor erau redactate în slavonă. Dar știm, de exemplu că Ștefan cel mare, pe care Grigore Ureche îl numea după numele său slavonesc, adică „sveti Ștefan”, când se enerva, vitupera în rusește. În 1504 avem consemnat un episod istoric în care un sol polonez impertinent îi cere lui Ștefan să elibereze Pocuția. Voievodul nostru mânios strigă la acest Mikołaj Firlej, apostrofându-l pe nobilul rutean pe „rusește”, foarte probabil în slavonă (P. P. Panaitescu 19 Începuturile și biruința scrisului în limba română). Ștefan îi va face tatălui său Bogdan o placă funerară, descoperită la Secuieni, pe care scrie în slavonă nu în română, același lucru mamei sale. La fel este și lespedea lui de mormânt, înscrisă în slavonă.

Nu știm ce fel de dialect vorbea Ștefan, pentru că majoritatea documentelor sale erau în slavonă, unele în latină, dar niciunele în română, dar știmă că se descria pe sine cu terminologie slavă drept „voevoda i gospodari zemlia Moldavskoi”.
Toate marile râuri din România au nume slave (Bistrița, Cerna, Cernavodă, Dâmbovița, Ialomița, Prahova, Târnava) și nenumărate hidronime au terminații slave: ava, ova, eț sau ăț, iște și ița ori uți. La fel prefixele utilizate (pre, pri sau po) sunt toate slave, așa cum sunt nenumărate orașe (Bălgrad, Brașov, Sibiu) și mii de localități care sunt evident slave sau au numele într-o formă ce indică sufixe slave (-ov, -uți). Unele cu

vinte slave frumoase au fost abandonate, deși ele au existat în slava veche și făceau parte din bagajul nostru lexical. Așa este ghizdav (ă), care descria faptul de a fi frumos sau bineplăcut.
Cu toate acestea, limba și cultura română s-au format timp de un mileniu într-un mediu slavon. Deși ne amintim doar de Ureche, Costin și Neculce, înaintea lor au fost Macarie, Eftimie și Azarie, cronicari moldoveni care au redactat letopisețe domnești în slavonă. Letopisețele anterioare, de la Bistrița, de la Putna, erau slave, aveam cronici moldo-polone sau compilații rusești (Voskresenskaia letopis) toate vor folosite de Ureche care citează chiar un „letopiseţu vechiu sârbăscu de Azarie călugărul izvodit”. E relevant că primul text redactat în limba română, delațiunea odioasă a lui Neacșu (nume slav din Neagu-Neagomir) din Câmpulung, care era informatorul judelui (Burgermeisterul) Brașovului, Hans (Hanăş) Benkner, a fost scris cu litere chirilice. Documentul dovedește că boierii munteni știau să scrie și să citească în slavonă. Chiar și după ce au apărut primele tipărituri în limba română, cum ar fi Biblia de la București (numită și Biblia lui Şerban Cantacuzino, deși a fost finalizată sub domnia lui Constantin Brâncoveanu), ele au fost  publicate cu litere chirilice, alfabetul slav fiind menținut încă o sută de ani.
Nu doar „Legiuirea” lui Caragea din 1818 era redactată cu chirilice, dar și pe steagul revoluționarilor de la 1848 scria „Dreptate și Frăție” cu litere slave. Abia în 1863, când Cuza va emite un decret de transformare a sistemului de învățământ, alfabetul „latin” va deveni obligatoriu la români.

Această influență medievală a continuat în modernitatea timpurie. O serie de cuvinte care nu existau în româna medievală au intrat la noi prin intermediul administrației rusești, care se modernizase cu un secol înaintea noastră, sub presiunea lui Petru cel mare. Așa că un bagaj lexical complex din rusă, care a inclus neologisme germane sau franceze, au fost integrate și în română. Pe de o parte sunt cuvintele folosite în armată cum ar fi aghiotant, cavaler și cavalerie, dar și gradele militare azi desuete ca polcovnic (colonel) ori însemne ca petliță sau raniță. Tot îl limbajul militar avem cazarmă și cazon, șmotru și divizie, dar și steag ori goarnă.

Printre multele reforme, Petru cel Mare va impune și o „simplificare” lingvistică și literară, care va permite abandonarea slavonei bisericești și dezvoltarea limbii ruse moderne. Așa că multe dintre cuvintele noastre par „franțuzești”, doar pentru că țarul le-a introdus în limbajul administrativ rusesc. Așa că începând de la administrație (administratsiia), la consul (konsul), primul consul din țările române a fost un rus, consulul general al Rusiei Serghei Laskarov, dar și guvernator  (gubernator) au venit la noi în secolul 19. La fel sunt director, diplomat, departament, kandidat, konstitutsiia, kabinet, kontrakt, korespondent, mandat, pakt, pensie, politsiia, poștă, prezident, prokuror, provokatsia, tribunal. Pe filieră rusă au intrat și piesă și teatru (teatr), dar și kredit, monetă (monet) și bancă (bank).
Sunt zeci de cuvinte preluate din rusă, pe care nu putem să le scoatem din limba română. De la barcaz la bentiță, birjă și birjar, bragă și caleașcă, carantină sau carboavă, ceai sau ceașcă, ciornă ori colhoz, exponat ori niznaiu, ele au origini rusești.
Pentru că huliganii anti-ruși vor vor să scoată samavolnic din limbă cuvinte rusești precum zacuscă sau gălușcă merită o scatoalcă (toate italicele sunt rusești)!