Slavă ție, limbă română

Unul dintre miturile noastre este acela că suntem o „insulă de latinitate”, captivă în mijlocul unui ocean de slavi. Aici se adaugă „misterul” limbii române, adeseori prezentată ca și când ar fi moștenirea directă a împăraților romani. Învățăm de mici, din primii ani de școală, că limba română este o limbă latină și că noi suntem descendenții direcți ai romanilor. 

Pare că argumentele sunt imbatabile, elevii sunt învățați că toate părțile corpului omenesc sunt formate din cuvinte de origine latinească, deci româna este pur romanică, nu avem nimic de-a face cu limba slavilor. Astfel, copiii noștri află foarte devreme că există un așa-numit „fond lexical principal”, ce cuprinde toate cuvintele de bază din limba română. Acestea sunt toate latinești ca și tot ce e important pe lumea aceasta. De la mamă și tată, la frate sau soră, de la masă și casă, la gură și cur, toate provin direct din limba vorbită la Roma (mater, pater, frater, soror, mensa, gula, culus). Aparent, dacă enumerăm diversele părți ale corpului omenesc devenim din cap până-n picioare latini - cap din caput; nas din nasus; piept din pectus; dinți din dentes etc. Astfel de legături par să închidă orice discuție.

Numai că toate aceste argumente sunt produsul unei neobrăzări ideologice, fac parte dintr-o epurare lingvistică care vrea să scoată româna din arealul limbilor slave, vorbite de la Marea Baltică la Marea Egee. Astfel dascălii ignoră cu bună știință cuvinte precum obraz,  burtă, gleznă sau pleoapă, pe care le folosim și care sunt de origine slavă. De fapt e relevant că deși există capul latinesc, el e ținut de gâtul (de la „a înghiți”) slav. Mâna și picioarele sunt latinești, dar el țin de trupul slav. Ce să mai vorbim de  „pizdă”, pe care ar trebui să o băgăm în acest bagaj lexical principal, din moment ce e comună atât românilor, cât și rușilor și altor slavi! Cu sula lucrurile sunt puțin mai problematice, nu doar pentru că sulă există și în aromână, ca și în sanscrită, dar și pentru că în greacă celebrul suvlaki vine tot din soúvla (σούβλα) însemnând țepușă, comun cu termenul din slava veche соулица, adică obiect ascuțit care străpunge.

Ca și în exemplu anterior, de cele mai multe ori etimologiile sunt mai complicate și mai amestecate decât pare la prima vedere. De exemplu mamă, despre care am putea să credem că e cel mai latinesc cuvânt cu putință, este însoțit de slavonul maică, existent în bulgară ca și în macedoneană sub forma majka. Fără să insistăm asupra întrebării complicate cum s-a transformat „mater” din latină în românescul mamă, nu putem să nu vedem că acesta este unul dintre cele mai vechi cuvinte din istoria omenirii. Mater exista sub forma mātṛ în sanscrită, dar și în rusă ca și în slavonă el e мать (mat’), ori în greaca veche e mḗtēr, în germană e Mutter, iar în engleză e mother, foarte similar cu persană, unde e mādar. Evident, niciun lingvist britanic nu va susține că engleza stă la originea persanei. Nici „nas” nu este inventat pe străzile de lângă Coloseumul din Roma, cuvântul nostru nu vine direct din nasus, fiind de fapt comun cu germanicul nase și cu slavul nosi. 
Desigur, problema este ce înțelegem prin „fond principal”. Vocabularul „de bază” de azi nu e același cu vocabularul considerat important de către strămoșii noștri. Spre deosebire de noi, care stăm toată ziua pe „smartfonuri”, ei lucrau în grădină sau în livadă, unde creșteau morcovi. Dădeau cu ciocanul sau luptau cu sulița, dacă erau în primejdie. Adeseori arau câmpurile cu plugul și făceau brazde, sau creșteau viță de vie în podgorie. Umblau prin crânguri și făceau șliboviță din prune, care erau slivi. Dădeau cu coasa sau cu grebla, după care se întorceau pe uliță și țineau în mână uneori sticlă. După ce își făceau munca ajungeau la casele făcute din chirpici, urcau mâncarea în podniță sau o coborau în pivniță. Toate cuvintele cursive sunt de origine slavă. Nu știm dacă ele sunt preluate dintr-un grai astăzi dispărut, numit de profesorul Petrovici daco-slavă.

Dar e cert că, atunci când mergeau la biserică, strămoșii noștri luau parte la liturghie, ascultau predica citită din molitfelnic, erau dojeniți de vlădică, se temeau de diavol și le era frică de Iad, se închinau la icoane și la moaște, făceu sfeștanii prin case și cereau lui Dumnezeu să îi miluiască, sau o rugau pe Maica Domnului (nu pe Mama lui Zalmoxis), după care luau sfânta împărtășanie. Aproape toate cuvintele din practicile religioase creștine cum era maslul, obiectele ca smirnă, dar și mirean, mucenic, smerenie, spovedanie, utrenie și vecernie, toate sunt slave.

Și emoțiile noastre de bază sunt slave. Iubim în slavă, ne facem prieteni în slavă și ne luăm neveste ca slavii și facem dragoste cu ele, ori cu ibovnicele care ne duc în ispită și ne prind în mreje. Lucrurile care ne afectează zi de zi sunt slave, cum sunt a te hrăni sau a trudi, a zămisli și a cinsti. Apreciem omul dârz, tihnit și zdravăn, și disprețuim prostul, mai ales când ne-a rămas plocon.
Chiar și atunci când numărăm, deși de la unu până la zece o facem în latină, la numerele de peste zece și până la douăzeci numărăm ca slavii (unu-spre-zece), nu ca frații noștri francezi (onze) care au menținut din latină formula unu-și-zece (undecim). Spunem „o sută”, ca în slavă (suto) și nu cent, cum ar fi fost dacă am fi preluat centum, dar și în indo-iraniană se spunea satam, deci etimologia e mai complicată decât pare.
Și când mâncăm mâncăm împreună cu slavii. Ei ne-au dat borșul, noi le-am dat bucate tipic românești (unele ajunse până în rusă), ca mămăligă sau brânză. Unele sunt comune și nu știm sursa lor, cum este smetana și smântâna. Dar ne place slănina, pentru că în slavă slanina și slatină vin din slanŭ, însemnând„sărat”. În dialectele regionale avem călbas (kolbasa, cârnaț), capustă (kapusta, varză), hribi (gribi) sau riz (pentru orez).
Desigur, a trebui să ne întrebăm de ce avem neveste, ca slavii, dar ne luăm mirese, ca latinii. De ce poftim la slănină, ca slavii, dar ne gândim și la făină, ca romanii. De ce purtăm izmene și nădragi, ca slavii, dar cămașă/ chimeșe ca latinii? De ce avem munca, un cuvânt tipic slavon, care însemna chin și trudă, dar și durere în rusește, care conviețuiește cu a lucra/ lucrare, care vine din latinescul lucrubare, însemnând muncă prestată noaptea? 

Am pierdut urmele acestor influențe pentru că, după cum arăta Sextil Pușcariu, în cultura noastră s-a produs o „reromanizare” a limbii, o latinizare forțată care a făcut să se piardă importanța lumii slave. Despre cum s-a produs romanizarea forțată a limbii noastre vom mai vorbi.